După Pacea de la Adrianopol (1829), vasalitatea românilor faţă de turcise materializa în plata tributului şi în lipsa dreptului de a avea o politică externă proprie. Spre sfârşitul secolului, această dependenţă devenise mai mult nominală. România avea acum numeroase atribute ale unui stat suveran: armată, flotă, drapel naţional, monedă, agenţii diplomatice şi convenţii comerciale cu diferite state. De asemenea, ea avea o Constituţie elaborată şi votată în mod liber de un parlament ales, fără ingerinţe din afară.
Contextul internaţional
În 1876, Carol I l-a desemnat prim-ministru pe Ion C. Brătianu, cu Nicolae Ionescu, apoi cu Mihail Kogălniceanu, la externe. La început, guvernul a încercat să profite de redeschiderea Chestiunii orientale - răscoala antiotomană din Bosnia-Herţegovina (1875), răscoala bulgarilor (1876) şi războiul sârbilor şi muntenegrenilor cu Poarta (1876) - şi să obţină independenţa pe cale diplomatică. Dar în 1876, în chiar ziua deschiderii Conferinţei marilor puteri de la Constantinopol, Poarta a promulgat o nouă constituţie care declara România parte integrantă a imperiului cu statut de provincie privilegiată.
În aceste condiţii, România se apropie de Rusia cu care negociază încheierea unei convenţii militare la Livadia, semnată însă abia în aprilie 1877 la Bucureşti. Ruşii primeau dreptul de a trece cu armata prin România, dar se angajau să respecte integritatea ţării, iar trupele imperiale trebuiau să plătească toate cheltuielile ocazionate de trecerea lor prin ţară. Rusia începe războiul cu turcii în aprilie 1877, iar la 9 mai 1877 Parlamentul proclamă independenţa României.
Războiul pentru cucerirea Independenţei
Curând după începerea războiului, trupele ruseşti sunt înfrânte în două lupte în faţa Plevnei. Marele duce Nicolae, comandantul forţelor ruseşti, aflat într-o situaţie disperată, solicită domnitorului Carol sprijinul armatei române. România intră atunci în război, cu condiţia ca ruşii să-l accepte pe domnitorul român drept comandant suprem al armatelor româno-ruse care atacă Plevna.
Un prim atac este respins cu pierderi grele în august de armata turcă aflată sub conducerea lui Osman Paşa, dar trupele române reuşesc să cucerească reduta Griviţa. Oraşul va capitula în 28 noiembrie 1877, după un lung asediu. Înainte de capitulare, la începutul lunii noiembrie, românii cuceriseră Rahova. După capitularea armatei turceşti, trupele române au luptat la Vidin şi Belogradcik, care s-au predat o dată cu încheierea armistiţiului ruso-turc.
Pacea încheiată, fără participare românească, la San Stefano (februarie 1878) a fost din nou negociată la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), marile puteri fiind nemulţumite de prevederile primului acord. Prin tratatul semnat la Berlin, România obţinea independenţa de stat şi stăpânirea asupra Dobrogei, dar era obligată să cedeze Rusiei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, pentru a satisface dorinţa Imperiului ţarist de a avea ieşire la gurile Dunării.
Urmările Independenţei
România independentă devine treptat un stat european modern. Prestigiul ei politic sporeşte prin ridicarea ţării la rangul de regat în 1881. Orientarea ei economică se schimbă: Convenţia comercială cu Austro-Ungaria este denunţată (1885), iar România trece la o politică protecţionistă de încurajare a industriei proprii. O mare dezvoltare ia de asemeni reţeaua de căi ferate (în 1900 aceasta măsura deja 3 186 km). Tot acum începe exploatarea sistematică a petrolului. Apar tot mai multe instituţii bancare care acordă credite întreprinzătorilor. Comerţul se dezvoltă intens, căci ţara are acum ieşire la mare. România devine o mare exportatoare de grâu în Europa.
Aspectul cel mai vulnerabil al societăţii rămâne însă chestiunea agrară. În această perioadă, România este încă o ţară cu o populaţie majoritar ţărănească, săracă şi aflată într-o stare de puternică dependenţă faţă de marii proprietari de pământuri. Arendaşii - mulţi dintre ei deţinând adevărate trusturi arendăşeşti - au contribuit şi ei la înăsprirea exploatării la care erau supuşi ţăranii care se răscoală în două rânduri: în 1888 şi în 1907, ultima răscoală, deosebit de violentă, soldându-se cu mii de morţi. Cultura română ajunge acum la etapa ei clasică.
Congresul de pace de la Berlin
Lucrările Congresului de pace de la Berlin s-au desfăşurat între 1 iunie şi 1 iulie 1878. La Congres au luat parte reprezentanţii Germaniei, Austro-Ungariei, Rusiei, Franţei, Marii Britanii, Imperiului Otoman şi Italiei. Cererea guvernului român ca ţara noastră să fie reprezentată la congres a fost respinsă. După stăruitoare insistenţe s-a admis ca primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu să-şi exprime, în cadrul celei de a doua şedinţe (din 19 iunie), punctul de vedere asupra problemelor care vizau nemijlocit interesele României. Articolul 43 al tratatului încheiat a înscris recunoaşterea independenţei depline a României.
Articolele 44 şi 45 puneau nişte condiţii României pentru recunoaşterea independenţei: acordarea cetăţeniei tuturor supuşilor săi fără deosebire de religie şi cedarea către Rusia a celor trei judeţe Cahul, Bolgrad şi Ismail. Articolul 46 prevedea însă revenirea vechiului pământ românesc al Dobrogei la patria mamă. Poziţia Rusiei la tratativele de pace a constituit o încălcare a înţelegerilor anterioare cu România şi în principal a Convenţiei de la 4 aprilie 1877, o încălcare flagrantă a suveranităţii naţionale. Relaţiile româno-ruse s-au încordat în perioada următoare Congresului de la Berlin şi foarte puţin a lipsit ca să nu se ajungă la un conflict militar. Rusia a început să fie văzută drept principalul inamic al României.