Marile speranţe ale ideologiei comuniste sunt legate de promisiunea egalităţii. Identităţile ce fac obiectul egalităţii, definite în raport cu societatea capitalistă, acoperă toate aspectele politice, economice şi sociale, subsumate identităţii de clasă. Totuşi, femeie-bărbat este unul dintre puţinele cupluri antitetice ce nu a fost supus alterităţii, ideologii comunismului avansând ideea egalităţii dintre femei şi bărbaţi, a emancipării socialiste a femeii.
În volumul Femeia, familia şi originea proprietăţii private, Friedrich Engels combate „caracterul nenatural al dominaţiei bărbatului asupra femeii în familia modernă”, în favoarea „stabilirii egalităţii sociale reale între sexe”. Schimbarea raporturilor se face însă numai prin transformarea statutului femeii în societate căci, adaugă autorul, „egalitatea nu implică afirmarea egală a valorilor femeilor şi bărbaţilor deopotrivă, ci tratarea femeilor ca bărbaţi”. Masculinizarea femeii apare ca un obiectiv cu o nuanţă progresistă, în timp ce feminizarea bărbatului ar constitui o retrogradare a statutului tradiţional al acestuia. Charles Fourier aprecia, nu chiar utopic, că „nivelul de emancipare al femeii măsoară gradul de evoluţie al societăţii”.
Aşadar, într-o interpretare materialistă a emancipării femeii şi în spiritul desfiinţării ordinii societăţii patriarhale, de sorginte burgheză şi deci decadentă, femeia trebuie eliberată de dependenţa economică faţă de bărbat şi introdusă în „procesul de producţie la scară socială”. În viziunea lui August Bebel, exprimată în volumul Femeia şi societatea, femeia care dispune de propria viaţă „pe lângă munca în producţie, va fi o altă parte a zilei educatoare, învăţătoare, infirmieră, o a treia parte se va ocupa de artă sau de ştiinţă, iar a patra parte a zilei va îndeplini o funcţie administrativă oarecare”.
Este dată o mai mare importanţă rolului public al femeii, în detrimentul sferei private, unde activităţile legate tradiţional de identitatea feminină sunt neglijate. De altfel, August Bebel îşi exprimă convingerea că „bucătăria particulară este o instituţie retrogradă” ce trebuie desfiinţată, întrucât provoacă indispoziţii femeilor şi le oboseşte.
Emanciparea socialistă a femeii
Condiţia femeii în spaţiul românesc s-a construit simultan cu preocuparea pentru ascensiunea şi consolidarea regimului comunist. Rezervată faţă de schimbările radicale şi precaută faţă de distrugerea completă a ordinii tradiţionale, societatea comunistă preia şi o parte din stereotipurile patriarhale anterioare. Noua identitate a femeii se compune printr-un dublu proces de polarizare: pe de o parte, femeia este defeminizată în spaţiul public, devenind egală pe piaţa muncii cu bărbatul, dar pe de altă parte devine un subiect puternic sexualizat în spaţiul domestic.
Emanciparea socialistă a femeii aduce, aşadar, o dublă sarcină reprezentantelor sexului slab: aceea de a fi atât mame şi soţii grijulii şi iubitoare, cât şi bune cetăţene şi muncitoare eficace, contribuind la bunăstarea naţiunii socialiste.
MAMĂ, EDUCATOARE, GOSPODINĂ
„Doi oameni care vor să se căsătorească ar trebui sa fie siguri că însuşirile lor corespund unei asemenea uniri. Acest lucru nu este însă posibil decât înlăturându-se orice interese care nu au nimic comun cu scopul propriu-zis al unirii”, explică August Bebel în Femeia şi socialismul. Întreaga instituţie a familiei, considerată moştenire burgheză, este acum reformată, într-o formulă mai atractivă, prin laicizarea căsătoriei şi prin simplificarea procedurilor de divorţ.
Cea mai delicată sarcină: educaţia micilor comunişti
Responsabilă de perpetuarea speciei cetăţenilor comunişti, una dintre cele dintâi îndatoriri ale mamei este educarea copiilor în spiritul comunist al dragostei faţă de muncă şi patrie. Revista „Drumul femeii”, apărută sub oblăduirea Uniunii Femeilor Antifasciste, oferă, în numărul din aprilie 1947, „zece principii de bază” pentru educarea copiilor, ca şi când ar izvorî din conştiinţa acestora, din codul lor de etică şi conduită în a se lăsa formaţi: „nu ne răsfăţaţi; daţi-ne curaj; nu ne speriaţi, nu ne bateţi; spuneţi-ne numai adevărul; nu ne daţi totul de-a gata; nu ne puneţi la munci grele; nu treziţi în noi ambiţii deşarte; nu pierdeţi răbdarea când greşim; nu ne daţi exemple rele; faceţi din noi oameni care să ştie a înfrunta viaţa”. Aceasta este prima şi cea mai simplă reţetă pentru crearea omului nou.
Şi revista „Femeia” din octombrie 1949 îndeamnă mamele să primească în educaţia copiilor ajutorul zilnic al Partidului „prin şcoală, presă, radio, organizaţiile de tineret şi de femei”, pentru a da societăţii cetăţeni buni, progesişti, educaţi „în spiritul dragostei de muncă în colectiv, în spiritul internaţionalismului proletar”. Iar pentru a fi la curent cu toate evoluţiile politice, femeia este sfătuită „să ia parte, după puterile ei, şi după timpul de care dispune – şi ea va trebui să-şi găsească timpul necesar – la treburile şi evenimentele Patriei sale”.
În ţara socialismului, îngrijirea mamei şi a copilului este ridicată la rang de cult, iar mamele care îşi iau în serios rolul reproductiv devin eroine medaliate. Beneficiile garantate de către stat mamelor sunt fixate prin noua lege a asigurărilor sociale, după cum informează „Femeia” din martie 1949: „salariatele cu o vechime de cel puţin 3 luni într-o întreprindere au drept, în caz de maternitate, la un ajutor bănesc pe timpul concediului, egal cu salariul lunar, la un ajutor unic pentru procurarea trusoului copilului, echivalent cu salariul pe o lună, precum şi la un ajutor de alăptare egal cu 50% din salariul pe timp de 9 luni”. După care, mama îşi poate lăsa odraslele în îngrijirea creşelor, căminelor de zi şi grădiniţelor sezoniere şi îşi poate relua, cu forţe noi şi entuziasm, munca de construire a socialismului.
Planul de Stat, marea grijă a gospodinelor
Propaganda comunistă antrenează întreaga societate în lupta pentru pace, împotriva imperialismului, fascismului şi „ţărilor marshallizate” ce uneltesc împotriva bunului mers al societăţii şi al istoriei, în general. Firesc, nici mamele şi gospodinele nu sunt lipsite de această măreaţă misiune. Iar pentru a se asigura îndeplinirea ei destoinică, femeilor le este trasat un mic ghid de acţiune, cuprinzând principalele sarcini de urmat.
Revista „Femeia”, din aprilie 1950, informează despre „obligaţiile femeilor pentru a contribui la îndeplinirea sau depăşirea Planului de Stat: participarea la activitatea Comitetelor cetăţeneşti, muncă voluntară pentru înfrumuseţarea oraşelor, antrenarea femeilor la acţiuni de demascare a speculei şi a sabotajului în aprovizionare, la construirea şi la buna funcţionare a căminelor de zi, a grădiniţelor, participarea la campania de economii în folosirea curentului electric”.
Organele de presă vin în continuare în ajutorul femeii, încercând să se infiltreze în viaţa intimă a gospodăriei cu diverse sugestii pentru gătit, curăţenie şi reparaţii, grădinărit sau modă pentru doamne şi copii, îngrijirea corporală şi sport.
„Sfaturi practice”
Oboseala picioarelor se înlătură frecând locurile dureroase cu o bucată de săpun muiat în rachiu.
Împotriva insomniei: Dacă e provocată de surmenaj sau nelinişte, căutaţi să evitaţi seara mâncarea. Dormiţi pe partea dreaptă, cu capul uşor încovoiat.
Un excelent exerciţiu de mlădiere a trupului este târâtul pe brânci, pe podea, servindu-ne în acelaş timp de coate şi de genunchi şi executând cu şoldurile mişcări ondulatorii. Putem trece astfel sub diferite mesuţe sau fotolii, aşezate dinadins pe acest parcurs”
„Câteva feluri de bucate pentru femeile grăbite”
Salată de praz: Tăiem de dimineaţă prazul felioare foarte subţiri, îl lăsăm cu sare. Înainte de a da la masă îl scurgem, amestecăm cu boia de ardei, untdelemn, câteva boabe de chimen şi ouă răscoapte felii.
Cârnat pe varză: Călim la foc iute varză acră. În acelaş timp prăjim în tigae cârnat de porc, îl punem pe varză şi continuăm să prăjim împreună. Cu mămăligă sau cartofi.
Desert de mămăligă: Se fierbe o mămăliguţă în lapte în loc de apă, cu sare, puţin zahăr şi se parfumează cu vanilină sau coaje de lămâie. După ce s-a răcorit se formează în mână crochete care se umple cu marmeladă, li se dă o formă egală, se trec prin făină şi ou bătut şi se prăjesc. Se servesc calde cu zahăr pisat, sau cu compot sau cu sos de marmeladă subţiată pe foc cu apă şi puţin rom”.
MUNCITOARE, CONSTRUCTOARE A SOCIALISMULUI
Conform teoreticienilor comunismului, o condiţie principală pentru eliminarea exploatării femeii de către bărbat este integrarea sexului slab în economie. Iar aspectul ideologic nu putea fi decât favorabil tinerelor regimuri comuniste în căutare de noi recruţi proletari, făuritori ai socialismului. Ca orice cetăţean comunist onest, principalul raison d’être al femeii este să muncească cu sârg şi dăruire în orice domeniu are înclinaţie şi este nevoie de forţă de lucru. Calităţile stahanoviste intrinseci, capacitatea de lucru sunt puse plenar şi altruist în slujba consolidării socialismului.
Tatiana Dănescu, Bacău: „Mie personal, ca învăţătoare, îmi stau sarcini măreţe în faţă, pentru a apăra pacea: să luminez copiii în spiritul nou de viaţă, să le arăt care ne sunt duşmanii şi cine ne sunt prietenii”.
Femei din toată ţara, munciţi!
„Femeile muncitoare şi ţărăncile constitue cea mai mare rezervă a clasei muncitoare. Această rezervă reprezintă o bună parte a populaţiei. Fi-va rezerva feminină pentru clasa muncitoare ori împotriva ei, de acest lucru depinde soarta mişcării proletare”, citează revista „Femeia”, din mai 1950, dintr-o cuvântare a tovarăşului Stalin apărută în ziarul „Pravda”, la 8 martie 1925. Femeile din toate colţurile ţării s-au unit sub însemnele proletariatului. La Congresul Confederaţiei Generale a Muncii din noiembrie 1947, femeile sindicalizate s-au angajat, conform revistei „Drumul femeii”, ca prin munca lor să lupte hotărât pentru realizarea unităţii clasei muncitoare, să susţină şi să întărească stabilizarea monetară şi, prin democraţie populară, „să netezească drumul spre socialism”.
Constantinescu Maria, Bucureşti: „Muncind cu râvnă am depăşit norma cu 100%. La salariu însă, am cerut să nu ni se dea mai mult decât 50% pentru că ştim că ţara are încă multe nevoi pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor muncii”.
Foto: Brigadă de tractoriste de la S.M.T. Roman, regiunea Bacău, 1952
Imaginea muncitoarei nu ţine cont de statute sociale, căci toate femeile nutresc sentimentele înălţătoare ale responsabilităţii ridicării nivelului producţiei. Unite, ele salvează maternităţi sau cămine de copii lăsate de izbelişte, construiesc linii de tramvai sau diguri, putând fi văzute „pe şantier, o intelectuală lângă o muncitoare sau o ţărancă mânuind lopata”, cum descrie revista „Drumul femeii” din august-septembrie 1947. Astfel de acţiuni, nu numai că nu trec neobservate, dar sensibilizează publicul şi îl angajează. De exemplu, în timpul reamenajării unui dispensar, „un coşar s-a oferit spontan să cureţe coşurile şi să repare o sobă, o gospodină a pregătit masa”, iar alţi cetăţeni au pus umărul financiar.
În numărul din februarie 1949, revista „Femeia”, sub îndemnul „Să cunoaştem Planul”, notează că „alături de bărbaţi, sute şi mii de femei muncitoare în toate oraşele, în toate satele noastre vor lua parte acum la gospodăria publică, la desvoltarea ei, la îndeplinirea Planului nostru de Stat”. Pentru a duce o muncă dreaptă, benefică, fiecare femeie „este datoare să cunoască în amănunţime planul, pentru a şti care este partea de muncă ce-i revine de făcut, în sectorul de producţie, în gospodăriile dela oraşe şi sate, pe lângă instituţiile de sănătate sau de cultură”.
Obligaţiile sunt trasate concret, femeile trebuie să ia drumul fabricii: „În fiecare gospodină, soţie de muncitor, trebuie să deşteptăm interesul pentru munca din fabrică, pentru întrecerile socialiste, pentru depăşirea normelor”. Mai mult, trebuie dusă o „acţiune de restructurare a femeilor funcţionare din birouri” care, în mod eronat, subapreciază munca manuală; mâinile lor şi-ar pierde mai cu folos fineţea în marile întreprinderi industriale.
Femeia comunistă cunoaşte şi strungul, şi decanatul
Femeia muncitor devine treptat o amazoană coborâtă din mitologie în câmpul muncii, căpătând trăsături androgine în sfera profesională. Antrenate în marea întrecere socialistă erau femeile din toate categoriile de muncă, unele „necunoscute până în prezent de femei: minere, vagonetare, strungare, lăcătuşi, sudori, fochiste, impiegate de mişcare, watmane, marinare”, „în industria grea sau pe şantier, I.C.A.S. sau la grădinării, la canal sau în transporturi, în munci calificate sau necalificate”.
„Femeia”, din luna mai 1950, titrează răspicat şi manifest că „dezvoltarea socialismului cere încadrarea femeilor în câmpul muncii”, arătând şi indignarea pentru faptul că „sunt şi Departamente unde până în prezent femeile nu au fost promovate decât în munci obişnuite”. De pildă, în sectorul forestier, fabricile de cherestea angajează femei voinice numai în posturi auxiliare, cum ar fi căratul rumeguşului, în vreme ce este bine cunoscut că ele pot face faţă unor responsabilităţi mai serioase, „în timpul războaielor, femeile deservind gaterele şi circularele în locul bărbaţilor mobilizaţi”.
Liliana Zubriţchi, Alba Iulia: „Ca cetăţeană – duc o muncă de lămurire, însufleţind pretutindeni încrederea mea neclintită în forţele păcii. Ca intelectuală – pun modestele mele cunoştinţe în slujba muncii culturale, scriind articole culturale, scenete, piese de teatru. Ca gospodină, caut să cultiv în jurul micului meu cămin fiecare petec de pământ. Ca mamă îmi cresc copila în spirit democratic, ca să devină cetăţeană cinstită, învăţată şi bine pregătită, pentru a fi în slujba Republicei noastre”.
Democraţia populară oferă femeilor dreptul de a ocupa funcţii publice. În timpul organizării judecătoriilor populare, unde orice om al muncii poate ocupa funcţia de judecător „fără a i se cere o pregătire specială şi să cunoască legi şi articole de legi”, se aşteaptă ca „prezenţa femeii în completul de judecată să dea justiţiei caracterul uman de care era lipsită”, după cum relatează revista „Drumul femeii” din decembrie 1947. În acelaşi an este numită şi prima femeie decan, la Facultatea de Ştiinţe din Cluj, Raluca Ripan fiind şi a treia profesoară universitară din ţară.
Lenin: „Omul analfabet este în afara politicii”
„Omul analfabet este în afara politicii”, avertizează Lenin, din paginile revistei „Femeia” din iunie 1949. Iar cum politica se face de către tot poporul, la unison, prin toate ungherele casei, fabricii sau pe ogoarele patriei, partidul pune la dispoziţia femeilor numeroase şcoli de alfabetizare. Estimările sunt că „dela 23 august 1944 şi până azi analfabetismul a scăzut dela 45,4% la 38%”, iar pentru 1949, planul viza alfabetizarea a încă 400.000 de cetăţeni. În spiritul depăşirii normei, desigur, în primele trei luni de planificare erau înscrişi deja 494.000 cetăţeni...
Fiicele poporului, „femei de toate vârstele, tinere şi bătrâne, adolescente sau mature, cu dragoste nouă de viaţă”, merg să înveţe, să iasă din întunericul în care fuseseră ţinute de regimurile anterioare. Altele se îndreaptă spre şcolile de calificare pentru a deveni cadre tehnice şi a înmulţi rândurile proletariatului, în timp ce la sate femeile se suie pe tractor. Culturalizarea şi promovarea ţărăncii devine, de altfel, un punct important în agenda comunistă. Conform rezoluţiei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din primăvara lui 1949, asupra sarcinilor partidului în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii, este neceasară „atragerea în munca de organizare şi conducere a Cooperaţiei a femeilor şi în special a acelora care muncesc în ramurile agricole unde munca femeilor ocupă un rol important: industria casnică, creşterea vitelor etc.”.
FEMEIA DE LA CÂRMA POLITICII
În 1946, pentru prima dată în istoria naţională, femeile votează. Devin cetăţene. Conform legii electorale nr. 560 din 15 iulie 1946, votul este universal, egal, direct şi secret, putând fi exercitat de toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 21 de ani. Aşadar, femeile primesc identitate politică, devin egale cu bărbaţii în faţa legii. Pot alege şi sunt eligibile. Chiar dacă liderii comunişti se înfioară mai degrabă la gândul consolidării politice, la victoria Soarelui în alegeri, decât la realizarea proiectului egalităţii între sexe...
Ana Pauker şi alte tovarăşe de fier
Exemplul prin excelenţă al unei înalte feţe feminine ajunsă în vârful puterii politice este Ana Pauker. După o activitate intensă în cadrul partidului, în 1947 este numită ministru de Externe al României. Prima femeie ministru de Externe din istoria ţării şi din lume! În numărul din decembrie 1947, revista „Drumul femeii” dedică articole ample înfăţişând toate detaliile ceremoniei de învestire şi însemnătatea evenimentului: această „numire ce va confirma sensul unui regim, subliniind rostul său progresist şi încununând sacrificiul şi martirajul unei femei”.
Celebritatea tovarăşei Pauker nu este, totuşi, unică. Revista „Femeia” face o inventariere a femeilor cu funcţii politice şi publice până în aprilie 1950: „femei miniştri, consilieri ministeriali, directori de ministere, 31 deputate în Marea Adunare Naţională, 64 directori de întreprinderi, 27 profesori universitari, o femeie decan şi academician”. „Sute de femei fac parte din Comitetele Provizorii de la oraşe şi plăşi, mii de femei au fost alese de curând ca asesori populari. Alte sute de femei gospodine, ţărance sărace şi mijlocaşe sunt propuse în noile conduceri ale cooperativelor”, se arată, aproape statistic, şi în numărul din iulie 1949. Femeile de peste tot, cu o conştiinţă comunistă cinstită, devotate, participă la conducerea treburilor obşteşti.
Agitatoarele minţilor întunecate
Femeia îşi asumă, politic şi ideologic, întreaga misiune a comunismului, devine subordonată idealurilor revoluţionare. Comunismul face posibilă eliberarea femeii, iar aceasta, în schimb, garantează securizarea viitorului regimului. Aşadar, rolul de activistă trebuie asumat pe deplin de fiecare femeie, împreună luptând pentru cauza socialismului, înregimentate în organizaţii, uniuni antifasciste, sindicate şi ligi. Activistele îmbracă hainele profeţilor ideologiei comuniste, propovăduind maselor de oameni ai muncii cuvântul şi învăţămintele partidului.
„Femeile să se unească în organizaţii puternice, într-un singur front – pe scară internaţională”, îndeamnă „Drumul femeii” în vara lui 1947. Intelectuale, gospodine, muncitoare şi ţărănci, toate sunt concentrate într-un front unic naţional, mai întâi. În platforma Uniunii Femeilor Democrate, din decembrie 1947, se desemnează punctual misiunea membrelor uniunii, acoperind toate domeniile de activitate ale femeii, interconectând, astfel, toate avatarurile femeii comuniste: „mobilizarea tuturor femeilor din ţară la lupta împotriva imperialiştilor aţâţători la război, participarea activă la consolidarea regimului democratic, combaterea analfabetismului şi ridicarea nivelului cultural al masselor de femei, ridicarea producţiei, combaterea speculei, ocrotirea mamei şi copilului, educarea copilului într-un spirit de dragoste pentru popor, de cinste, de adevăr şi de muncă”.
Munca de lămurire spulberă „apariţia sfintelor pe geamuri”
Pentru atragerea femeilor pe calea cea luminoasă a socialismului este nevoie de o serioasă „muncă de lămurire de la om la om”. Nu este scăpat din vedere niciun posibil canal de propagare a mesajului către publicul avid de cunoaştere. Se organizează şcoli de cadre, de îndrumare şi de alfabetizare, grupe de citit şi echipe artistice. În zonele rurale, sătencele îşi iau notiţe despre îngrijirea pomilor roditori, cultivarea legumelor sau puericultură.
Revistele dedicate femeilor sunt populate de numeroase mărturii ale unor ilustre muncitoare din popor, declarându-şi forţa de muncă, dăruirea faţă de popor, partid, copii şi gospodărie. În micile rubrici cu recomandări pentru citit, literatură realist-socialistă, nu basme, se găsesc cărţi precum Primăvara de Haralamb Zincă, „cu un conţinut real, vioiu, plin de elan tineresc”. Acţiunea se petrece, desigur, într-o fabrică, nu pe câmpii cu flori. Iar protagoniştii nu pot fi decât un fiu de „ţăran sărac, muncitor cinstit, membru de Partid”, numit în postul de director, şi soţia sa, salahoriţă, femeie needucată ce nu îi înţelege pe deplin munca. „Între ei intervine o răceală”, dar deznodământul este, cum este firesc, unul fericit.
Reafirmând aspiraţia unanimă a intensificării muncii de agitaţie, revista „Femeia” constată, în septembrie 1949, că membrele UFDR „au reuşit să ridice combativitatea de clasă a femeilor, să spulbere de multe ori credinţele mistice, ca apariţia «sfintelor» pe geamuri”. Cu ocazia celebrării zilei naţionale, la 23 august 1949, femei din toate regiunile României afirmă felul lor de a susţine cauza partidului, de a lupta pentru construcţia socialismului, celebrând eliberarea de sub jugul fascist.