- Articol citit în aula Atenului Român în 1868 -
Doamne mele! Domnii mei!
Într-o altă lectură eu mă încercai a vă demonstra că toţi românii, acei din Carpaţi, ca şi acei din Balcani, acei din Moravia, ca şi acei din Istria, poartă sigiliul unei origini comune în toată puterea cuvântului, asemănându-se unii cu alţii în acelaşi grad în care diferă de celelalte popoare de viţă latină, spanioli, francezi, italieni. Cauza principală şi primordială a acestei asemănări şi diferenţieri este că românii noştri s-au născut din contactul romanilor cu dacii, pe când, din contra, elementul dacic n-a intrat deloc în compoziţia celorlalte naţionalităţi latine, în care locul său l-au ocupat elementele eterogene celtic şi iberic. Aşadar, precum în studiul naturii latinilor occidentali e neapărat a aprofunda, mai întâi de toate, celtismul şi iberismul, tot aşa de neapărată e aprofundarea dacismului pentru studiul naţionalităţii române.
Cine au fost dacii? Iată chestiunea pe care eu îmi propun de a o rezolva în lectura de astăzi, întrucât îmi va permite spaţiul unei ore şi dorinţa de a nu abuza de răbdarea dumneavoastră, căci problema este grea, domnilor, e spinoasă şi, ceea ce mă încurajează este numai de a vedea înaintea mea un public luminat, capabil a înţelege chiar soluţiile ştiinţifice cele mai complicate.
„Românii sunt slavi, fiindcă dacii ar fi fost slavi / vs / suntem nemţi, fiindcă dacii ar fi fost nemţi”
Popoarele au visurile lor, ca şi simplii muritori. Astfel, slavii visează Constantinopole şi nemţii, gurile Dunării. Ţarigradul va fi al meu, a zis Petru cel Mare. Gurile Dunării trebuie să fie ale noastre, zice celebrul naturalist german Oken, într-o carte în care făcea harta Europei. Sub numele de slavi, noi înţelegem pe muscali, căci numai muscalii formează, astăzi, un stat slavon puternic şi independent. Sub numele de nemţi, noi înţelegem pe toţi germanii în genere, fiind toţi independenţi şi toţi puternici, prin unirea federală şi prin comunitatea ideii de „patria germană”. Însă, pentru a lua Constantinopele, muscalul vede trebuinţa de a-i slaviza pe români, pe când neamţul vede trebuinţa de a-i germaniza, pentru ca să poată lua gurile Dunării. Aşadar, împinşi de politica naţională respectivă, unii din ordin expres, iar alţii numai din patriotism, filologii ruşi au luat asupră-le de a dovedi că românii sunt slavi, fiindcă dacii ar fi fost slavi, iar filologii germani s-au grăbit a argumenta că noi suntem nemţi, fiindcă dacii ar fi fost nemţi. În acest mod, chestiunea dacilor a devenit, fără ştirea lui Dumnezeu, un cal de bătaie al diplomaţiei militante.
„Dacii n-au fost nici slavi, nici germani”
Înspăimântaţi de aceste perfide pretenţii, înfuriaţi de perspectiva de a pierde, prin sofisme, o naţionalitate conservată cu ascuţişul sabiei, românii au răscolit cerul şi pământul, căutând dovezi cum că romanii lui Traian nu s-ar fi amestecat cu dacii. Bazându-se pe un text din Eutropiu şi pe un alt text, din împăratul Iulian, ambele texte de puţină valoare, căci ambii autori au trăit şi au scris deja mult timp după cucerirea Daciei, anume atunci când dacii în adevăr încetaseră de a mai fi cunoscuţi; bazându-se pe aceste texte, agăţându-se de ele ca de o scândură de salvare, Petru Maior, Şincai şi alţii, pe urma lor, s-au oferit a proba – se înţelege, din simţământul patriotic cel mai pur – cum că împăratul Traian exterminase pe toţi dacii, până la unul.
Să fie oare adevărat? Să fie oare posibil? Întâi, domnilor, popoarele şi mai cu seamă nişte popoare care, după mărturia lui Strabon, puteau scoate în câmp o oaste de 200.000 de oameni, nu se extermină aşa de lesne. Al doilea, împăratul Traian a fost principele roman cel mai generos, cel mai clement, cel mai milos, precum vedem din corespondenţa sa cu Pliniu Epistolarul, iar asemenea principi nu extermină popoare. Al treilea, autorii care au trăit chiar în timpul lui Traian sau aproape, precum Appianus, Dio Cassius, Pausaniae, Pliniu şi alţii, nu numai că nu vorbesc nimic despre exterminarea dacilor, dar încă, din contră, îi menţionează vieţuind şi suferind cu impacienţă jugul roman, deja după cucerirea Daciei. Al patrulea, n-au fost exterminate nu numai clasele de jos ale naţiunii dacice, ci nici chiar însăşi familia lui Decebal, o familie foarte periculoasă prin originea sa regală, o familie din care vedem ieşind pe Regillianus, unul dintre cei mai bravi şi abili generali ai Romei, peste un secol şi jumătate după căderea Daciei, şi despre care biograful său, Trebelius Poliones, zice: „gentis Daciae, Deceballi ipsius affinis”, adică „dac de origine şi din neamul lui însuşi Decebal”. Am putea înmulţi argumentele, dacă n-am crede de ajuns pe cele aduse. Este învederat că Traian nu exterminase pe daci; dar nu mai puţin adevărat, şi o vom dovedi, domnilor, că dacii n-au fost nici slavi, nici germani.
Ceea ce a rătăcit pe istoricii slavoni şi germani, dacă trebuie să credem că rătăcirea lor n-a fost un calcul prea meditat sau de poruncă; ceea ce i-a rătăcit este adoptarea metodei etimologice, adică silinţa lor de a proba aserţiunile lor prin nişte derivaţii de cuvinte, de cele mai multe ori trase de păr, iar totdeauna foarte dubioase. Metoda etimologică putea să fie permisă, acum, un secol sau două, până când progresul ştiinţei n-a descoperit limba sanscrită şi n-a arătat că toate limbile latine, germane, slave, celtice, limba zenda sau persiana, limba greacă şi limba lituaniană, mai pe scurt toate limbile aşa numite indo-europene, se trag din aceeaşi fântână, încât toate, mai mult sau mai puţin, se aseamănă unele cu altele. Până la această fericită descoperire, filologii, observând, în două limbi diverse, vreo câteva duzini de cuvinte asemănătoare, nu se temeau a încredinţa, bunăoară, că limba rusă derivă din limba latină sau că limba latină derivă din limba germană, fiindcă ruşii au „nos”, latinii „nasum” sau „nasus” şi nemţii „Nase”. Astăzi, însă, domnilor, se ştie că „nasul” e comun tuturor popoarelor indo-europene, provenind din substantivul sanscrit „nasa”, care iarăşi provine din verbul radical „nas”, a se încovoia sau a vedea în profil.
„La marginea Prusiei cu Rusia”
Să presupunem, acum, că un autor clasic, vorbind despre daci, ne-ar fi spus că în limba lor nasul se numeşte „nus”, oare pe această bază neamţul ar avea cuvânt să zică că dacii au fost germani? Sau muscalul, că dacii au fost slavi? Fireşte că nu, căci „nus” al dacilor ar proba numai atât, că dacii, ca şi germanii sau ca şi slavii, au fost de origine sanscrită, iar nici într-un chip că dacii au fost slavi sau germani. Ei bine, domnilor, luaţi toate cercetările slavo-germane asupra originii dacilor şi veţi vedea că ele sunt întemeiate pe nişte etimologii cu mult şi mai nesigure, căci nemţii şi slavii nu fac alta fără numai a se lega de câte un nume propriu dacic, Decebal, Zamolxis, Dapix, Burebista etc., un nume al cărui înţeles nu e cunoscut şi, apoi, agăţându-se cu mâinile şi cu picioarele de acest nume, îl sucesc, îl întorc, îl răsucesc, îl denaturează, până ce reuşesc, în fine, a ajunge la concluzia că acel nenorocit nume e slavon sau german.
Mie, domnilor, mi s-a întâmplat a citi călătoria generalului spaniol Mosquera prin America. Călătorul a găsit, acolo, un popor numit „muisca”. Mergând pe calea etimologiei celei mai pure, oare n-am putea ajunge şi noi la concluzia că… muscalii se trag din America?
Nu înţeleg pentru ce să fie mai bună etimologia celebrului Jakob Grimm, când susţine că „Zamolxis” derivă din cuvântul gotic „halmaha”, adică piele, fiindcă acest legislator al dacilor îmbla îmbrăcat cu piele de urs! Nu înţeleg pentru ce să fie mai bună etimologia filologului muscălesc Czertkov, când susţine, pe de altă parte, că Zamolxis derivă din verbul slavon „zamolczati”, adică a tace, fiindcă acest legislator al dacilor a tăcut, după ce vorbise! Cu nişte asemenea etimologii noi putem merge foarte departe, fără ca să găsim, pe faţa pământului, vreun lucru imposibil.
Este o metodă comodă de a dovedi că dacii n-au fost nici slavi, nici germani. Filologii germani argumentează de minune contra slavismului dacilor, deşi argumentează foarte rău germanismul lor; pe de altă parte, filologii slavi argumentează de minune contra germanismului dacilor, deşi tot ei argumentează foarte rău pentru slavismul lor. Aşadar, combătându-se unii pe alţii, ei ne lasă a vedea limpede că dacii n-au fost nici slavi, nici germani. Rămâne însă a descoperi cine anume au fost ei.
La marginea Prusiei cu Rusia, supusă în parte sceptrului muscălesc, în parte primind legi de la Berlin, locuieşte o naţiune numită Litvani, Livtovti, Litwa, Litthauen, care, din toate punctele de vedere, se deosebeşte şi de slavi, şi de germani, formând o masă cu totul separată. Pe nemţi lituanienii îi urăsc până într-atâta încât îi numesc muţi şi orbi, „be vokitys lalsa zmogaus ne suprant”; iar pe muscali în confundă cu nemţii, dându-le numele de Gudas, adică goţi, şi cântând următorul cântec naţional: „Percunas Dievaitis / Ne muszk Zemiaytis, / Bet musz Gudu / Kei szuniu rudu”, adică: „Fulgeră, Dumnezeule! / Nu lovi pe lituanian, / Ci loveşte pe muscal / Ca pe un câine ruşu”.
Am citat, domnilor, în lituaniană şi proverbul despre nemţi, şi cântecul despre muscali pentru a arăta nu numai ura naţională a lituanienilor contra slavo-germanilor, ci încă diferenţa totală şi radicală ce există între limba lituaniană şi limbile slave şi germane; o diferenţă pe care o recunoaşte cu francheţe autorul cel mai modern şi cel mai complet asupra Lituaniei, D. Kraszewski, care, ca slavon, nu poate fi suspect când vorbeşte în dezavantajul propriei sale naţionalităţi / B. P. Hajdeu (Familia, Anul IV, Nr. 41, vinerii 22 noiembrie / 4 decembrie 1868, pp. 479-481).