În anul 1437, constatând că zeciuiala nu mai fuseseră colectată de trei ani de la țărănimea transilvană, episcopul catolic le-a cerut sărmanilor oameni să-și achite toate datoriile, din urmă. S-a stabilit că zeciuiala va trebui achitată chiar și de către țăranii români, care fiind ortodocși, nu erau obligați prin nimic față de biserica catolică.
Așa a început să crească germenele revoltei. Sentimentele de revoltă începuseră să se acumuleze cu mult înainte ca episcopul catolic să-și exprime pretențiile exagerate. În timpul domniei regelui Ungariei, Ludovic I, țărănimea fusese subordonată aristocrației locale, fiind scoasă, după jumătatea secolului XIV, de sub autoritatea comiților regali. Dacă, până atunci, țăranii erau liberi să se deplaseze pe ce moșie doreau, pentru a munci, nobilimea străină a Transilvaniei le-a luat acest drept, i-a legat de glie. Totodată, păstrarea sau obținerea statutului de nobil era condiționată de trecerea la ritul catolic.
Scânteia răscoalei s-a transformat într-o flacără puternică, în partea de miazănoapte a Ardealului. Apoi a început să se extindă. Răzvrătiții s-au adunat pe dealul Bobâlnei, unde s-au pregătit pentru luptă, improvizând fortificații. Ei doreau să se înființeze o stare numită Universitas Hungarorum et Valachorum ori „Starea ungurilor și românilor” iar dorințele lor vizau încetarea abuzurilor și asupririi la care erau supuși de către nobilime, formată în majoritate din maghiari.
În fruntea răsculaților se afla un nobil fără avere, plus căpitanii cetelor de răsculați printre care un român din Vireag, trei căpetenii maghiare și un orășean din Cluj. Deși sentimentul de revoltă și dorința de dreptate erau puternice, țăranii n-au trecut imediat la represalii, ci și-au trimis mesagerii la voievodul transilvănean, Ladislau al IV-lea Csaki. Voievodul n-a stat la discuții. A ordonat, de îndată, uciderea trimișilor, prin decapitare.
A urmat atacarea taberei fortificate a țăranilor, la Bobâlna. Însă răsculații au ripostat cu înverșunare, punându-i pe fugă pe ostașii voievodului. A fost o răsunătoare victorie a țăranilor și a celorlalte categorii nedreptățite, contra tagmei celor ce-i asupreau prin mulțimea și mărimea birurilor și, totodată, le negau dreptul la libertate.
Abia după înfrângerea încasată la Bobâlna a devenit Ladislau al IV-lea Csaki dispus să asculte cererile răsculaților. În vreme ce-i amăgea cu promisiuni pe țărani, el plănuia să înăbușe răscoala. Concomitent, s-a adresat împăratului Sigismund de Luxemburg rugămintea de a media conflictul. Țăranii și nobilimea au ajuns la o înțelegere, dar nobilii căutau, cu viclenie, să se sustragă învoielii. În septembrie (1437) a fost realizată o alianță din care făceau parte nobilii maghiari, clericii catolici, sașii și liderii gărzilor secuiești. La Căpâlna a fost semnat, în acest sens, tratatul Fraterna Unio.
Conștientizând că învoielile perfectate cu nobilii nu vor fi respectate, țăranii s-au adunat din nou, pentru a-și cere drepturile. În aceea toamnă, răscoala a luat chipul unui război pe viață și pe moarte. La Apatiu s-a dat o nouă luptă între armata clasei privilegiate și țărănimea înarmată cu ghioage, furci și topoare, dar, întrucât niciuna dintre părți n-a ieșit biruitoare, s-a trecut la negocieri. Era șansa țărănimii ardelene de a înlătura șerbia. De astă dată înțelegerea a fost mai puțin favorabilă țăranilor, comparativ cu ceea ce se obținuse anterior, în urma confruntării victorioase de la Bobâlna.
Răscoala țărănimii române și maghiare a continuat, astfel că în decembrie 1437 a fost ocupată, de către țărani, cetatea de la Aiud, dar curând armatele inamice, ale grupurilor ce se aliaseră la Căpâlna, au declanșat un atac copleșitor asupra plugarilor, aceștia din urmă fiind învinși.
La Aiud și la Cluj, acolo unde țăranii se adăpostiseră pe vreme de iarnă, s-au dat lupte crâncene. Dar soarta n-a ținut cu mulțimea asupriților, astfel că nobilimea ungară și armata sa au ieșit victorioase. Cetățenii din orașul Cluj făcuseră front comun cu țăranii răsculați. Prin urmare, armatele nobilimii maghiare au pus orașul sub asediu, acesta fiind cucerit, în ianuarie 1438. Drept pedeapsă, locuitorii Clujului au pierdut statutul superior pe care-l aveau ca orășeni, devenind aidoma țăranilor, în privința puținătății drepturilor și mulțimii obligațiilor.
Cea dintâi consecință majoră a înfrângerii răscoalei de la Bobâlna a fost uciderea conducătorilor țărănimii și schingiuirea groaznică a unor mii de țărani, dintre cei care se implicaseră trup și suflet în acea timpurie și energică încercare de eliberare de sub jugul pe care urmau să-l mai poarte câteva secole.
La începutul lunii februarie (1438) biruitorii s-au întrunit a doua oară, la Căpâlna. Acolo a fost consolidată alianța din septembrie 1437 a celor trei națiuni – unguri, sași și secui – în urma căreia românii aveau să fie supuși unui șir lung de nedreptăți colective și abuzuri istorice, de-a lungul veacurilor următoare.
Prevederile nedrepte ale înțelegerii Unio Trium Nationum, și-au produs efectele veacuri la rând și chiar s-au agravat, cu timpul, unele consecințe nefaste încetând abia după Primul Război Mondial, odată cu Marea Unire.