Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu interese antagonice de tip feudal incipient, pe întreg teritoriul ţării, care se vor dezvolta şi se vor constitui, treptat, în clase ale societăţii feudale. De aceea şi suprastructura statală, constatată pe teritoriul României, are un caracter corespunzător, de formaţiuni politice feudale incipiente.
Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, ne-a transmis informaţii interesante cu privire la situaţia politică a Transilvaniei în prima jumătate a veacului al X-lea. Este adevărat că Anonymus îşi scrie lucrarea sa Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum) pe la sfârşitul secolului al XII-lea, dar el a folosit alte geste, de la sfârşitul secolului al XI-lea, precum şi izvoarele ce i-au stat la îndemână în calitatea sa de mare demnitar la curtea regală, ca şi tradiţia orală, încă vie în vremea sa.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că Anonymus, ca mulţi alţi cronicari medievali, referindu-se la prima jumătate a secolului al X-lea, amestecă şi ştiri privind vremuri mai târzii. Dar ceea ce trebuie reţinut în primul rând din Gestele lui Anonymus este fondul povestirii, esenţialul şi nu detaliile în privinţa aceasta, critica istorica a ajuns la concluzia că cele relatate de Anonymus sunt vrednice de crezare, reflectând realitatea vremii la care se referă.
Anonymus pomeneşte trei formaţiuni politice, trei voievodate: unul în Crişana, condus de „ducele” (voievodul) Menumorut, care cuprindea teritoriul dintre râurile Someş şi Mureş, avându-şi centrul în cetatea Biharea; al doilea în Banat, între Mureş şi Dunăre, în fruntea căruia era „ducele” Glad, care-şi avea reşedinţa probabil în cetatea Cuvin (Keve), situată între Timiş şi Dunăre, iar al treilea în Transilvania propriu-zisă, ocupând teritoriul de la Poarta Meseşului până la izvoarele Someşurilor, condus de „ducele” Gelu, care-şi avea centrul în apropierea Clujului. Aceste voievodate sunt cele dintâi formaţiuni politice cu caracter feudal menţionate pe teritoriul României, mai vechi chiar decât începutul veacului al X-lea, timp la care se referă cronicarul. Ele s-au dezvoltat în condiţiile slăbirii dominaţiei politice bulgare la nordul Dunării, contribuind ele însele la aceasta.
Din ştirile relatate de Anonymus rezultă că cele trei voievodate din Transilvania erau formaţiuni politice feudale, în frunte cu „duci”, adică voievozi, care-şi constituiseră o armată formată din ţăranii din obşti. Despre voievodul bihorean Menumorut se spune că deţinea puterea în virtutea moştenirii, deoarece şi bunicul său fusese „duce”; voievodatul ajunsese, probabil, o demnitate ereditară. Întâlnim aici acelaşi proces cunoscut în Europa răsăriteană, anume transformarea puterii acordată de uniunile de obşti într-o putere ereditară de tip feudal.
Puterea voievodului bihorean era apreciabilă, dacă el a putut să se împotrivească pretenţiilor căpeteniilor triburilor maghiare de a le ceda ţara şi stăpânirea şi să înceapă lupta, care a durat mai multă vreme şi care, în prima fază, este victorioasă pentru băştinaşi, învinşi abia la a doua încercare, când ungurii vin cu forţe noi, mai numeroase. Luptele s-au dat mai ales în jurul cetăţilor (castra) Satu Mare - cucerit de-abia după trei zile de asediu - şi Biharea - care nu a putut fi ocupată decât în a treisprezecea zi.
Cetatea Biharea - ale cărei urme, şi azi destul de impunătoare, lasă să se vadă cum va fi fost ea în secolul al X-lea - era aşezată pe o terasă, în apropiere de Oradea. Ostaşii lui Menumorut au apărat-o cu îndârjire faţă de atacurile maghiarilor. Învinşi, între năvălitori şi băştinaşi se ajunge la o învoială: fiica lui Menumorut se căsătoreşte cu fiul lui Arpad, iar voievodul bihorean îşi păstrează stăpânirea.
În Banat era voievodatul lui Glad, care a încercat, de asemenea, să-şi apere stăpânirea, concentrându-şi pe râul Timiş oastea numeroasă de călăreţi şi pedeştri, formată din pecenegi, bulgari şi români (Cumani et Bulgari atque Blachi). Fiind înfrânt, Glad s-a refugiat în cetatea (castrum) Cuvin (Keve), urmărit de năvălitori, care cuceresc mai întâi această cetate, apoi pe cea de la Orşova. Atacurile maghiarilor se îndreaptă apoi spre Transilvania propriu-zisă, unde era voievodatul locuit de români şi de slavi (Blasii et Sclavi), condus de voievodul român (quidam Blachus) Gelu.
Nereuşind să fie oprite la Poarta Meseşului, triburile maghiare au pătruns în voievodatul lui Gelu, urmărind oastea voievodului până la râul Almaş, unde a avut loc o luptă; fiind învins, Gelu a încercat să scape cu fuga în cetatea sa (ad castrum suum) de pe Someş, dar a fost ucis lângă râul Căpuşului, iar maghiarii şi populaţia băştinaşă, „dându-şi dreapta”, au ajuns la înţelegere, alegându-şi drept conducător pe Tuhutum, căpetenia tribului maghiar.
Povestirea lui Anonymus prezintă lucrurile în aşa fel încât să scoată în evidenţă cât mai mult meritele eroului principal al operei sale, principele Arpad. Similitudinea desfăşurării evenimentelor care au dus la înfrângerea voievozilor amintiţi - aşa cum sunt povestite de Anonymus - stârneşte o oarecare suspiciune în jurul veracităţii relatării lor.
Chiar dacă evenimentele povestite nu se vor fi întâmplat întocmai în ceea ce priveşte detaliile - care trebuie privite cu oarecare rezervă (de exemplu numele voievozilor, derivate foarte probabil de cronicar din toponimice existente în voievodatele respective) - esenţa povestirii e vrednică de luat în seamă, cu atât mai mult cu cât anumite relatări au fost verificate prin ştirile din alte izvoare: existenţa urmaşului lui Glad, voievodul Ahtum, prin Legenda sfântului Gerard, întâmplările din Transilvania din primii ani ai secolului al X-lea, prin cronicile din secolele XIII-XIV, cucerirea cetăţii Biharea, evenimentele în legătură cu Gelu etc., prin ultimele săpături arheologice.
Putem socoti, deci, o realitate existenţa unor formaţiuni politice pe teritoriul Transilvaniei la începutul secolului al X-lea, a unor voievodate, conduse de „duci”, adică voievozi. Aceste formaţiuni evoluaseră pe calea feudalizării, dacă demnitatea de voievod devenise ereditară, ca în cazul lui Menumorut sau al lui Glad chiar, a cărui moştenire revenea la începutul secolului al XI-lea unui urmaş al său, Ahtum.
Voievozii erau cei mai puternici feudali din cuprinsul formaţiunilor politice pe care le conduceau, având în subordine jupani şi cnezi. Asemenea jupani sunt pomeniţi în inscripţia de pe vasul din tezaurul de la Sânnicolau Mare (Banat), datat pe la sfârşitul secolului al IX-lea sau începutul secolului al X-lea şi care a păstrat numele a doi dintre ei: Voila jupan şi Vataul jupan. Cnezii ctitori de mai târziu din Ţara Haţegului şi Zarandului, care în inscripţiile bisericilor întemeiate de ei se numesc jupani, erau urmaşi ai jupanilor pomeniţi în secolul al X-lea.
Puterea acestor voievozi rezultă nu numai din faptul că reuşiseră să închege asemenea formaţiuni politice din care-şi strânseseră oştile - în vederea apărării lor - dar şi din acela că fiecare dintre ei îşi construise mai multe cetăţi: în Crişana sunt pomenite două - Satu Mare şi Biharea - în Banat trei - Horom, Cuvin şi Orşova - în Transilvania una - pe râul Someş, lângă Cluj, pe lângă care vor mai fi existat şi altele.
Legăturile acestor căpetenii cu statul morav, taratul bulgar sau cu Imperiul bizantin întregesc dovezile despre puterea lor şi despre stadiul de dezvoltare a formaţiunilor politice pe care le conduceau. Slăbirea taratului bulgar din cauza tendinţelor de autonomie ale feudalilor şi a loviturilor din partea bizantinilor, încă din prima jumătate a secolului al X-lea, în vremea ţarului Petru, urmaşul lui Simeon, a făcut ca aceşti voievozi să se orienteze spre Imperiul bizantin.
În Transilvania mai erau şi alte formaţiuni politice, alte voievodate, în afară de cele pomenite de Anonymus. Existenţa unor cetăţi, ca cele de la Ţeligrad şi Bălgrad, din secolele IX-X, ne îndreptăţeşte să socotim posibilă existenţa unei formaţiuni politice pe valea Mureşului, constituită într-un voievodat deosebit de al lui Gelu, deoarece acesta nu a cuprins o regiune atât de vastă, de la Poarta Meseşului până la Mureş.
Asemenea voievodate vor fi existat şi în regiunile unde până târziu s-au păstrat puternice urme de autonomie românească, acele „ţări” pomenite de documentele veacurilor XIII şi XIV: Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului (Terra Blachorum), Ţara Amlaşului, în părţile Sibiului, unde era şi pădurea românilor şi pecenegilor (Silva Blachorum et Bissenorum), Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului. Aceste ţări nu sunt pomenite de Anonymus, deoarece ele au rămas în afara atingerii cu triburile maghiare în perioada de pătrundere a lor în Transilvania, evenimente la care se referă Anonymus.
Pătrunderea triburilor maghiare în Transilvania trebuie socotită în sensul unor expediţii asemănătoare cu cele întreprinse de triburile maghiare şi în alte părţi ale Europei în acea vreme. Transformările petrecute în sânul societăţii maghiare explică acest fapt. La aşezarea ungurilor acolo, Câmpia Pannoniei, locuită de slavi, era, în bună parte, teren agricol; centrul ţării devenind proprietatea principelui, terenul rămas pentru păşunatul cirezilor şi hergheliilor - creşterea vitelor fiind ocupaţia principală a ungurilor la aşezarea lor în Pannonia - devenise insuficient.
Pentru a-şi spori terenurile de păşune, dar şi pentru a ajunge la bogăţiile subsolului Transilvaniei şi, mai ales, la sarea atât de necesară oamenilor şi animalelor, triburile maghiare întreprind expediţii pentru acapararea de noi teritorii. Căci, aşa cum spune F. Engels, caracterizând popoarele din această fază de dezvoltare, „bogăţia vecinilor aţâţa lăcomia popoarelor, pentru care dobândirea de bogăţii a şi devenit unul din scopurile principale ale vieţii”.
După săvârşirea acestor expediţii, ungurii - neputând organiza teritoriile în care pătrunseseră, datorită crizei prin care trecea societatea maghiară şi rezistenţei populaţiei româneşti - s-au retras în cea mai mare parte. Unii dintre ei - poate chiar şi anumite căpetenii - au rămas în teritoriile în care ajunseseră, convieţuind cu populaţia băştinaşă şi asimilându-se în mediul acesteia.
Conducătorii triburilor maghiare pierd, astfel, roadele politice ale victoriilor militare repurtate asupra voievozilor locali. Aşa se explică faptul că, în toată Transilvania, nu s-au găsit urme sigure ale populaţiei maghiare din secolul al X-lea decât la Biharea-Oradea, Şiclău şi Cluj, de pe la începutul veacului, şi la Gâmbaş şi, eventual, la Lopadea, dintr-o perioadă ceva mai târzie a veacului al X-lea. Aceste urme - morminte şi obiecte - pot să fie sau din timpul luptelor dintre populaţia băştinaşă şi triburile maghiare, sau de după aceea.
Nu trebuie uitat nici faptul că mormintele unor călăreţi nomazi nu dovedesc că acele teritorii erau stăpânite de către triburile respective, deoarece triburile de călăreţi se deplasează pe distanţe foarte mari de locul de aşezare al masei populaţiei din care fac parte. Acest lucru e confirmat şi de cimitirele descoperite, care sunt foarte mici: 11 morminte în cel de la Cluj, 13 în cel de la Şiclău.
Populaţia băştinaşă a continuat să trăiască în formaţiunile politice conduse de voievozi. Ea a exercitat o puternică influenţă asupra elementelor aşezate în mijlocul său. La Someşeni, lângă Cluj, s-a descoperit un cimitir slav, care dovedeşte existenţa unei aşezări importante în jurul anului 800. Peste un veac, în aceste părţi stăpânea voievodul român Gelu, „ducele românilor şi slavilor”. Voievodatul lui Gelu apare, astfel, ca o continuare a unei formaţiuni politice mai vechi.
Ceramica de tip Ciugud - foarte asemănătoare cu cea descoperită la Chirnogi - poate fi datată din secolul al X-lea şi prima jumătate a secolului al XI-lea, dinainte de cucerirea Transilvaniei de către statul feudal maghiar şi poate fi atribuită populaţiei româneşti. Ceramica datată din secolele XI-XII de la Moreşti, Moldoveneşti, Lechinţa de Mureş şi Alba Iulia, de care se leagă şi descoperirile întâmplătoare de la Orşova, Periam, Mehadia, Sântimreu, Oradea etc., păstrează anumite caractere slave, dar nu poate fi pusă în corelaţie directă cu slavii; aceste caractere slave se explică prin faptul că slavii nu fuseseră încă complet asimilaţi de populaţia băştinaşă în secolele X-XI.
Obiectele din secolul al X-lea descoperite la Ciumbrud şi Teiuş, imitaţii după modele bizantine, sunt asemănătoare cu unele obiecte descoperite în Moravia şi Ungaria nordică; acestea au fost imitate şi răspândite de slavi. Mormintele descoperite în aceste localităţi, ca şi cele de la Galoşpetreu, arată şi ele prezenţa populaţiei româneşti. La Lopadea Nouă, Gâmbaş şi Rădeşti s-au descoperit obiecte din a doua jumătate a secolului al X-lea, aparţinând populaţiei locale.
Două izvoare aproape contemporane - cronica rusă cunoscută sub numele de Povestea vremurilor de demult şi cronica maghiară Faptele ungurilor a lui Anonymus - neinfluenţate în nici un chip între ele, concordă unul cu celălalt şi amândouă sunt confirmate de rezultatele cercetărilor arheologice. Povestea vremurilor de demult pomeneşte pe români şi slavi (Volochi i Sloviani) cu care triburile maghiare au avut de luptat cu prilejul trecerii peste munţii cei înalţi, în drumul lor spre Pannonia, Anonymus, la rândul său, aminteşte pe români şi slavi trăind împreună în Transilvania, la începutul secolului al X-lea. Ordinea în care sunt înşiraţi, mai întâi românii şi apoi slavii (Blasii et Sclavi), lasă să se înţeleagă că românii erau mai numeroşi şi că aveau un rol dominant şi din punct de vedere politic, deoarece voievodul lor era un român (quidam Blachus), Gelu.