Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu
Felul irațional în care reprezentanții științei oficiale reacționeză la argumentele despre originea traco-dacă a limbii și neamului nostru arată că aceștia se află într-o mare încurcătură. Nu-i vorbă, tonul de reprezentanți ai unei „teorii superioare” și înjosirea daciștilot au fost întotdeauna unicele „dovezi” cu care au susținut basna romanizării. Puținele personalități care au încercat să spună adevărul au fost reduse la tăcere prin critici vehemente. Țăranul de la plug și intelectualul de la catedră i-au crezut pe cuvânt pentru că nu-și închipuiau că sacerdoții din templul zeiței Atena ar fi în stare să aducă ofrande unei dogme false. Acum se pomenesc cu o opoziție serioasă care le pune pe masă dovezi de necontestat. Iar ei reacționează ca pe timpul bieților puriști ahotnici de un „statut etnic nobil”, pe care-l susțineau cu scrisorile papilor și cu o frază tradusă greșit din Eutropiu.
Cărturarii-artizani ai Unirii au căutat să popularizeze dacismul spre a reda poporului român conştiinţa şi demnitatea străvechii sale origini. Kogălniceanu publică în almanahul parizian „Republica Română” (1853, II) studiul Unitatea României. Cezar Bolliac iniţiază, în 1856, ciclul Scrisori din ţeară în „Steaua Dunării” din Franța. Apoi publică, în revista „Românul”, articolele rezultate în urma expediţiilor arheologice. Scopul lui era să-şi facă patria cunoscută lumii ştiinţifice şi să arate „afinitatea dacilor şi a gradelor de civilizaţiune a lor cu celelalte popoare contimporane lor” [i]. El arată că, având o putere de creaţie mai viguroasă decât a celor ce rătăceau dintr-un pământ în altul, dacii ,,au absorbit civilizaţiunile venite de aiurea”, le-au fermentat în matricea lor autohtonă, făurindu-şi un stil propriu în viaţa privată, în vestimentaţie, arme şi religie.
Concluziile lui Bolliac au fost ridiculizate de Al. Odobescu în Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice. Nu credem că a fost reacția unui om de rea credință. Ci a unuia educat în spiritul rigid al prejudecăților academice, precum că totul începe cu Grecia și Roma. A admite că, înainte de greci, au existat alte popoare, pe umerii cărora s-au înălțat cultura și filosofia greacă, era un sacrilegiu. Iar a susține că unul dintre ele este chiar neamul tău era o afirmație eretică, căreia, în condițiile unei științe dogmatice, trebuia să i se dea o replică dură. Pe de altă parte, Odobescu și-a aratat bunul simț și buna credință, persiflând dicționarul plin de latinisme absurde al puriștilor ardeleni August Treboniu Laurian și Ioan C. Maxim.
În 1867, B.P. Hasdeu scrie „Pierit-au dacii?” în care susținea că puriștii nu aveau dreptate, când afirmau că dacii au fost complet măcelăriți de romani. Latiniștii îl învinuiesc de filorusism, de trădare națională și îl compară cu nebunul ce a dat foc templului zeiței Artemida.
În 1913, apare Dacia Preistorică de Nicolae Densușianu. O carte în care niciun rând nu este scris fără a se face referiri la documente arheologice, istorice, etnografice, mitologice, folclorice, literare. De exemplu, vorbind de puterea extraordinară de asimilare proprie geților, autorul aduce mărturie observația lui Ovidiu, consemnată într-o scrisoare, că elementul grecesc din Tomis se topise total în masa neamului get: „Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigurez că și el ar fi devenit Get”[ii]. Densușianu arată că „exista o mare asemănare între limba Geților și limba latină. Fondul ambelor limbe era comun. Limba Geților, era după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină”[iii]. Marele istoric român a folosit intuitiv o metodă pe care astăzi cei mai progresiști cercetători ai lumii o consideră cu adevărat eficientă când este vorba de fenomene complexe, de la particulele cuantice la fenomenele lingvistice și psihice. Ea unește diferite științe care, pentru dogmatici, rămân separate unele de altele, cum este fizica cuantică și magia populară, genetica și etnogeneza, matematica și lingvistica. Densușianu a valorificat tot ce avea la dispoziție la acea vreme: artefactele arheologice, miturile, creația orală, credințele populare, dialectele limbii române, mărturiile istoricilor și scriitorilor antici. În loc să-i aprecieze și să-i preia metoda, Pârvan și Xenopol îi numesc cartea ,,roman fantastic” și ,,produs al șovinismului”. Deși Densușianu își demonstra afirmațiile cu documente solide în mână. Oare Ovidiu, care a trăit și a murit printre geți, poate fi învinuit de declarații fantastice și de șovinism românesc?! Sau Horațiu care, într-o odă dedicată lui Mecena, arată că cimerienii, getulii, colhii, galii, dacii vorbeau o limbă latină rustică?! Pentru romanizatori, mărturiile lui Ovidiu, Horațiu și a altor autori antici nu au importanță când aceștia afirmă că limba geților era o latină arhaică. Adepții romanizării de atunci, ca și cei de azi, citesc cartea lui Densușianu cu furia dogmaticilor care își văd teoria pusă la îndoială. Și cu cât cel care le dărâmă dogma este mai documentat, cu atât dorința de a-l anihila este mai mare. Ceea ce se și întâmplă timp de un veac: numele lui Nicolae Densușianu le provoacă iritare și o avalanșă de denigrări, gen „Dacia Preistorică este un galimateas pe baza unor lecturi nedigerate”.
Citeste si :
Războiul de 2.000 de ani împotriva geto-dacilor. De ce au dispărut cărțile despre daci?
În deceniul al treilea al secolului XX, disputa dacism-latinitate este reluată. Dacii simbolizau puritatea rasială, omogenitatea şi conştiinţa neamului. Dan Botta vorbea de „misiunea noastră thracică”. Șerban Cioculescu numește interesul pentru istoria tracilor ,,thracomanie” și critică „expresia diletantică a imperialismului, care încununa credinţa thracomanilor noştri”[iv]. A lega interesul pentru traci cu imperialismul nu mai este o părere de bună credință. Și nici măcar nu este o părere, ci o acuză. Ş. Cioculescu a văzut în preocuparea pentru dacism doar pericolul unor consecinţe politice, care de altfel nici nu s-au realizat. Iată ce „argumente” aducea contra „thracomaniei”: elementele „aşa-zisei spiritualităţi getice” sunt puţine; pe de altă parte, opune spiritului tracic „conştiinţa latinităţii”, motivând că „în aceastã credinţã au creat generaţiile de cărturari, care au frământat cultura noastră, în timp de trei veacuri”, fără să aibă nevoie de „fantomele miturilor şi ale subconştientului”. Or, ceea ce spune Cioculescu nu sunt dovezi. Sunt vorbe. Pe cât de dure, pe atât de goale.
Articolul lui Ş. Cioculescu apărea în acelaşi an (1941) cu cel al lui George Călinescu – Specificul naţional. Autorul Istoriei literaturii române, de la origini şi până în prezent a văzut în preocuparea pentru daci un mod de a identifica elementele esenţiale ale specificului naţional. El considera elementul traco-getic esenţial, numindu-l „substanţa medulară” a neamului. Acelaşi lucru l-a afirmat şi Mircea Eliade. Dacă la nivel superficial, interesul pentru daci însemna exaltarea vitejiei lor, la un nivel mai adânc, întoarcerea spre fondurile abisale, colectate din substanţa dacică, însemna descoperirea specificului naţional. Chiar viitorul culturii este determinat de matricea stilistică, care poartã amprenta unei spiritualităţi născute odată cu poporul nostru, considera Lucian Blaga.
Cărturarii noștri deveneau tot mai conștienți de rolul hotărâtor al elementului traco-dac în etnogeneza noastră. Dar precum vedem, odată cu instalarea teoriei romanizării în instituțiile academice, orice ipoteză pozitivă, chiar bine documentată, despre daci era luată în furci. Intelectualii bine intenționați aduceau noi și noi dovezi, făcându-și iluzia că, până la urmă, argumentele științifice își vor spune cuvântul și latiniștii, realizând că susțin o teorie falsă, se vor pocăi și vor trece de partea Adevărului. Dar, oricâte dovezi s-ar fi adus, aceștia rămâneau surzi la glasul daciștilor. În loc de discuții constructive, îi ciuruiau cu etichete gen ,,naționaliști”, ,,șoviniști”, „protocroniști”. Observați repetarea obsesivă a aceluiași truc „științific”: daciștii aduc argumente, romanizatorii le răspund cu porecle. Un farsor al romanizării se lăuda că el a născocit cuvântul „dacopatie”. În dezmățul său mental, el nici măcar nu realizează că devine ridicol chiar și în fața acelor latiniști care posedă destul bun simț, încât să-și dorească ca această teorie să fie susținută cu argumente științifice nu cu vorbe de batjocură.
Pe de altă parte, declarațiile și întrebările de baraj menite să „dezarmeze” dacomanii se întorc, ca un bumerang, împotriva lor înșiși. Unui tânăr care și-a exprimat părerea că teoria romanizării „este foarte puțin plauzibilă” un farsor „științific” cu staj matusalemic la o catedră universitară îi dă o replică foarte „științifică”: „Teoria romanizării este susținută de realitatea asemănărilor dintre română și latină, pe de o parte, română și celelalte limbi romanice pe de altă parte. Dați dumneavoastră altă explicație acestor asemănări, alta decât romanizarea dacilor!”
Îi atragem atenția tovarășului veteran al romanizării că superficialitatea nu este argument. Dacă citea Dacia preistorică a lui Nicolae Densușianu afla din capitolul XLI Limba pelasgă, subcapitolul 7 Limba Geților și a Dacilor, că explicația asemănării dintre limba română și limbile așa-zise romanice au dat-o cu vreo două milenii în urmă Herodot, Ovidiu, Horațiu și alți scriitori și istorici antici: strămoșii neamurilor care vorbesc azi limbile așa-zise romanice vorbeau diferite dialecte ale unei latine vulgare. Deci asemănarea acestor limbi nu se bazează pe născocita de farsori romanizare, ci pe continuitatea etnolingvistică din preistorie până în zilele noastre despre care vorbește italianul Mario Alinei, spaniola Carme Jimènez Huertas și alți lingviști străini și români. Aici nu ne rămâne decât să tragem concluzia: citirea Daciei preistorice de Nicolae Densușianu este nocivă ignoranței. Or, romanizatorii țin foarte mult la propria ignoranță și o cultivă prin toate mujloacele și românilor. De aceea denigrează metodic această lucrare genială care te învață să gândești.
Conform științei manipulării, o minciună repetată este, până la urmă, percepută ca un adevăr, de aceea măsluitorii istoriei repetă întruna: „Romanizarea nu este o ipoteză ci un fapt”.
Aici nu putem decât să zicem: gura farsorului adevăr grăiește. Pentru lingvistica românească teoria romanizării este cu adevărat un ,,fapt”. În magia neagră populară, ,,fapt” înseamnă ,,farmec, vrajă”. Este un obiect din cârpe sau ațe, o păpușă de lut sau o pâine în care se înfig ace și pe care o persoană de rea credință ți-o pune sub prag ori în cărare, pentru a-ți face rău. Această vrajă îți strică casa, te îmbolnăvește sau îți aduce o mulțime de ghinioane.
Iată, de două sute de ani, romanizarea chiar este un ,,fapt” pentru etnogeneza noastră. Această teorie malefică a făcut numai rău adevărului științific despre originea traco-dacă a poporului și limbii române.
Spiritul malefic al acestei teorii se manifestă și în declarațiile halucinante din manualele oficiale, unde se afrima că dacii, indiferent dacă erau ocupați sau liberi, se romanizau cu viteza luminii și în mod ireversibil. Vorbind despre colonizarea Daciei romane cu daci liberi, academicianul Al. Vulpe spune: ,,Evident, asupra celor colonizați, romanizarea începe îndată să acționeze”.
Custozii romanizării prezintă așa-zisul proces de romanizare, cam cum vorbesc șătrărițele despre borta de sub prag în care cineva ți-a pus fel de fel de lucruri necurate și tu crezi și-i dai bani și scoți din casă perne, țoluri, plapume, ca să alunge duhurile rele. Iar când pleacă șătrărița și te dezmeticești din vrăjeală, descoperi că nu-i acolo niciun fel de bortă. Că totul a fost doar o amăgeală cu interes material. Oare nu fac și romanizatorii exact ca vrăjitoarele: contrar voinței tale și a bunului simț, te silesc să vezi ceea ce nu există în realitate! Romanizarea asta închipuită e prezentată ca o epidemie a unei boli gen SIDA ori Ebola. Odată loviți de vreun ciob de oală sau de vreo mărgică romană, pe geto-daci îi apuca isteria romanizării. Boala nu avea niciun leac și ei erau condamnați la autoromanizare și dispariție din istorie.
Citeste si :
Demolarea teoriei romanizarii dacilor. Citeste si da mai departe, adevarul trebuie cunoscut de cat mai multa lume !
Tot pe marele vrăjitor îl face și farsorul care spune despre Călușari că este un dans al unei confrerii de homosexuali. O afirmație așa de deșănțată putea să iasă doar dintr-un haos mintal ce ține de psihologia patologică. Ion Ghinoiu arată că ceata Călușarilor este ,,anturajul divin” al lui „Căluș, zeu cabalin de origine indo-europeană, protector al cailor și sezonului călduros al anului care se naște și moare la Rusalii”. Iar actele și practicile lui magice au diferite finalități: ,,lupta împotriva Ielelor sau Rusaliilor, vindecă bolile provocate de acestea, (Luatul de Iele), fertilizează holdele de grâu, cirezile de vite și femeile sterile”[v].
Aceste două păreri, una vulgară și alta argumentată științific, arată un adevăr știut de toată lumea: geniul are vocația creației, ratatul pe cea a distrugerii. Primul semn al ratării este gândirea cinică și plăcerea perversă de a desființa operele și valorile altora. Ceea ce este de fapt un mod subtil și inconștient de autodesființare.
În literatura universală psihologia insului care acceptă moartea spirituală a fost zugrăvită de Honorè de Balzac în Pielea de șagri, de Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray, de A. P. Cehov în Ionâci, Pescărușul și altele. Opera lui Cehov este plină de ratați, dar ratații lui se resemnează și ambițiile lor se topesc într-o existență molcomă din nemărginită stepă de ființe nerealizate. Există însă un ratat în literatura universală care se aseamănă cu farsorul nostru afectat de dezmățul mintal: Ceartkov din Portretul de N. V. Gogol. Acest pictor și-a pierdut talentul, pictând, pentru onorare grase, bogătani plini de sine, femei cochete, generali ambițioși. Supunându-se capriciilor lor și renunțând la propria viziune, el descoperă în final că nu mai poate să creeze ceva de valoare. Ros de invidie, cumpără tablourile celor mai talentați pictori și le sfâșie cu cuțitul.
Oare nu la fel face și ratatul nostru cu cărțile sale agresive, în care își bate joc de lucrurile sfinte ale românilor? Pentru a le scrie nu se cere decât un suflet josnic și o anumită dibăcie în a jongla cu sofisme. Asemenea cărți nici nu mai au pretenția de a fi științifice. Chiar cei ce le moșesc le prezintă ca niște „atacuri cu baioneta”.
Pentru a limpezi lucrurile se cere documentare.
Iar pentru a face haos și a induce în eroare, este de ajuns doar obrăznicia și limbuția. Or, insul care și-a perdut scara valorilor nu are nicio problemă în a compara fenomene incomparabile, a înlocui argumentele cu vorbe patetice. Și mai ales a întoarce lucrurile pe dos și a da aceasta drept demonstrație. Un exemplu clasic este „argumentul forte” al romanizării: limba română se aseamănă cu latina. El a fost luat de bun de toți cei care nu fac deosebire între afirmație și argument. Un om inteligent se va întreba: dar poate latina provine din limba geto-dacă? Sau poate limba geto-dacă avea rezonanțe latine înainte de a-și începe romanii prădăciunile prin Europa? Pe de altă parte și-ar da seama că asemănarea între două limbi nu înseamnă nicidecum că una a provenit din alta. S-ar putea ca asemănarea să se bazeze pe un fond lingvistic moștenit din preistorie.
Și totuși „argumentul” absurd cu asemănarea românei cu latina continuă să troneze neclintit în capul unui morman de „argumente” unul mai aberant decât altul.
Sofiștii din antichitate erau atât de abili în a suci mințile, încât puteau demonstra cu lux de amănunte că albul este negru. La noi, marii sofiști s-au specializat în teoria romanizării. Aici, arta denaturării adevărului cu raționamente false a fost adusă la perfecțiune. Iată un exemplu care dovedește cât de departe de știință sunt adepții romanizării. Un dacist susține că cuvintele așa-zise latine sunt moștenite în limba română de la strămoșii preistorici ai geto-dacilor și deci ele existau în limba acestora. Un troll îi cere cu aroganță: „În afară de afirmații, ai cumva și măcar un text scris în limba traco-dacă, pentru ca să putem vedea similitudinile limbii române cu limba traco-dacă?” În închipuita lor superioritate „științifică” romanizatorii nici nu-și dau seama că, afirmând că nu există niciun text în limba traco-dacă, își întind singuri o capcană în care se bagă cu nonșalanță și de unde riscă să nu mai iasă niciodată. Căci dacistul le poate para „argumentul” cu aceeași întrebare: „În afară de afirmații, voi romanizatorii, aveți măcar un singur text scris în limba traco-dacă, pentru ca să putem vedea că nu existau similitudini între limba română și traco-dacă?!” Și aici ajungem la cea mai gravă greșeală a romanizatorilor. Dacă nu ai nicun text în limba geto-dacă, pe ce bază susții că dacii s-au romanizat? Doar nu puteți dovedi că ea n-a avut cuvinte așa-zise latine!
Inconștiența romanizatorilor este atât de mare, încât nu reușesc să înțeleagă că nu poți construi o teorie atât de „măreață” cum este romanizarea dacilor, dacă nu ai niciun text în limba despre care susții că a dispărut. Iată cât de „argumentat” ne „convinge” același troll cu staj matusalemic la o catedră universitară: „Nu vă e clar că limba dacilor ne este necunoscută într-o proporție de 99%!”.
Poate lui îi este necunoscută, cine știe în ce limbă o fi vorbind în anturajul său domestic. Vrem doar să-i atragem atenția că în limba geto-dacă evoluată în limba română vorbesc aproape 25 de milioane de români din țară și din diaspora.
Este clar că romanizatorii reacționează în virtutea unui reflex imposibil de schimbat. De la daciști cer mereu argumente, iar ei înșiși jonglează doar cu afirmații, acționând după principiul: în teoria romanizării orice aberație este valabilă.
Un ochi atent își dă seama că miezul problemei nu-l constitue argumentele științifice.
Măsluitorii de istorie nu le acordă nicio atenție.
Adevărul este întristător: pur și simplu nu ni se permite să spunem adevărul despre daci.
Orice vestigiu arheologic ori informație despre ei trebuie negate, diminuate, devalorizate, dacă se poate, făcute dispărute, ca Tăblițrle de la Sinaia.
Prin urmare, adevărul despre daci este interzis.
Trebuie să menționăm că sofistica a fost și rămâne unica armă cu care romanizatorii își apără teoria care-i hrănește. Ei cer cu vehemență de la daciști vreun document în limba geto-dacă. Dar nu cer același lucru când este vorba de teoria romanizării. Ei ne cer să demonstrăm că nu am fost romanizați. În timp ce normal ar trebui ca romanizatorii să demonstreze cu argumente, nu cu vorbe goale, că am fost romanizați. Pentru că nu eu trebuie să-i demonstrezi cuiva că vorbesc limba strămoșilor mei și le continui obiceiurile, tradițiile, portul și cultura. Cei care au născocit romanizarea trebuie să-și demonstreze teoria absurdă. Lucru pe care nu l-au făcut și nu-l vor face niciodată. Sofismele nu sunt argumente. Deci rămâne valabil lucrul cel mai normal și firesc: românii vorbesc limba geto-dacilor. Punct!
Mai semnalăm o subtilă discriminare a celor ce-și apără valorile naționale. De-un sfert de secol, daciștii aduc argumente și cer instituțiilor academice să deschidă porțile și pentru cercetătorii care au demonstrat originea traco-dacă a limbii și poporului nostru. Adevărul despre daci are dreptul la aceleași condiții oficiale de cercetare de care azi se bucură doar falsa teorie a romanizării.
Din partea instituțiilor academice avem doar tăcere în cel mai bun caz sau învinuiri că daciștii propagă o teorie nocivă. Din partea demontatorilor de mituri, aceleași atacuri la valorile naționale de care trebuie să ne lepădăm ca să fim pe placul Europei.
Când Nicolae Breban a zis despre Patapievici că, dacă acesta ar fi locuit în Polonia și ar fi spus despre poloni ceea ce a spus despre români, ar fi fost împușcat, tovarășii săi i-au sărit în apărare atribuindu-i lui Breban intenții criminale. Dar când un farsor „științific” a declarat pe internet: „«Dacii» prostănaci și inculți trebuie eutanasiați”, nimeni nu a reacționat în niciun fel. Ca și când în România mileniului trei există inși pe care nu-i poți atinge nici măcar cu un „dacă”, iar alții sunt niște iloți pentru care poți cere eutanasierea, ca pentru câinii vagabonzi.
Iulia Brânză Mihăileanu
[i] Cezar Bolliac, Excursiune arheologică din anul 1869, în Opere, vol. II, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1956, p. 253.
[ii] Nicolae Densușianu, Dacia Preistorica, București, Institutul de Arte Grafice ,,Carol GÖBL”, 1913. Tipărită în ediție facsimil de editura Arhetip, București, 2002, p. 1063.
[iii] Ibidem, p. 1063
[iv] Şerban Cioculescu, Un fenomen mistic: thracomania, în Aspecte literare contemporane. 1932-1947. Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 13.
[v] Ion Ghinoiu, Panteonul românesc, Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 40.