Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (II)

Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !

CONFRUNTĂRILE GEŢILOR CU SCIŢII

Expediţia macedoneană din anul 339 a.Chr., i-au surprins pe geţi angajaţi într-o acerbă rezistenţă împotriva vechiului lor adversar de la est - sciţii. Judecând după materialele arheologice descoperite şi mărturiile scrise, uniunile de triburi dominate de geţi ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative scitice de înaintare spre vest şi de implantare în Câmpia Munteniei. Această realitate explică faptul că sciţii, incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geţilor, au început să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele înţelegeri între sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea într-un „cleşte” de importanţă strategică a teritoriilor getice. Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la cârma lui venise în anul 359 a.Chr. un conducător remarcabil, regele Filip al II-lea.

Armata macedoaneană a lui Filip era formată din infanterie şi cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse „lucrări genistice”) şi de „artilerie” (acestea mânuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că pedestraşii macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliţilor greci, falanga - în organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca o masă compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor oştirilor cunoscute până atunci, regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe teritoriul lui garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De aici, în mod firesc, Filip al II-lea a căutat să împingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, aşa cum năzuiseră, la timpul lor, şi regii odrişi.

Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea illyrilor, spre est şi sud riposta polisurilor greceşti şi - în măsura în care le mai îngăduiau forţele - a stătuleţelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de rezistenţa geţilor şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţi care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare, în desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.

Preocupat de problemele complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început îngrijorat de înaintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Ateas. Singura rezistenţă întâmpinată de sciţi a fost aceea a geţilor. O asemenea rezistenţă este atestată în zona de nord a teritoriului dintre Dunăre şi mare din partea „histrienilor”, conduşi de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX,2,1-2) dar sub această denumire trebuie înţeles un conducător din regiunea respectivă.

Tocmai conflictul sciţilor cu geţii a fost punctul iniţial al tensiunii survenite între Ateas şi Filip al II-lea, urmată curând de expediţia macedoneană din anul 339 a.Chr.. Pus la un moment dat în mare dificultate de către „histrieni”, Ateas - bazându-se pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, „să-l lase urmaş la domnie în Sciţia” (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX,2,1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele „histrienilor” a murit şi Ateas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit „nici măcar cheltuielile drumului” (Trogus Pompeius, IX,2,5). Deoarece Ateas a refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla angajat - şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi regele acestora căzând pe câmpul de luptă. Resturile sciţilor au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior decât sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al II-lea a.Chr.

CONFLICTUL DINTRE GEŢI ŞI ALEXANDRU CEL MARE

Triburile getice, ca şi alte neamuri din Balcani, au sperat că după moartea lui Filip al II-lea primejdia macedoneană avea să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai fermă împotriva ameninţării macedonene şi au strâns relaţiile cu tracii, triballii şi illyrii. În felul acesta se contura o alianţă mai largă a geţilor cu celelalte neamuri din Balcani împotriva expansiunii macedonene, alianţă ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât sub Alexandru (335-323 a.Chr.), tânărul succesor al lui Filip al II-lea, statul macedonean înregistra şi o puternică criză lăuntrică.

Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 a.Chr. să pornească în fruntea unui corp expediţionar, care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor, illyrilor şi geţilor de la nord de Haemus. Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon (Ciandag), oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc o primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica adversarilor lui Alexandru a fost foarte ingenioasă. „Ei - relatează scriitorul roman de origine greacă Arrian - aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii" (Arrian, Anabasis, I,1,7). Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: „Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruţele [de către traci], cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. 

Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru” (Arrian, Anabasis, I,1,8-9). În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că tracii intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru a o anihila.

În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribali. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras, la rândul lor, spre Dunăre.

Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de „corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu” (Arrian, Anabasis, I,3,3). Aceste corăbii trebuie să fi servit fie la aprovizionarea oastei care acţiona pe uscat sau la împrospătarea ei cu noi efective, fie pentru asigurarea trecerii acesteia peste fluviu - ceea ce ar implica existenţa unei intenţii în acest sens încă de la pornirea expediţiei -, fie, în sfârşit, la intimidarea neamurilor getice riverane.

Punctul de pe Dunăre unde s-a aflat ostrovul pe care se refugiaseră triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă între gurile Jiului şi Vedei (după unele opinii mai noi ar fi vorba de ostrovul Belene, situat în amonte de Zimnicea, jud. Teleorman). Alexandru a încercat să efectueze „o debarcare forţată” pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei triballilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat.

Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geţii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care „voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii” (Arrian, Anabasis, I,3,5). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să aparţină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos şi venită în sprijinul lor. Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva aliaţilor tribalilor. Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile adunate din zonă – „căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu [...]” (Arrian, Anabasis, I,3,6) - şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie). Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut „neobservaţi” (Arrian, Anabasis, I,4,1) în apropierea oastei getice. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geţii „rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere” (Arrian, Anabasis, I,4,3). Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea războinicilor geţi şi nu a fost de natură să-i facă pe localnici să renunţe la luptă.

Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi triballii. Ţinând seama de inferioritatea în efective a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte „o formaţie pătrată” (Arrian, Anabasis, I,4,2), spre a înfrunta atacurile geţilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei getice şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.

Geţii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată ce se afla „la o depărtare de o parasangă de Istru” (Arrian, Anabasis, I,4,4), adică la aproximativ 5.500 m. Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranţă. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă – „ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă” (Arrian, Anabasis, I,4,4) -, oastea getă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării, „prin locuri singuratice” (Arrian, Anabasis, I,4,4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de izvorul antic: „oraşul nu era bine întărit” (Arrian, Anabasis, I,4,4), iar localnicii, apreciind situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.

Apărarea geţilor a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 a.Chr. a dus la spulberarea planurilor macedonene de penetraţie în adâncimea spaţiului getic. Pe de altă parte ea a probat o dată mai mult că arta militară a acestora se maturizase, observându-se evidente influenţe ale popoarelor de stepă, aplicând procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile intervenite pe câmpul de bătălie. Tactica aplicată - întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei civile şi a avutului, retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite etc. - a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare a autohtonilor.

Localizarea aşezării fortificate părăsite de geţi rămâne incertă. Numeroşi specialişti înclină să o identifice cu Zimnicea, unde s-a descoperit o aşezare cu întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu. Ceea ce rămâne sigur este faptul că aşezarea constituia fie centrul uniunii tribale care l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificaţiile importante ale acesteia.

După ce a prădat bunurile pe care geţii nu reuşiseră să le transporte cu ei şi a distrus aşezarea „până la temelie” (Arrian, Anabasis, I,4,5), oastea macedoneană a retrecut fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace şi supunere din partea triballilor, a triburilor trace şi illyre din zonele învecinate şi a celţilor stabiliţi, în secolul al IV-lea a.Chr., în văile Savei şi Dravei.

Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: temerara uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese liniştită; tracii până atunci liberi şi geţii dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-nevrând, supuşi sau „prieteni” ai regatului macedonean. Ca urmare, frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare în Asia. Existenţa unor aşezări fortificate şi a unei oştiri care a fost în măsură să se înfrunte cu falanga macedoneană, modalităţile originale de purtare a războiului sunt probe concludente ale sincronismului dezvoltării istorice pe aceste meleaguri cu stadiul de civilizaţie care caracteriza în acea epocă sudul Europei.

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (V). Ultimul episod.

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (IV) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (III) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (II) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (I)