Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (V). Ultimul episod.

Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !

CONFLICTELE DINTRE GEŢI ŞI BASTARNI

În lupta împotriva invadatorilor străini s-au afirmat pe plan militar în decursul secolelor III-II a.Chr. şi formaţiunile politice getice de la est de lanţul Carpaţilor. Continuând acţiunile de rezistenţă ce durau de secole împotriva sciţilor, ele au fost nevoite la un moment dat să facă faţă unui neam migrator cu care până atunci nu avuseseră confruntări armate. Este vorba de bastarni, care pornind din părţile Vistulei, s-au năpustit spre sud, ajungând în secolele II-I să ocupe cu forţa porţiuni din bazinul superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi zona cuprinsă între Prut şi Nistrul mijlociu. Bastarnii se aflau pe o treaptă de dezvoltare inferioară aceleia pe care o atinseseră geţii. Plutarh îi înfăţişează drept „oameni care nu ştiau să lucreze pământul, nu ştiau să navigheze şi nu se pricepeau să ducă viaţă de păstori, preocupându-se doar de un singur lucru şi de un singur meşteşug: lupta necontenită şi biruirea celor ce-i înfruntă” (Plutarh, Aemilius Paulus, 12). Tacitus, completând aceste informaţii, arată că ei „construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede” (Tacitus, Germania, 46,2) - trăsături comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice. La lupte participau atât pedestraşi, cât şi călăreţi; primii „se ţineau în goană pe lângă cai, şi în toiul luptei încălecau pe caii liberi ai călăreţilor căzuţi”.

Geţii s-au opus cu tenacitate bastarnilor. Centre principale ale rezistenţei lor au devenit cetăţile care, ridicate anterior în faţa sciţilor - cum erau cele de la Cotnari, Moşna, Ştiriceşti, Arsura, Fedeşti, Buhalniţa, Brăhăşeşti etc. (între Carpaţi şi Prut) şi Butuceni, Mateuţi, Saharna, Vâhvatinţi (între Prut şi Nistru) -, îşi vădeau şi în noile condiţii, deosebita utilitate. Până la urmă o parte din cetăţi au fost ocupate şi distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geţi după ce adversarii lor reuşiseră să preia controlul zonelor înconjurătoare.

Izvoarele literare ajunse până la noi au consemnat o singură confruntare militară între geţi şi bastarni. Cu prilejul uneia din incursiunile lor, bastarnii au pătruns pe teritoriul locuit de uniunea de triburi getice condusă de regele Oroles, situată în sud-estul spaţiului intracarpatic şi probabil, în partea de sud a ţinutului dintre munţi şi Siret. Prima confruntare militară s-a soldat cu o înfrângere a autohtonilor, mai mult ruşinoasă decât dureroasă: „în vremea regelui Oroles - scrie Trogus Pompeius - [geţii] se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Trogus Pompeius, XXXII,3,16). Pedeapsa „a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte” (Trogus Pompeius, XXXII,3,16). Mai presus de anecdoticul episod, rămâne faptul sigur că rezistenţa opusă de luptătorii geţi conduşi de Oroles, poate şi de alţii rămaşi necunoscuţi, a stăvilit invazia bastarnilor spre teritoriile din interiorul arcului carpatic, unde arheologic nu se constată decât slabe şi efemere urme lăsate de această populaţie (de exemplu, la Moreşti, jud. Mureş), probabil cu prilejul unor pătrunderi de felul aceleia pe care o relatează Trogus Pompeius.

Pe lângă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geţi şi bastarni au cunoscut şi perioade de pace materializate, printre altele, de schimburile economice şi culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar contingente getice până la sud de Dunăre, unde prezenţa lor este destul de des constatată. Astfel, regele Macedoniei, Filip al V-lea (220-179 a.Chr.), angajat într-o politică foarte complicată împotriva romanilor, tracilor şi altor neamuri din jur, s-a decis în ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Iniţial aceştia ar fi urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioşi ai Macedoniei -, apoi să devasteze Italia. Solia lui Filip, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reuşit să-l convingă uşor pe regele bastarn Clondicus, atât prin răsplata promisă, cât şi prin perspectiva unor prăzi bogate. 

Ca urmare, în anul 179 a.Chr. o puternică oaste bastarnă formată din luptători pedeştri şi călăreţi, în rândurile căreia se aflau şi geţi, a trecut Dunărea - probabil pe la Durostorum - şi a înaintat prin teritoriul locuit de traci, care fuseseră convinşi de macedoneni să-i asigure aprovizionarea. Dar, în apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit ştirea că regele Filip murise pe neaşteptate. Totodată, tracii, care încercau să profite de acest eveniment, au început să opună rezistenţă bastarnilor şi, părăsindu-şi aşezările din zona prin care aceştia treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au atacat, însă au avut neşansa ca tocmai în acel moment să se dezlănţuie o furtună neobişnuită, care, cum arată Titus Livius (XL,58,4-6), a produs numeroase victime şi o mare debandadă în rândurile lor, sporite şi de intervenţia armată a tracilor. După dispute serioase, o parte a bastarnilor a renunţat la luptă şi s-a reîntors, împreună cu geţii, prin teritoriile învecinate Apolloniei Pontice şi Messembriei, la nord de Istru, iar altă parte - izvorul antic o evaluează la aproximativ 30.000 - s-a decis, totuşi, să-şi continue înaintarea către Dardania, unde a rămas până în iarna 175/174 a.Chr., când, în urma unui conflict violent cu dardanii, a fost silită, la rândul ei, să revină la nord de fluviu.

Nu peste multă vreme, Perseu (179-168 a.Chr.) - fiul şi succesorul lui Filip al V-lea - a făcut, din motive identice cu ale tatălui său, un nou apel la bastarni. În primăvara anului 168 a.Chr., sub conducerea aceluiaşi Clondicus, oastea bastarnilor şi geţilor, formată de data aceasta din 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi, a trecut la sud de Dunăre. Conform înţelegerii, Perseu urma să plătească imediat câte 10 galbeni de fiecare călăreţ, câte 5 galbeni de fiecare pedestraş şi 1.000 de galbeni şefului lor. Pertractările regelui macedonean în privinţa efectuării plăţii i-au determinat până la urmă pe bastarni şi aliaţii lor să-l părăsească şi să se retragă la nord de fluviu, nu însă înainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut. Atacată în acelaşi an de către romani, Macedonia nu a dispus de forţele necesare pentru a-şi salva independenţa, iar Perseu însuşi şi-a pierdut tronul.

Deşi vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acţiuni purtate în comun de bastarni şi autohtoni, cercetările arheologice pun în lumină realitatea că geţii nu s-au împăcat niciodată cu prezenţa acestei populaţii înapoiate şi turbulente, într-o primă fază ei au reuşit să oprească expansiunea bastarnilor atât spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamţ - Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol (Rep. Moldova), cât şi spre vest, pe Carpaţi, unde au construit o nouă serie de cetăţi puternice, aşa cum procedaseră atunci când interveniseră pentru zăgăzuirea primejdiei sciţilor. Într-o fază ulterioară, mai exact în epoca lui Burebista, geţii au pornit lupta decisivă pentru eliberarea teritoriilor pe care se implantase populaţia bastarnă.

CONFLICTUL DINTRE GEŢI ŞI HYBRIDA

Cât de apăsător era - sau putea fi - acest control o dovedeşte peste un deceniu răscoala antiromană a cetăţilor greceşti de pe litoralul vestic al Pontului, care nu mai puteau suporta abuzurile fostului coleg de consulat al lui Cicero în anul complotului lui Catilina, 63 a.Chr., Caius Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta a venit cu trupe asupra lor cu intenţia de a ocupa întregul ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră (62 a.Chr.), dar în primăvara următoare a suferit, undeva „în preajma cetăţii histrionilor” (Dio Cassius), o gravă înfrângere din partea geţilor, grecilor şi bastarnilor. Ca urmare a acestei înfruntări, oraşele greceşti îşi redobândesc independenţa. Steagurile capturate de la romani au ajuns în cetatea daco-getică Genucla (Cassius Dio, LI,26).

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (V). Ultimul episod.

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (IV) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (III) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (II) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (I)