Evoluţia relaţiilor româno-germane la sfârşitul celui de-Al Doilea deceniu interbelic a cunoscut o schimbare radicală în urma anexării Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică. În doar un an – perioada cuprinsă între 23 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – dintr-un partener economic fără un prea mare rol politic, România a devenit un aliat al Reich-ului, a cărui contribuţie economică şi militară era de maximă importanţă pentru planurile Germaniei.
Ralierea politicii României la cea a Axei Berlin-Roma începuse încă din ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, pe fondul evoluţiilor dramatice din arena politică europeană, încheiate cu şocul capitulării Franţei şi în urma pierderii Basarabiei şi a nordului Bucovinei după ultimatumurile sovietice din iunie 1940. Spirit adaptabil, regele Carol al II-lea – despre care academicianul Florin Constantiniu aprecia, într-un mod foarte sugestiv, că „peste oţelul german s-a pus rugina românească” – „cârmise” în direcţia Berlinului în iulie 1940, prin instalarea guvernului Ion Gigurtu, industriaş român cunoscut pentru sentimentele sale pro-germane. Suveranul român mersese şi mai departe, solicitând prezenţa în România a unei misiuni militare germane. Despre diplomaţia românească din vara anului 1940 ne vorbeşte în memoriile sale ministrul de Externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini:„Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”.
Trupele germane pe teritoriul României
Ceea ce demarase Carol în raporturile României cu Germania şi Italia va fi continuat, în scurtă vreme, de generalul Ion Antonescu după preluarea puterii în septembrie 1940. Acordării garanţiei teritoriului statului român de către semnatarii Dictatului de la Viena i-a urmat, în mod firesc, trimiterea trupelor germane pe teritoriul României. La cererea lui Ion Antonescu din 5 septembrie 1940, Hitler l-a trimis în România pe generalul-locotenent Kurt von Tippelskirsch, care în zilele de 15-17 septembrie a perfectat cu autorităţile române trimiterea unei misiuni militare a armatei de uscat şi a forţelor aeriene, precum şi trupe destinate instruirii unor contingente române. Analiza documentelor germane de arhivă, scoase la lumină după încheierea războiului, ne arată că misiunea reală a acestor efective, „care nu trebuia să devină evidentă nici pentru români, nici pentru trupele noastre”, era „să apere câmpurile petrolifere româneşti împotriva unei terţe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă;să dea posibilitatea armatei române să efectueze sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei;în cazul în care vom fi siliţi la un război cu Rusia Sovietică, să pregătească angajarea forţelor germane şi române din direcţia României”.
Cu prilejul vizitei la Berlin, în zilele de 22-23 noiembrie 1940 – prilej pentru aderarea României la Pactul Tripartit – Antonescu a atras atenţia cancelarului german îndeosebi asupra pericolului unei invazii ruseşti în România, iar documentele germane de epocă anterior evocate subliniază apărarea regiunii petrolifere drept primordială pentru Misiunea Militară Germană.
Conform înţelegerilor convenite, un prim grup împreună cu şeful misiunii militare, generalul de cavalerie Erik Hansen şi şeful misiunii militare aeriene, generalul de divizie Wilhelm Speidel, au sosit la 12 octombrie în Bucureşti, instalându-şi birourile la Şcoala Superioară de Război. La 20 octombrie toate statele majore prevăzute se aflau în Capitală, la 24 octombrie începând să sosească şi unităţile Diviziei 13 moto pentru instruirea trupelor române. În iarna 1940-1941 au fost instruite trei „divizii model” româneşti (diviziile 5, 6 şi 13 infanterie). La mijlocul lunii decembrie a sosit în România şi Divizia 16 blindată, ale cărei efective au fost încartiruite la Sibiu. Activitatea misiunii militare aeriene a avut drept obiectiv prioritar apărarea regiunii petrolifere din Valea Prahovei. Un mic grup de ofiţeri cu experienţă în aviaţia de vânătoare şi bombardament s-au ocupat cu instituirea personalului navigant, al artileriei antiaeriene şi a serviciului de alarmă aeriană din cadrul aviaţiei militare române.
La 5 decembrie 1940, conducerea superioară a Statului Major al Armatei de Uscat germane (Oberkommando der Heer – O.K.H.) i-a raportat Führer-ului despre rezultatele studiului operativ referitor la o campanie împotriva Rusiei Sovietice. Cu acest prilej, Hitler şi-a exprimat opinia conform căreia „nu există dubiu că România, ca de altfel şi Finlanda, vor merge alături de Germania în cazul unei campanii în Est”. Convingerea cancelarului german îşi avea probabil explicaţia în discuţia purtată cu generalul Antonescu la 22 noiembrie. Directiva nr. 21 (Planul Barbarossa), semnată de Hitler la 18 decembrie 1940, lua de aceea în calcul „participarea activă a României la războiul contra Rusiei Sovietice”, forţele române urmând să fie integrate în Grupul de Armate Sud. Sarcina armatei române era „de a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova”. În Planul Barbarossa – întocmit de Secţia Operaţii a Statului Major al Armatei de Uscat la 22 ianuarie 1941, pe baza Directivei nr. 21 – se stabilea că România trebuie să sprijine „cu forţe selecţionate” atacul german şi „să execute servicii auxiliare în regiunea din spate”.
„Armata română nici nu poate fi apreciată ca armată”
Conform Directivei nr. 21, Grupul de Armate Sud a comunicat, la 12 februarie 1941, Secţiei Operaţii a O.K.H. cererile sale privind participarea forţelor române, care prevedeau folosirea a aproximativ 15-18 divizii de infanterie. Această concepţie optimistă a Grupului de Armate Sud privitoare la o posibilă folosire a forţelor române nu era împărtăşită de către Statul Major al Armatei de Uscat. Într-o consfătuire ţinută la Cartierul General al O.K.H. chiar în 12 februarie, s-a discutat despre forţa de luptă a armatei române, constatându-se că aceasta „nici nu putea fi apreciată ca armată”.
La 18 februarie 1941, şeful Statului Major al Misiunii Militare Germane în România pentru Armata de Uscat, colonelul de infanterie Arthur Hauffe, a prezentat un raport în faţa generalului Franz Halder, Şeful Statului Major al O.K.H. În baza acestui raport, generalul Halder informa Grupul de Armate Sud, la 24 februarie:„Conform informaţiilor Misiunii Militare germane din România pentru Armata de Uscat, forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente. Trei divizii de infanterie (divizii de elită) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai uşoare în condiţii favorabile. Folosirea diviziei moto-mecanizate în cadrul forţelor germane la flancul stâng pare posibilă pentru misiuni mai uşoare. În afară de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forţe se mai poate conta. Ca efectiv maxim pot fi luate în considerare pentru misiuni de apărare 8 divizii de infanterie, 4 brigăzi de munte şi 6 brigăzi de cavalerie”.
Slăbiciunea evidentă a armatei române a constituit, probabil, pe lângă alte considerente, motivul principal al faptului că, la 17 martie, Hitler a modificat planul de operaţii al Grupului de Armate Sud. La 30 martie, într-o consfătuire cu liderii militari, Hitler a criticat foarte aspru armata română, apreciind că nimeni nu trebuia să-şi facă „iluzii asupra aliaţilor”:„Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviu), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române”. Interesant că în iunie-iulie 1941, sub euforia victoriilor zdrobitoare din debutul campaniei şi din dorinţa de a-şi asigura şi dincolo de Nistru sprijinul lui Antonescu, opiniile cancelarului german au revenit la sentimente mult mai bune.
Tot în cadrul aceleiaşi consfătuiri s-a hotărât ca în România să acţioneze Armata 11 germană, condusă de generalul Eugen von Schobert. Acesta a primit, la 6 mai 1941, denumirea camuflată de „comandant-şef al trupelor armatei germane de uscat în România” şi indicaţia conform căreia „faţă de români, prezenţa comandamentului trebuie să apară ca o măsură sporită de securitate”. Realizarea legăturii dintre generalul Eugen von Schobert şi Manfred von Killinger, ministrul plenipotenţiar german la Bucureşti, pe de-o parte, şi comandamentul armatei române, pe de alta, urma să fie realizată de generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare germane în România. Comentând conţinutul acestor decizii, acesta din urmă conchidea:„Românii se vor amuza. Chiar atât de naivi nu sunt”.
De altfel, Şeful Misiunii Militare germane în România a criticat modul în care partea română primea informaţiile, declarând că nu i se putea pretinde Marelui Stat Major român să urmeze indicaţiile Armatei 11 germane fără să se fi încheiat măcar o înţelegere cu privire la participarea României la războiul de coaliţie ce se pregătea.
În timpul anchetei care a precedat procesul din primăvara anului 1946, mareşalul Ion Antonescu a declarat, la 26 aprilie, în faţa acuzatorului public Dumitru Săracu, că în timpul întâlnirilor avute cu Hitler acesta nu i-a comunicat decât foarte târziu data intrării în război. „Timpul trecând – preciza el – am fost nevoit să-l chem pe domnul Killinger şi să-l previn că este neapărat necesar să fiu informat cu cel puţin 10 zile înainte de data începerii acţiunii militare, fiindcă altfel voi fi surprins cu armata nemobilizată. La 9 iunie, la Predeal, domnul Killinger, într-o întrevedere pe care i-am acordat-o, la cererea sa, mi-a spus, ferindu-se chiar de domnul Mihai Antonescu şi de domnul Steltzer (consilier pe probleme economice, n.a.), care asistau la întrevedere:«Mi-aţi cerut o dată». Şi cu creionul a însemnat 22 iunie pe o foaie de hârtie. Mi-a trecut hârtia şi mi-a spus:«Aceasta este data». A doua zi am trecut la mobilizarea armatei, care s-a făcut în modul cel mai discret posibil”.
La 12 iunie 1941, la München, Adolf Hitler i-a comunicat Conducătorului statului român că războiul cu Rusia este iminent, fără a face alte precizări. Cu abilitatea politică ce-l caracteriza, cancelarul german i-a precizat generalului Ion Antonescu că „intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandantul suprem în acest spaţiu”. Antonescu a răspuns că „acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei”.
Abia la 18 iunie 1941, într-o scrisoare, Hitler îi comunica generalului decizia de a „reduce definitiv pericolul pe care îl reprezenta atitudinea Rusiei pentru Europa”. Tot în aceeaşi epistolă a precizat că dorea concentrarea războiului într-o „singură mână” – evident, a sa. Asigurându-l că va avea grijă ca „independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor noştri faţă de poporul şi armata sa să fie respectate în cel mai înalt grad”, Hitler îl ruga să-i îngăduie să transmită „din când în când” dorinţele referitoare la armata română a căror execuţie, în scopul desfăşurării unitare a operaţiunilor militare, trebuie considerată „ca absolut necesară”. De fapt, concepţia şi comanda efectivă operativă va reveni Armatei a 11-a germane.
Concluzia o trage istoricul Andreas Hillgruber, familiarizat cu realităţile româneşti, care aprecia că „la 22 iunie 1941, când a început ofensiva generală, armata română era numai în mică măsură gata de a interveni”. Acţiunile ofensive purtate de armata română în 1941 au demonstrat că, în ciuda neajunsurilor provocate de lipsa de informare a conducerii supreme româneşti în legătură cu obiectivele şi misiunile concrete care trebuiau îndeplinite de armatele române, opiniile exprimate de forurile superioare ale armatei germane în prima jumătate a anului 1941, în legătură cu slăbiciunile trupelor române, erau, în linii generale, conforme cu realitatea.
historia.ro