Dramatismul luptelor purtate de Armata Română pe frontul de la Stalingrad a scos în evidenţă caracterul soldaţilor şi ofiţerilor care au luptat în condiţii deosebit de grele, în faţa unui adversar mult superior atât numeric, cât şi ca dotare. Dintre militari, o parte au fugit din calea valului nimicitor lansat de Armata Roşie, dar cei mai mulţi au ales să lupte chiar şi atunci când, încercuiţi fiind şi fără muniţie, soarta le părea pecetluită. În volumul Eroi români pe frontul de răsărit (1941-1944), Alesandru Duţu şi Florica Dobre adună poveştile militarilor români care s-au evidenţiat în lupta contra sovieticilor. Dintre numeroasele fapte de arme am selectat uimitorul destin al generalului de brigadă Ioan Alecu Sion, care şi-a dat viaţa pe frontul de la Stalingrad, încercând să oprească contraofensiva Armatei Roşii şi apoi să îşi scoată soldaţii din încercuire.
„În august 1942, generalului Sion i s-a încredinţat comanda Diviziei 15 Infanterie, care se acoperise de glorie în 1941 în luptele de la Prut, Lăpuşna, Căuşani, Grigoriopol, Hut-Timuş sau Şibka meritându-şi pe deplin numele de «Divizia de oţel» a ţării. La 18 noiembrie 1942, în preziua declanşării ofensivei sovietice de la Cotul Donului, divizia avea un efectiv de 433 ofiţeri, 391 subofiţeri şi 13.586 soldaţi şi se afla în rezerva Armatei a 3-a, în spatele diviziilor 5 şi 6 infanterie, la Gromki. La 19 noiembrie, la orele 9,45, Divizia 15 Infanterie a fost pusă la dispoziţia Corpului 4 armată cu misiunea de a bara direcţia Gromki-Ivanovski. Inamicul a ajuns în faţa diviziei la orele 10. (...)
În condiţiile pătrunderii inamicului în sectorul Diviziei 15 Infanterie, generalul Sion şi-a mutat postul de comandă în mijlocul trupelor, pe înălţimea cu cota 193,7. Nu pentru mult timp însă, deoarece focul mitralierelor inamice a lovit punctul de comandă, fapt ce l-a determinat pe generalul Sion să ordone mutarea lui pe înălţimea cu cota 197,4 unde s-a instalat către orele 3, în dimineaţa zilei de 20 noiembrie. Atacurile dezlănţuite din această zi au culminat, către ora prânzului, când dinspre Gromki au apărut circa 40 de tancuri sovietice. Orice încercare de a opri înaintarea lor s-a dovedit zadarnică. Generalul Sion s-a deplasat la unităţi, a organizat apărarea antitanc a înălţimii cu cota 197,4 şi, ordonând artileriei să tragă, a reuşit să determine tancurile inamice să se retragă. În urma lor, pe câmpul de luptă au rămas numeroşi soldaţi români morţi şi răniţi, striviţi de tancuri. Dintre marile unităţi încercuite, Divizia 6 Infanterie avea o poziţie centrală în dispozitiv, cu postul de comandă la Golovski. (...) În seara aceleiaşi zile, generalul Ioan Alecu Sion a fost chemat, personal, la Golovski pentru a se pronunţa, împreună cu ceilalţi comandanţi de divizii, în legătură cu ultimatumul de la sovietici de a se preda, primit de Divizia 5 Infanterie printr-un parlamentar rus. În discuţia care a avut loc, generalul Sion a declarat: «Cît timp avem muniţie, vom lupta până la unul, căci trebuie să intervină aliaţii noştri».
În ziua de 21 noiembrie, în timp ce Divizia 15 Infanterie a fost din nou atacată, comandantul a fost rechemat la Golovski. De data aceasta se cerea, printr-un alt parlamentar rus, capitularea Diviziei 6 Infanterie. În acelaşi timp generalul Sion a lansat o radiogramă către Armata a 3-a cu următorul cuprins: «Situaţia disperată. Acesta este ultimul cuvânt. Spuneţi cuvântul vostru. Am hotărât să luptăm». «Vizitele» parlamentarilor ruşi nu se terminaseră încă. În dimineaţa zilei de 22 noiembrie a fost rândul Diviziei 15 Infanterie să primească un ultimatum semnat de general-maior Moiseev care cerea capitularea până la orele 18. Pentru a câştiga timp, în speranţa intervenţiei aliaţilor, promisă de generalul Weichs, comandantul Grupului de armate B, generalul Sion a comunicat ruşilor că vor primi răspunsul a doua zi. În după-amiaza zilei de 22 noiembrie, la orele 16, pentru a salva puţinele trupe de care mai dispuneau, cei trei comandanţi de divizii, întruniţi la Golovski, au hotărât ieşirea din încercuire în direcţia sud-vest, spre Divizia 22 blindată germană. Numit comandant al trupelor din avangardă, generalul Sion a părăsit Golovski cu puţin timp înainte ca ruşii să ocupe satul şi să-i captureze pe generalii Lascăr şi Mazarini. Fără să ştie acest lucru, generalul Sion a organizat dirijarea trupelor care au constituit o coloană de circa 30 km.
«Trupele române au luptat vitejeşte»
Retragerea a început la orele 21, generalul Sion şi locotenent-colonelul Wolfgang Krüger, şeful Detaşamentului german de legătură pe lângă Divizia 15 Infanterie, însoţind avangarda. După ce a traversat în bune condiţiuni dispozitivul inamic, coloana a fost tăiată în două de atacul tancurilor inamice la traversarea văii Zariza. La trecerea peste râpele abrupte şi prin văile mocirloase, a pierdut aproape toate autovehiculele, tunurile şi materialele. În dimineaţa zilei de 23 noiembrie, generalul Sion şi resturile coloanei au sosit la Bol. Donscinka, având următoarele efective şi materiale: 171 ofiţeri, 129 subofiţeri, 3326 soldaţi, 1045 cai, 18 maşini, 2.115 arme, 40 puşti mitraliere, 6 mitraliere, 4 brandt-uri de 81,4 mm şi 2 tunuri. Din aceste resturi, aparţinând celor trei divizii, generalul Sion a organizat unităţi, a numit comandanţi, a fixat misiuni de luptă, acţionând toată ziua pentru apărarea satului împreună cu Divizia 22 blindată germană. În noaptea de 23-24 noiembrie, divizia germană s-a retras însă la circa 3 km de sat. Rămaşi în localitate, a doua zi 24 noiembrie, generalul Sion şi trupele sale au continuat să reziste atacurilor sovietice.
De trei ori s-a cerut ajutor diviziei blindate germane, care a făcut doar promisiuni, dar, practic, nu i le-a acordat. În mijlocul trupelor, generalul Sion îşi îmbărbăta soldaţii, trecând de nenumărate ori la numai câţiva zeci de metri în faţa tancurilor duşmane, prin focul mitralierelor. Locotenent-colonelul Krüger, martor al evenimentelor avea să noteze: «Trupele române au luptat vitejeşte». Situaţia deosebit de critică în care s-au găsit trupele române a culminat la orele 10 când, în forţă, sovieticii au atacat satul. Muniţia le era pe terminate; câteva grenade şi ultimele cartuşe au fost împărţite de însuşi generalul Sion. În panica ce se accentua din ce în ce mai mult, militarii au început să părăsească poziţia. Generalul Sion a încercat să le vorbească, să-i încurajeze. Totul era însă în zadar, ostaşii retrăgându-se sub focul tancurilor inamice şi al mitralierelor care loveau în plin. Tot câmpul luptei era acoperit de morţi şi răniţi.
La orele 13, în timp ce generalul Sion încerca, împreună cu câţiva subordonaţi să ajungă în dispozitivul diviziei germane, a fost somat să se predea. Unul dintre ofiţeri, maiorul Busuioceanu a strigat: «Domnule general, ruşii sunt aici, fugiţi». Era însă prea târziu. Generalul a fost răpus de gloanţele duşmane. «Astfel – consemna jurnalul de operaţii al marii unităţi – cade la datorie generalul Sion, care numai cu cei trei ofiţeri din statul major şi păzit de şoferul credincios, rămâne ultimul pe poziţie ca cel mai brav între bravi, soldat al ţării (...)»”.