Fiind o comunitate de muncă, obştea sătească a creat norme de conduită legate de procesul muncii în comun, norme fundamentale, la care se adaugă norme referitoare la proprietate, statutul persoanei, la familie, la învoieli şi la soluţionarea diferendelor dintre membrii obştii.
Toate normele îmbracă forma obiceiului sau cutumei şi nu au un caracter juridic datorită democratismului obştii în perioada sa arhaică.
1. Norme privitoare la procesul muncii. Ele reglementează cele două activităţi de bază: agricultura şi creşterea vitelor. Normele ce vizau agricultura aveau drept conţinut: repartizarea loturilor de cultura între membri; stabilirea felului culturii; începutul muncilor agricole (ex.: pornirea plugurilor); strângerea de contribuţii pentru anii cu recoltă slabă; repartizarea produselor comune.
Creşterea vitelor avea norme se refereau la: pornirea turmelor; stabilirea locului şi perioadelor de păşunat; împărţirea produselor comune.
În afara principalelor activităţi desfăşurate în comun existau şi activităţi care nu necesitau un efort colectiv, ci o specializare, cărora li se consacrau unii dintre membrii obştii: meşteşugurile. În privinţa acestora a fost consacrată regula că meşteşugarii sunt proprietarii muncii lor şi o puteau valorifica în cadrul obştii sau în afara ei.
Înmulţirea îndeletnicirilor personale a reprezentat o premisă a procesului de diferenţiere socială şi de avere în cadrul obştii.
2. Norme referitoare la proprietate. Geto-dacii cunosc două forme de proprietate: proprietatea comună a obştii familiale (forma dominantă) şi proprietatea privată (aflată, încă, în formă embrionară). Proprietatea comună a obştii familiale (adică a comunităţii oamenilor, rude de sânge între ei, care cultivă, împreună, un anumit teritoriu) se exercită asupra pământurilor, apelor şi păşunilor. Proprietatea personală a indivizilor se exercită, la început, asupra turmelor de animale şi asupra sclavilor.
În secolul al V-lea î.Hr., fiii puteau cere părinţilor delimitarea din proprietatea comună a familiei a lucrurilor care li se cuveneau. Cu timpul, se pare că vor intra în proprietate privată casa şi ograda ei, uneltele de lucru şi în cele din urmă chiar pământurile (mai ales membrii aristocraţiei tribale vor dobândi proprietatea privată asupra terenurilor). Apariţia proprietăţii private determină dispariţia obştii familiale, care va fi înlocuită cu obştea de vecinătate (o comunitate compusă din oameni care nu mai sunt rude între ei, dar cultivă împreună un anumit teritoriu). În cadrul obştii săteşti, cea mai mare parte a pământului rămâne în proprietate comună. Cultura lui se face prin rotaţie.
Stăpânirea exercitată de membrii obştii îmbracă 2 forme: stăpânirea devălmaşă şi cea personală (individuală). Amândouă sunt forme de apropriere a folosinţei şi nu trebuie confundate cu proprietatea devălmaşă şi proprietatea privată.
Stăpânirea devălmaşă. Aici intrau pădurile, păşunile, islazurile, apele, iar în epoca obştii arhaice turmele aparţinând comunităţii, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara satului şi bogăţiile subsolului. Această stăpânire asupra terenurilor şi bunurilor făcea imposibil ca membrii obştii să poată înstrăina hotarul satului.
Stăpânirea individuală. La baza ei a stat munca proprie depusă de membrii obştii pentru amenajarea unora dintre terenurile aflate în hotarul obştii, terenuri care anterior se aflau în stăpânirea devălmaşă. Această muncă conferea terenurilor respective o valoare economică nouă, reprezentând temeiul stăpânirii personale asupra lor.Prima desprindere din fondul devălmaş a reprezentat-o locul de casă şi grădina (gospodăria personală). Semnul distinctiv al trecerii unui teren din stăpânirea devălmaşă în cea personală l-a reprezentat gardul. Proces asemănător a parcurs şi câmpul de cultură (ţarina) – terenul destinat agriculturii. Ţarina era împărţită în loturi repartizate familiilor din obşte prin tragere la sorţi, dar nu în sistemul asolamentului, ci o dată pentru totdeauna. Se numeau loturi matcă sau sorţi, pentru că dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze şi celelalte părţi din hotarul obştii în devălmăşie cu ceilalţi membrii ai obştii.
Procesul de trecere de la stăpânirea devălmaşă la stăpânirea individuală a continuat în sensul că membrii obştii mai puteau lua în folosinţă personală şi alte suprafeţe de teren din hotarul obştii (din păşuni, păduri, fâneţe) prin defrişare, desţelenire, terenuri care erau apoi introduse în circuitul agricol. Ele se numeau stăpâniri locureşti.
Celelalte terenuri din hotarul obştii au rămas în stăpânirea devălmaşă a membrilor lor. Obştea exercita asupra tuturor terenurilor (şi asupra celor personale) un drept de supraveghere şi control care mai târziu va fi drept de protimis.
3. Normele privitoare la statutul juridic al persoanelor.
În cadrul obştii guverna principiul egalităţii în drept al tuturor membrilor săi, bazat pe proprietatea devălmaşă şi munca în comun. Cei care se distingeau (oamenii buni şi bătrâni – aleşii obştii) o făceau datorită calităţilor personale. Ei se aflau însă sub controlul obştii care avea dreptul să-i revoce din funcţie.
4. Norme privitoare la familie.
amilia avea un caracter democratic, pornind de la organizarea familiei geto-dace şi întărit fiind de preceptele religiei creştine. Această egalitate a membrilor familiei a dat naştere obligaţiilor reciproce de întreţinere între soţi precum şi între părinţi şi copii. Familia era de tip mic (părinţi – copii).
Căsătoria se încheia prin acordul liber consimţit al soţilor, întemeindu-se pe taina cununiei săvârşită în biserică.
Divorţul era cunoscut şi permis ambilor soţi pentru egalitate de motive.
Succesiunile – descendenţii aveau egală vocaţie succesorală fiind cunoscut şi dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor.
5. Normele referitoare la obligaţii.
Obligaţiile – toţi membrii obştii aveau capacitate deplină de a contracta, distingându-se contractul de vânzare ca fiind cel mai folosit, contract care ajunsese consensual şi translativ de proprietate.
Norme cutumiare româneşti privind obligaţiile. Obligaţiile reciproce se năşteau, între membrii obştii, cu ocazia unor evenimente importante, cum ar fi: nunta, botezul etc., când se schimbau daruri şi contra-daruri. Chiar zestrea care se dădea miresei, cu ocazia nunţii, se pare că a avut, la început, rolul de dar care îi obliga pe socrii mari la un contra-dar.
De asemenea, în obştile săteşti, era obişnuită şi întrajutorarea, atunci când se strângea recolta, când un membru al obştii îşi clădea o nouă gospodărie sau în cazul evenimentelor de trecere (naştere, nuntă, înmormântare). Această întrajutorare putea îmbrăca forma clăcii, adică a muncii în comun sau a întovărăşirii la plug, adică asocierea a patru săteni care pun în comun vitele şi uneltele agricole pentru a munci, apoi, toţi, câte o săptămână la fiecare.
Contractele se încheiau în formă orală, cuvântul dat, datul mâinii sau jurământul fiind tot atâtea metode de a lega părţile prin contract. Oferta de vânzare a unui obiect se făcea prin intermediul următoarelor semne: fie prin însemnarea obiectului cu o cruce, fie prin expunerea lui la poartă, alături de o ciuhă (adică un lanţ care avea, legat la un capăt, nişte fân).
Arvuna (semnul de încheiere al contractului) se plătea fie într-o proporţie prestabilită din preţul bunului, fie după învoiala părţilor. Adălmaşul (momentul festiv, celebrat cu băutură, al încheierii contractului de vânzare-cumpărare) se desfăşura în prezenţa unei persoane respectate, alese de părţi, spre a asista la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi care era numită cel ce tăia mâna.
6. Normele privind răspunderea şi organizarea judecătorească.
Răspunderea membrilor obştii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii şi soluţionarea litigiilor se făceau pe baza solidarităţii rudelor, a Legii Talionului şi a compoziţiunii .
Răspunderea solidară funcţiona pentru membrii obştii şi atunci când se cauza un prejudiciu obştii învecinate.
Organizarea judecătorească – oamenii buni şi bătrâni şi juzii aveau competenţă în materie civilă şi penală, putând aplica sancţiuni, mergând până la excluderea din obşte.
În obştile săteşti teritoriale, ca efect al proprietăţii devălmaşe existente asupra majorităţii bunurilor, furtul era considerat lipsit de sens. Mai mult, cel care îşi însuşea roadele pentru a le consuma, el şi familia lui, nu era privit ca un hoţ. Numai cel care şi le însuşea în alte scopuri era considerat furt. Aşadar, era firesc ca, obiceiul pământului (legea ţării) să sancţioneze, cu precădere, infracţiunile contra persoanei şi mai puţin pe cele contra proprietăţii.
Cea mai gravă pedeapsă era izgonirea din obşte a vinovatului, ceea ce echivala cu o condamnare veşnică la sărăcie şi pribegie. Alte sancţiuni constau în strigarea peste sat sau la horă a vinovaţilor, în poreclirea lor sau, în cazul furtului, în purtarea hoţului prin sat, împreună cu lucrul furat, spre a fi batjocorit de restul membrilor obştii. Răzbunarea privată era şi ea folosită ca sancţiune penală, mai ales în zonele în care legăturile gentilice au supravieţuit. În zonele cu obşti vicinale tipice, răzbunarea privată a fost înlocuită cu principiul compoziţiei (plata unor valori ca pedeapsă pentru infracţiunea comisă) .
6.1.Probele
1. Jurământul cu brazda. Este o probă de străveche tradiţie geto-dacă denumită după rolul pe care pământul privit ca o divinitate îl joacă în desfăşurarea acestei probe. Cel ce depunea jurământul invoca pedeapsa pământului dacă cele invocate sub jurământ erau false.
În Moldova cel ce jura purta o brazdă de pământ pe cap sau umeri (brăzdaşi), iar în Ţara Românească (în Oltenia) brazda era purtată în traistă (trăistaşi).
Se folosea ca mijloc de probă în procesele de stabilire a hotarului. Cei ce erau supuşi probei jurau că vor arăta adevăratele hotare şi înconjurau acele terenuri având asupra lor brazda de pământ.
Popoarele antichităţii, şi geto-dacii printre ele, priveau pământul ca o divinitate cu puteri purificatoare atât în sens material cât şi spiritual. În acest ultim sens exista credinţa că pământul îi ajuta pe cei ce spun adevărul şi îi pedepseşte pe cei ce jură strâmb. Astfel au pătruns expresiile să-i fie ţărâna uşoară şi nu-l rabdă pământul .
Există un dublu simbolism judiciar: brazda e zeitatea pământului, iar capul e cea mai importantă parte a corpului.
Sub influenţa religiei creştine, această probă s-a spiritualizat, locul brazdei fiind luat de evanghelie, iar după apariţia statului feudal, proba dobândeşte caracter de clasă întrucât ea era rezervată doar ţăranilor.
Odată cu dezvoltarea feudală a crescut şi interesul boierilor pentru utilizarea acestei probe în vederea hotărnicirii graniţelor moşiilor. Boierii nu se mulţumeau cu martori întâmplători care să fie supuşi probei în caz de litigiu, ci recurgeau la preconstituirea de martori. Fiii de ţărani erau puşi să parcurgă hotarele moşiei şi în tot acest timp erau daţi de chică pentru a ţine minte hotarele respective şi a putea fi supuşi probei în cazul unui litigiu.
2. Proba cu jurători (pe care le vom regăsi şi în feudalismul dezvoltat). Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularităţile sale contrazice ideile moderne relative.
În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susţin jurământul uneia dintre părţi arătând că aceasta e demnă de crezare. Acest jurământ nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv pentru că nu tinde la stabilirea adevărului, ci la stabilirea bunei reputaţii.
În procesul civil, judecătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor, astfel încât jurământul lor e de veridicitate.
Până la apariţia statului feudal această probă a fost utilizată în obşti ca cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluţionarea conflictelor dintre membrii obştii. După apariţia statului feudal e consemnată în legea ţării ca regină a probelor, fapt pentru care e denumită de dreptul obişnuielnic lege .
Originea probei îşi are izvorul în străvechiul jurământ pe vetrele regale sau pe zeităţile palatului regal practicat de geto-daci.
Întrucât jurământul e prestat de un grup de jurători, el putea fi combătut tot de un grup de jurători, dar cu număr dublu de persoane. În epoca gentilică, grupul juraţilor era alcătuit din rudele părţilor pentru care aceştia jurau, mai apoi, în cadrul obştilor săteşti, alături de rude, în grupul jurătorilor, puteau fi incluşi vecinii şi ceilalţi membri ai obştii.
În statul feudal acordarea acestei probe se făcea prin hrisov domnesc în care se utiliza sintagma „i-am dat lege”. Partea căreia i se încuviinţase proba putea să ia legea (să admită proba) sau să se lepede de lege (să renunţe la probă şi să o defere părţii adverse).
În hrisovul de încuviinţare a probei se menţiona numărul jurătorilor, iar în unele cazuri erau încuviinţaţi nominal (jurătorii pe răvaşe).
Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau (aceeaşi categorie socială). Jurătorii depuneau jurământul într-un cadru solemn care presupunea îndeplinirea unor formalităţi juridice şi religioase. Jurământul se depunea pe evanghelie în faţa reprezentantului domnului însărcinat cu supravegherea efectuării probei. Conţinutul şi forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului pronunţat de parte. Schimbarea unor cuvinte ducea la anularea probei.
Ca o particularitate a Legii Ţării, în Transilvania, se admitea posibilitatea utilizării unor formulări echivalente şi posibilitatea repetării cuvintelor folosite greşit.
Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Ţării împuternicitul domnului consemna efectuarea probei într-o carte de jurământ care era semnată şi pecetluită cu peceţile jurătorilor. Cartea de jurământ era înaintată domnului care hotăra asupra soluţiei pronunţate în proces, în sensul jurământului depus.
Partea care administra proba câştiga procesul, ceea ce în Legea Ţării se spunea că „s-a apucat de lege/s-a directat”. Dacă proba cu jurători nu putea fi administrată, partea căreia i s-a dat proba pierdea, ceea ce în Legea Ţării însemna „rămânea de lege”.
Dacă proba fusese administrată, partea care pierduse putea cere şi obţine de la domn contraprobă cu un număr dublu de jurători „lege peste lege”. Dacă contraproba putea fi efectuată soluţia iniţiala era anulată şi se dădea o nouă soluţie. Primii jurători se considerau că au depus jurământ fals şi erau globiţi (amendaţi).
Faptul că această probă e o creaţie originală a poporului român rezultă din împrejurarea că în dreptul slav nu există un număr maxim de jurători, astfel încât se putea ajunge şi la 300, dar Legea Ţării stabilea ca numărul maxim să fie de 48.
Prin proba cu jurători se putea dovedi orice situaţie de fapt, chiar şi unele de drept. Prin această probă puteau fi combătute celelalte mijloace de probă, inclusiv cea a înscrisului.
Cu timpul aceasta dobândeşte un caracter de clasă, pentru că regula potrivit căreia jurătorii trebuie să fie de-o seamă cu partea pentru care jurau e înlocuită cu partea că jurătorii nu pot fi recrutaţi decât dintre boieri. În litigiile dintre boieri şi ţărani, ţăranului îi era aproape imposibil să administreze proba ce însemna pierderea din start a procesului.