Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !
Primului suveran al României din Casa de Hohenzollern, Carol, îi datorăm modernizarea statului român. El a creat principalele instituții politice, economice și culturale
Istoria Dinastiei Române a început acum 150 de ani odată cu sosirea în ţară a Principelui Carol, prusac din Casa de Hohenzollern, fiul Prinţului Karl Anton şi al Principesei Josephine.
Primirea triumfală de care a avut parte în București la 10 mai 1866 a pus capăt unei perioade de incertitudine în Principatele Române.
Unirea, în pericol
Instabilitatea politică începuse imediat după ce o coaliţie formată din conservatori, liberali moderaţi şi radicali l-au forţat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să abdice la 11 februarie 1866.
Au urmat două luni în care unirea celor două provincii românești a fost în pericol, otomanii și rușii fiind pregătiți să intervină în cazul în care evenimentele degenerau.
Tentativa separatistă de la Iaşi însă, din 3 aprilie, a unor reprezentanţi ai boierimii rusofile, a eşuat.
După refuzul Principelui Filip, oamenii politici se îndreaptă către Prinţul Carol, Ion Brătianu deplasându-se la Dusseldorf pentru a-l convinge să primească tronul rămas vacant. Acesta acceptă să vină în România pentru a ocupa tronul, plebiscitul din 2-8 aprilie fiind o formalitate, o sancţionare a dorinţei majorităţii populaţiei şi un mod de a demonstra Marilor Puteri că deciziile liderilor politici au în spate legitimitatea cetățenilor cu drept de vot.
Contestat de francofili și rusofili, a fost la un pas de abdicare
Urmează o domnie de 48 de ani în care s-au pus bazele statului român modern, s-au construit principalele instituţii politice, economice, culturale, s-au dezvoltat considerabil urmele de civilizaţie existente, fără a putea şterge petele orientalismului, s-a clădit o naţiune.
Diferențe de mentalitate
Aceste realizări nu au fost însă obţinute uşor. Incompatibilitatea dintre rigoarea şi seriozitatea etalate de Principe şi cutumele locale de guvernare au afectat primii ani ai domniei.
Pe de altă parte, a fost nevoit să se confrunte și cu mișcări de contestare, cea mai puternică fiind cea din 10 martie 1871. În contextul războiului franco-prusac, sărbătorirea zgomotoasă a zilei de naştere a Regelui Wilhelm I al Prusiei a fost considerată un gest de frondă de către francofili, care au atacat clădirea în care avea loc evenimentul festiv.
Domnitorul Carol cheamă locotenenţa domnească de la care primise mandatul în 1866 şi anunţă că doreşte să abdice. În cele din urmă, conservatorul Lascăr Catargiu reuşeşte să-l convingă pe Principe să revină asupra deciziei, motivând că contestatarii reprezintă o minoritate, iar plecarea sa ar fi fost o catastrofă pentru ţară. A doua zi se va forma primul guvern stabil din istoria României, în fruntea căruia s-a aflat Lascăr Catargiu, guvernarea sa de 5 ani asigurând stabilitatea și coerența instituțională la nivel înalt.
Anterior, a mai existat o mişcare antimonarhică la Ploieşti. Tentativa conspiratorilor din 8 august 1870 a eşuat lamentabil, denumirea de Republica de la Ploieşti având evidente conotaţii peiorative.
Din dușmani, loiali
Animatorii principali ai episodului din august 1870 s-au transformat mai târziu în susținători loiali ai lui Carol: Eugeniu Carada a avut o contribuţie fundamentală la înfiinţarea Băncii Naţionale în 1880, Alexandru Candiano-Popescu, cel care a anunţat detronarea Principelui, va fi aghiotantul lui Carol timp de 12 ani, iar Ion Brătianu va fi numit preşedinte al Consiliului de Miniştri în 1876, începând lunga guvernare liberală, până în 1888.
A proclamat independența României
În timpul ministeriatului Brătianu s-au petrecut două evenimente fundamentale – Războiul de Independenţă şi proclamarea Regatului. România a profitat de mişcările de contestare a Imperiului Otoman, bosniacii şi bulgarii declanşând insurecţii armate, iar Serbia şi Muntenegru declarând război turcilor.
În ciuda scepticismului unor lideri conservatori, care ar fi preferat neutralitatea, Principele Carol – sprijinit de liberali – a insistat pentru proclamarea independenței și intrarea României în război. Anunţul oficial este făcut pe 9 mai 1877 de Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe. Actul propriu- zis capătă valoare juridică după semnarea documentului de către domnitor o zi mai târziu, pe 10 mai.
Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan
Iniţial, ruşii nu au dorit colaborarea Armatei române, dar după eşecul de la Plevna, Marele Duce Nicolae îi cere ajutor de urgenţă Principelui Carol. Soldații români luptă eroic, nume ca Plevna, Rahova, Vidin sau Smârdan intrând în istoria țării. În urma războiului, România este recunoscută ca stat independent după Congresul de la Berlin, din iulie 1878. Totuși, este forțată să cedeze Imperiului Rus sudul Basarabiei și primește, în schimb, Dobrogea, zona Deltei Dunării și Insula Șerpilor. După obţinerea independenţei, proclamarea Regatului a fost un gest natural şi aşteptat. Aceasta a venit în martie 1881. Cele două camere decid în unanimitate în favoarea proiectului de lege prin care România devenea Regat, iar Carol primea titlul de Rege. Votul s-a dat pe 14 martie 1881, dar festivităţile încoronării au fost amânate – pe 1 martie fusese asasinat ţarul Alexandru al – II – lea de un grup nihilist – pentru data de 10 mai.
Singurul moment care a umbrit domnia lui Carol I este răscoala țărănească din februarie 1907.
Momentul culminant al ceremoniei s-a produs atunci când Regele Carol şi Regina Elisabeta au primit coroanele, cea a Regelui fiind „tăiată dintr- un tun stropit cu sângele vitejilor noştri.” (Regina Elisabeta era Principesă de Wied, căsătoria celor doi având loc în noiembrie 1869. Pe lângă activitatea oficială în calitate de soţie a Regelui, Regina Elisabeta şi-a construit şi o importantă carieră literară sub pseudonimul Carmen Sylva )
Au urmat 35 de ani de domnie relativ liniştită, în care România s-a dezvoltat accelerat şi s-a consolidat instituţional, sistemul rotativei guvernamentale instituit de Rege contribuind în sensul stabilităţii şi predictibilităţii politice. Singurul moment care a umbrit domnia lui Carol a venit în februarie 1907, atunci când o mișcare îndreptată împotriva arendașilor evrei din Moldova a degenerat într- o răscoală țărănească de proporții.
Ultimul eveniment semnificativ la care a luat parte Regele Carol I a fost Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. Atentatul de la Sarajevo fusese pretextul atacării Serbiei de către Austro-Ungaria, celelalte mari naţiuni europene implicându-se în conflict. Consiliul trebuia să decidă poziţia României. Regele dorea intrarea imediată în război de partea Puterilor Centrale cu care se semnase un tratat de alianţă în 1883, dar majoritatea covârşitoare (cu excepţia notabilă a lui Petre P. Carp) a optat pentru neutralitate. Chiar dacă organismul nu avea atribuţii decizionale, Regele a respectat voinţa membrilor săi de a menţine România neutră. Va muri pe 27 septembrie/ 10 octombrie 1914.
Sub domnia Regelui Ferdinand s-a născut România Mare. Suveranul a acceptat să intre în război împotriva Germaniei, patria sa mamă
În lipsa unui urmaş pe linie directă, pe tron urcă Principele Ferdinand, nepot de frate al Regelui Carol. Fire timidă, introspectivă, acesta nu avea calităţile unui mare suveran, dar va rămâne în istorie ca Ferdinand Întregitorul, Regele tuturor Românilor.
Două personaje au ajutat la clădirea acestei imagini: Regina Maria și Ionel Brătianu, fiul lui Ion Brătianu. (Regina Maria s-a căsătorit cu Ferdinand în 1893, au avut 6 copii, dintre care ultimul, Mircea, avea să moară la doar 3 ani din cauza febrei tifoide. Regele a avut o idilă cu Elena Văcărescu, dar Statutul Casei Regale interzicea căsătoria cu o româncă, relaţia fiind întreruptă, iar iubita Principelui fiind exilată la ordinul Regelui Carol)
În toamna lui 1916 situaţia nu era deloc optimistă. După decizia luată de Consiliul de Coroană din 27 august 1916 de a intra în război şi câteva succese în Transilvania, trupele române se văd nevoite să se retragă pe toată linia frontului.
Planurile ambițioase, dar nerealiste ale generalilor au dus la pierderi grele, totul culminând cu abandonarea Bucureștiului la 6 decembrie și refugierea Casei Regale și a instituțiilor statului în Moldova, la Iași.
Disperare și eroism
Aici aveau să urmeze doi ani dificili, bolile şi foametea afectând moralul soldaţilor şi populaţiei. Singurul moment de bucurie a venit în vara lui 1917, înaintarea trupelor conduse de Mackensen fiind oprită eroic de militari la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – cele mai mari victorii ale Armatei Române.
Soldații-țărani au fost stimulați și de promisiunile solemne ale Regelui Ferdinand că li se vor da pământ și dreptul de a vota. Drepturile vor fi acordate în primii ani după război, prin legile agrară şi a votului universal, modificările preliminarii făcându-se în timpul conflagraţiei mondiale.
În ciuda victoriilor din iulie- august 1917, lovitura de stat din Rusia și decizia noului guvern bolșevic de a semna pacea separată au obligat România să semneze Actul de la București, din mai 1918. Tratatul nu va fi niciodată ratificat de Parlament sau semnat de Regele Ferdinand. Cu toate acestea, incapacitatea logistică a Germaniei de a mai susţine eforturile de război a dus la prăbuşirea acesteia şi, implicit, la sfârşitul războiului, în noiembrie 1918. Odată cu ea a dispărut şi Imperiul Austro-Ungar. Astfel că Bucovina, la 28 noiembrie, şi Transilvania, la 1 decembrie, au luat decizia de a se uni cu România, după ce Basarabia făcuse acest pas la 27 martie. Tratatele de pace semnate între anii 1919-1920 au recunoscut actele săvârşite de românii din provinciile alipite. Regii României se vor încorona la Alba-Iulia, în Cetatea Unirii, pe 15 octombrie 1922.
Un bun român
Ultimii ani ai domniei au fost umbriţi de criza dinastică provocată de Principele Moştenitor Carol. Acesta a renunțat la prerogativele sale regale în trei rânduri, ultima oară în decembrie 1925. Neavând altă soluţie, Regele îl numeşte succesor pe nepotul său, Principele Mihai. Un an şi jumătate mai târziu – 20 iulie 1927 – al doilea Suveran al României va muri din cauza unui cancer intestinal.
Nu a dorit să fie Rege, nu a fost pregătit niciodată în acest sens, dar Istoria nu a ţinut cont de aceste doleanţe şi a vrut ca, în timpul domniei Sale, să se realizeze visul românilor – România Mare. Marele său merit a fost că nu s-a opus proiectului, ci a contribuit din plin, ca „un bun român”, la făurirea acestuia, respectându-şi jurământul de credinţă faţă de ţară.