Războinicii daci erau priviţi de mulţi autori antici drept feroce şi foarte buni în luptă. Istoricii religiilor arată că aceştia se transformau ritualic în fiare înainte de războaie. Totodată, foloseau arme ucigătoare, care putea amputa braţe şi picioare cu o singură lovitură.
Pentru greci şi romani, triburile dacilor făceau parte din lumea barbară. Aşa cum reiese din studiile de specialiate dar mai ales din mărturiile autorilor antici, erau războinici de temut, feroce pe câmpul de luptă. Totodată, arsenalul acestora de război era terifiant, cu arme care puteau amputa mâini şi picioare, făcute pentru mutilarea şi scoaterea adversarului din luptă. Inclusiv romanii, experţi ai războiului, i-au considerat adversari redutabii şi de temut.
”Văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi”
Despre războinicii daci au scris numeroşi autori antici, inclusiv din categoria celor care i-au văzut cu ochii lor.
Lui Ovidius, poetul exilat în Pont, dacii îi par sălbatici şi feroce. ”Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,/ Văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi./ Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei/ Şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele”, scria Ovidius în ”Tristele”.
Acelaşi poet latin le descrie şi înfăţişarea fizică, prezentându-i ca luptători barbari, aspri şi foarte războinici.
”Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”, adăuga Ovidius. Totodată, romanul exilat în Dobrogea spune că aceştia purtau pantaloni largi şi se îmbrăcau în piei de animale.
De altfel, şi alţi autori antici au descris triburile geto-dace ca neamuri războinice, gata oricând să intre în luptă. ”Am ajuns la nişte oameni întreprinzători. Acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi”, preciza Dion Chrysostomos, după ce a vizitat Olbia în 86 d. Hr.
Tot acesta precizează că pe geţi nu-i vedea decât luptând. Caracterul războinic al geto-dacilor era dublat de o rezistenţă fizică şi de o robusteţe aparte, arată Horaţiu, un alt literat latin. ”Aspri. Zdraveni din cauza regiunii friguroase”, îi descria acesta.
Confrerii războinice şi luptători-fiară
Pentru istorici ai religiilor precum Mircea Eliade dar şi pentru anumiţi antropologi, o parte a triburilor barbare aveau ritualuri războinice specifice, dar şi o categorie de iniţiaţi care se transformau la nivel comportamental în fiară în timpul luptelor. Dacii făceau parte din această categorie, preciza Mircea Eliade.
Mai precis, aşa cum triburile germane îi aveau pe celebrii berserkir, luptătorii-fiară, de o ferocitate rară şi care nu cunoşteau teama în luptă, aşa şi dacii aveau războinicii lor redutabili, sălbatici şi neînfricaţi, probabil aceiaşi care l-au impresionat pe Ovidius în Dobrogea. Aceşti războinici aveau, din punctul de vedere al cunoscutului istoric al religiilor, ca animal totemic lupul. Tinerii războinici deveneau iniţiaţi şi împrumutau numele, dar şi comportamentul fiarei în preajma bătăliei.
Cu aceste practici, îmbrăcaţi în piei de animale, cu glasuri aspre şi robuşti, aşa cum îi descriu autorii antici, semănau teroare în rândul adversarilor. ”Pare destul de probabil că numele etnic al dacilor derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice.
Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă. Dar ne putem prezenta lucrurile în două feluri:
1. Fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul lor ritual -”lupii”- a devenit numele întregului trib;
2. Fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi”, scria Mircea Eliade, în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Acelaşi autor descrie transformarea unui războinic în fiară şi caracteristicile acestor grupuri de iniţiaţi.
„Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate (...) Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, el nu mai era om, era carnasierul însuşi: nu numai că era un războinic feroce şi invicibil stăpânit de furor heoricus, dar nu mai avea nimic omenesc; pe scurt, nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor”, adăuga Mircea Eliade în aceeaşi lucrare.
Adversari redutabili ai Romei
Legiunile romane, probabil cea mai eficientă şi disciplinată armată a lumii antice, au dat piept cu aceşti luptători feroce, inclusiv cu războinicii-fiară descrişi de Ovidius. Romanii au apreciat calităţile războinice ale dacilor, pe care îi considerau de temut în luptă. Autorul latin Cornelius Fronto vorbea despre forţa devastatoare a războinicilor daci, dar şi a armei lor caracteristice, terifianta ”falx dacica” .
”Războinicii daci erau fără discuţie o ameninţare serioasă la adresa romanilor. Fiind antrenaţi de numeroşi dezertori romani în arta de război a acestora din urmă, dacii cu siguranţă înţelegeau şi exploatau punctele slabe ale soldaţilor romani”, preciza Michael Schmitz în lucrarea sa ”The Dacian Threat, 101-106 AD”.
Romanii îi cunoşteau ca un neam periculos pentru provinciile lor, încă din perioada de final a Repubicii. Războinicii daci atacau şi pustiau frecvent ţinuturile de la sud de Dunăre deţinute de romani. „Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, scria Annaeus Florus.
Totodată este cunoscut faptul că regii daci precum Burebista sau Cotiso au ajuns atât de puternici încât au ajuns să se implice în politica Romei, ca aliaţi ai câte unui triumvir în timpul războielor civile. Cu adevărat, i-au cunoscut romanii pe daci în timpul războaielor daco-romane din 101-102 şi 105-106. Luptele cu dacii au fost atât de grele şi au implicat atât de mult resurse, încât Traian a ridicat impresionantul monument de la Roma, Columna lui Traian în cinstea câştigării războiului cu aceşti barbari feroce.
Arma dacică care a semănat teroare
În războaiele daco-romane dar şi anterior, adversarii dacilor erau terifiaţi mai ales de o anumită armă mânuită de aceşti războinici. Se numea falx dacica. Practic era vorba de o armă sub forma unei lame curbe din metal, cu mâner de diferite dimensiuni.
Pe Columna lui Traian dar şi pe monumentul de la Adamclisi, apar diferite tipuri de falx dacica, cu dimensiuni care variau între 40 şi 68 de centimetri, după cum precizează Michael Schmitz.
Războinicii daci, robuşti, aşa cum îi descriu autorii antici, sălbatici şi feroce, după cum arată aceleaşi surse, înarmaţi cu o astfel de armă, puteau deveni coşmarul adversarilor pe câmpul de luptă. Inclusiv romanii, se temeau de un războinic dac, de elită, înarmat cu o falx dacica.
Falx dacica, mânuită de un asemenea războinic, putea duce la amputarea mâinilor, picioarelor şi posibilitatea străpungerii cele mai performante armuri romane.
”Eficienţa acestor luptători, care, probabil, deschideau lupta prin crearea de breşe în rândurile inamicilor, a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate. Unul din acestea rezidă din forma specială a sabiei care datorită unghiului curburii, concentrează întreaga forţă de penetrare în vârful armei, care nu se pretează, deci, la împungere, acţiunea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. Caracteristica o face deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul este protejat de armură, coif şi scut. Acesta din urmă, deşi exista posibilitatea penetrării lui, probabil că era „ocolit”, căci din cauza curburii sabiei, lama putea lovi peste scut în coiful oponentului”, scria arheologul Cătălin Borangic în articolul „Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice.
Acelaşi specialist precizează faptul că pentru mânuirea unei astfel de arme trebuia o pricepere aparte, fiind apanajul unei elite războinice. „Existenţa unei elite militare specializate este susţinută şi de calităţile combative ale acestui tip de sabie care nu putea fi mânuită de oricine, fiind nevoie de războinici profesionişti, special instruiţi să lupte cu acest gen de armă.
Eficacitatea sabiei în înfruntarea cu echipamentele defensive ale oponenţilor, în special ale legionarilor romani, pare să se fi datorat nu numai calităţilor armei, ci şi elementului uman din această ecuaţie.
Izvoarele scrise vorbesc de un mare impact psihologic al armei/armelor curbe ale dacilor, cele artistice şi numismatice confirmă utilizarea lor pe scară largă, în vreme ce descoperirile arheologice sunt rarisime, limitându-se la câteva săbii de tip falx.
Explicaţia rezidă atât din faptul că aceste săbii erau trofee râvnite, figurarea lor pe majoritatea ansamblurilor artistice fiind un mesaj evident, cât şi din faptul că aceste unităţi de elită constituie doar o parte, nu cea mai numeroasă, a unei armate, iar o a treia posibilitate ar fi tocmai statutul social al acestor războinici”, precizează Cătălin Borangic în acelaşi material.
Războinici înarmaţi cu falxuri erau cei din prima linie, semănând teroare în rândurile adversarilor. Pe lângă falx dacica, războinicii daci foloseau o varietate de arme, de la lănci până la arcuri. Se protejau cu scuturi ovale şi unii foloseau cămăşi de zale sau echipament de protecţie avansat, în special elitele.
adevarul.ro