Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (III)

Nu uitati sa distribuiti materialele care va plac, contribuiti astfel la mentinerea in viata a acestui site. Va multumim !

ONFLICTUL GEŢILOR CU ZOPYRION

În primăvara anului 334 a.Chr. armata macedoneană condusă de Alexandru a trecut Hellespontul într-o mare aventură asiatică. Ca locţiitor al lui Alexandru în Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generaţia ce se formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reuşit să menţină stabilitatea politică internă şi ordinea pe teritoriile balcanice înglobate statului macedonean, deşi nu a fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populaţiilor supuse sau chiar de acţiuni de frondă ale unor strategi. Din perioada respectivă s-au păstrat puţine relatări referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus şi Istros, iar acestea privesc spaţiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise şi, în general, zona litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între anii 335-332/331 a.Chr., când ambiţiosul strateg al provinciei, Memnon, a încercat să desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o comanda, cât şi pe neamurile băştinaşe supuse.

Planuri la fel de ambiţioase a nutrit şi urmaşul lui Memnon, Zopyrion (denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau praefectus Ponti) (Trogus Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X,1,43) care a iniţiat o expediţie militară dincolo de Dunăre, în spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius notează laconic că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva” (Trogus Pompeius, XII,2,16). Vor fi existat, totuşi, alte raţiuni, mai puternice, pentru organizarea expediţiei. Acestea nu au putut consta decât în tentativa de a extinde dominaţia macedoneană asupra ţinuturilor nord-pontice, căci, preluând moştenirea ahemenidă, Alexandru cel Mare nu putea să nu vadă ceea ce înţelesese la timpul său Darius I: avantajele transformării Pontului Euxin într-un „lac” înglobat imperiului său. Că era vorba de stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze şi faptul că expediţia, deşi apreciată de autorii antici ca îndreptată împotriva geţilor sau sciţilor, s-a concentrat în prima ei fază asupra coloniilor greceşti de dincolo de Istru.

Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 şi 30.000 de luptători, a trecut Dunărea pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradiţional de la Isaccea) şi a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis (Bug), unde a asediat Olbia (Parutino). Cei din cetate au opus o dârză rezistenţă, iar conducătorii lor, pentru a mări numărul luptătorilor şi capacitatea de apărare a oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: „în vremea asediului lui Zopyrion - menţionează scriitorul roman Macrobius - borysteniţii au eliberat sclavii, au dat drept de cetăţenie străinilor, au iertat datoriile şi au putut să ţină piept duşmanului” (Macrobius, Saturnalia, 1,11,32).

Eşecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere. Itinerarul oastei macedonene a străbătut o regiune intens locuită de geţi şi sciţi. În momentul când oastea macedoneană a ajuns la Dunăre, ea a fost atacată de aceştia (Quintus Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X,1,43), răvăşită şi nimicită, în cursul acestei lupte însuşi Zopyrion şi-a pierdut viaţa. Episodul arată puterea militară a geţilor, ce puteau recruta efective impresionante şi în care cavaleria forma nucleul profesionist. Este la fel de posibil ca victoria să fi fost rezultatul alianţei dintre sciţi şi geţi sau, la fel de probabil, unor lupte separate între sciţi şi macedoneni, respectiv geţi şi macedoneni.

Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat încă o dată că geţii au fost în măsură să „radă de pe faţa pământului” (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3,18,1) - cum spune izvorul antic - o oaste numeroasă şi experimentată aşa cum era aceea comandată de Zopyrion. Cu toate că izvoarele antice nu permit o reconstituire în detaliu a înfruntării cu Zopyrion, având în vedere formele şi procedeele tradiţionale de luptă ale geţilor are temei presupunerea că şi în acest caz rol determinant în obţinerea victoriei au avut: folosirea judicioasă a terenului, utilizarea acţiunilor de hărţuire şi demoralizare a adversarului, alegerea momentului şi locului potrivite pentru declanşarea bătăliei decisive.

Ştirea despre dezastrul expediţiei comandate de Zopyrion s-a răspândit repede în lumea tracă şi a populaţiilor din împrejurimile ei, contribuind la resuscitarea stării de spirit anti-macedonene; în ţinuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la izbucnirea unei răscoale violente în a cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes al III-lea. Situaţia instabilă din provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acţiune militară contra macedonenilor întreprinsă de spartani sub conducerea regelui Agis al III-lea - şi ea greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetraţie şi de consolidare în zonele periferice anexate anterior. La nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat se pare efectiv decât până la munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic.

CONFLICTUL DINTRE DROMICHAITES ŞI LYSIMACH

Politica macedoneană de dominaţie asupra zonelor dunărene - determinată atât de importanţa strategică a marelui fluviu, cât şi de bogăţiile teritoriului getic limitrof - a cunoscut în deceniile următoare perioade de flux şi reflux, care s-au succedat în funcţie de desfăşurarea ansamblului evenimentelor petrecute în Peninsula Balcanică şi, pe plan mai larg, în imperiul fondat de Alexandru cel Mare. Dar, conform izvoarelor narative, se poate aprecia că o relansare de anvergură a politicii ofensive macedonene către nord nu s-a mai petrecut după dispariţia lui Zopyrion până în pragul secolului al III-lea. În prima etapă campaniile întreprinse de Alexandru în Asia au consumat masiv energiile statului macedonean.

În luptele dintre diadohi un rol important a avut Lysimah, fostul strateg devenit rege al Traciei elenistice. General capabil şi ambiţios, care încă în timpul vieţii lui Alexandru cel Mare se distinsese prin fapte de arme deosebite, Lysimah s-a angajat energic în competiţia pentru supremaţie în imperiu, îndeosebi cu Antigonos şi Demetrios, pentru stăpânirea Ioniei şi Asiei Mici, apoi cu Cassandru pentru tronul Macedoniei.

Sub conducerea lui Lysimah teritoriul getic dintre Dunăre şi mare, până la gurile fluviului, s-a aflat înglobat în aria Traciei. Stăpânirea lui s-a dovedit extrem de apăsătoare, atât în domeniul economic, cât şi politic. Ea a generat numeroase frământări ale populaţiei autohtone şi coloniilor greceşti. Către anul 313 a.Chr. este atestată documentar prezenţa unor garnizoane macedonene în coloniile greceşti vest-pontice, semn indubitabil al încordării la care se ajunsese.

În aceste condiţii s-a produs, în anul 313 a.Chr., o răscoală generală în estul balcanic la care au participat geţii, tracii şi efective din coloniile greceşti vest-pontice, acestea fiind încurajate şi de promisiunile de sprijin pe care le primiseră din partea lui Antigonos, rivalul lui Lysimah. Semnalul revoltei a fost dat de cei din Callatis; a fost alungată garnizoana macedoneană şi cetatea şi-a proclamat independenţa, în faţa adversarului comun, cetăţile vest-pontice care au urmat exemplul Callatisului, reunindu-şi forţele, şi-au asigurat ajutorul geţilor, sciţilor şi tracilor. Momentul este înfăţişat limpede de către Diodor din Sicilia: „în vremea aceea, callatienii, care locuiesc părţile din stingă Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lysimah - pe care o aveau de la el - şi au dobândit neatârnarea. Eliberând în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dânşii o alianţă, ca să se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră şi prietenia neamurilor vecine, ale tracilor şi ale sciţilor, încât toţi aceştia - legaţi prin alianţa lor - să însemne ceva şi să fie în stare să se împotrivească unor oşti numeroase” (Diodor din Sicilia, XIX,73,1-2).

Amploarea răscoalei l-a obligat pe Lysimah să suspende acţiunile în care se găsea angajat în sudul Traciei şi să pornească împotriva forţelor aliate din nord. După ce a trecut munţii Haemus, oastea aflată sub comanda lui s-a îndreptat mai întâi spre cetatea Odessos - a cărei garnizoană participase la răscoală - unde şi-a aşezat tabăra, pregătindu-se pentru asediu; cei aflaţi în oraş s-au predat însă fără luptă, Lysimah redevenind „stăpânul cetăţii prin bună înţelegere” (Diodor din Sicilia, XIX,73,1-2). La fel au procedat de teama represaliilor cei din Histria şi, probabil, din alte colonii. Numai în Callatis s-a continuat rezistenţa, în ajutorul cetăţii au venit - relatează Diodor din Sicilia - aliaţii lor, „potrivit înţelegerii” (Diodor din Sicilia, XIX,73,1-2). Lysimah a făcut, cu acest prilej, dovada unor evidente calităţi militare. 

El a atacat mai întâi prin surprindere oastea traco-getă şi a învins-o. Apoi, într-o luptă în câmp deschis, a înfrânt oastea sciţilor, provocându-i mari pierderi; resturile acesteia au fost urmărite „dincolo de hotarele ţării lor” (Diodor din Sicilia, XIX,73,1-2). În faza următoare a derulării evenimentelor Lysimah şi-a putut concentra întregul potenţial împotriva Callatisului. Tenacitatea cu care callatienii, rămaşi practic singuri, şi-au apărat cetatea s-a dovedit până la urmă salvatoare căci, în vara anului 312 a.Chr., împotriva lui Lysimah au fost trimise, în sfârşit, forţele promise de Antigonos. O parte a acestora, sub comanda lui Pausanias, s-a îndreptat pe uscat spre coastele Asiei Mici, de unde a trecut ulterior în Tracia; aici i s-au alăturat şi odrisii conduşi de Seuthes. Cealaltă parte, transportată cu flota pusă sub comanda generalului Lycon, a pătruns în apele Pontului, îndreptându-se spre Callatis.

În împrejurările date, situaţia lui Lysimah devenise gravă. El risca să fie zdrobit la Callatis, dacă forţele adverse aveau să facă acolo joncţiunea, sau să aibă de înfruntat o răscoală generală în sudul Traciei, încurajată de prezenţa trupelor lui Antigonos. Iată de ce, apreciind că problema Callatisului trecuse pe un plan secundar, el a lăsat pentru continuarea asediului doar trupele strict necesare, iar cu majoritatea forţelor devenite disponibile a acţionat împotriva odrisilor şi a corpului expediţionar comandat de Pausanias. Bătălia principală s-a dat în trecătorile din partea de sud a munţilor Haemus, pe care le ocupase oastea odrisă. A fost o înfruntare îndârjită sângeroasă, de lungă durată, în care atât macedonenii, cât şi tracii, au avut pierderi mari. Diodor din Sicilia relatează, succint, că Lysimah „luă cu asalt defileurile şi îl ucise pe Pausania” (Diodor din Sicilia, XIX,73,10).

Asedierea Callatisului a continuat, probabil, până în anul 311, când diadohii - sleiţi de numeroasele războaie purtate până atunci - au convenit asupra unei „păci generale”. Dar aceasta a fost peste câţiva ani încălcată, iar Callatisul a suferit, aşa cum se poate deduce din textul antic destul de laconic un al doilea asediu (cel mai probabil în 310/309 a.Chr.).

În deceniul următor Lysimah, a reuşit să anexeze o mare parte din Asia ionică, stăpânită până atunci de Antigonos, care a pierit în bătălia de la Ipsos (301 a.Chr.) şi a dispus de răgazul necesar pentru a relua acţiunile de consolidare a autorităţii lui în ţinuturile dintre Istru şi mare. O nouă intervenţie militară dirijată spre nord, de data aceasta împotriva geţilor, a fost determinată, cu certitudine, nu atât de dorinţa regelui Traciei de a-i pedepsi pe băştinaşi pentru sprijinul acordat, cu un deceniu în urmă, coloniilor greceşti răsculate, cât de faptul că între timp, profitând de diminuarea presiunii macedonene, geţii din zonele situate la stânga Dunării îşi extinseseră stăpânirea peste fluviu, tinzând să-şi alipească teritoriile locuite de populaţia de aceeaşi etnie şi să-şi instituie controlul asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul pontic, în orice caz, ameninţarea getică trebuie să fi fost foarte puternică de vreme ce Lysimah a socotit că se impunea o expediţie de amploare spre a-şi consolida stăpânirea asupra ţinutului dintre fluviu şi mare, inclusiv a litoralului. De data aceasta Lysimah a avut ca adversar puternica entitate politică de la nord de Dunăre condusă de Dromichaites, figură proeminentă a lumii getice, în care scriitorii antici au văzut un conducător chibzuit, iscusit şi brav, la care raţiunea şi înţelepciunea se împleteau cu omenia. 

Este foarte probabil că tot această formaţiune statală intervenise, la timpul său, în conflictul dintre cetăţile greceşti şi macedoneni, poate sub conducerea aceluiaşi Dromichaites, căci, aşa cum a demonstrat desfăşurarea conflictului, geţii care l-au înfruntat pe Lysimah s-au dovedit buni cunoscători ai modului de acţiune a macedonenilor.

Datele arheologice vin în sprijinul aprecierilor potrivit cărora în lumea getică avea loc, în perioada respectivă, un proces de reunire a triburilor şi uniunilor de triburi în formaţiuni mai puternice, care datorită potenţialului economic şi demografic pe care îl cumulau puteau să acţioneze eficace împotriva adversarilor. Asemenea formaţiuni sunt atestate de izvoare cu prilejul unor evenimente importante cum au fost războaiele de apărare împotriva oştilor macedonene conduse de Alexandru cel Mare, Zopyrion şi Lysimah în zonele sudice ale teritoriilor de locuire geţi. Fiecare dintre formaţiunile respective a barat printr-o tenace rezistenţă căile principale de expansiune dinspre sud, est şi vest ale forţelor care încercau să pătrundă în zona de locuire getică.

Exercitându-şi autoritatea asupra unor arii mult mai întinse decât acelea cuprinse în perimetrele triburilor şi uniunilor de triburi, având la dispoziţie oştiri nu numai mai numeroase dar şi mai bine organizate şi înzestrate, dispunând de un număr relativ mare centre de puternic fortificate, conducătorii formaţiunilor getice din acea perioadă - cărora izvoarele antice le atribuie titlul de basilei - au fost în măsură să introducă elemente novatoare de ordin strategic şi tactic în purtarea războaielor defensive. Toate acestea şi-au pus vizibil amprenta şi asupra modului de gândire şi de acţiune al marelui rege Dromichaites care prin viziunea lui politică şi prin capacitatea militară s-a ridicat la nivelul celor mai iscusiţi comandanţi de oşti din epocă.

Prima luptă între geţi şi macedoneni s-a dat la scurt timp după bătălia de la Ipsos, după unele izvoare în anul 300 sau 299 a.Chr., Lysimah „avu de înfruntat nişte bărbaţi foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu mult prin numărul lor” (Pausanias, I,9,7). Biruinţa geţilor a fost deplină: „El însuşi [Lysimah] ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi” (Pausanias, I,9,7). Înfrânt şi în alte lupte, date în anii următori, Lysimah a fost nevoit să încheie, prin anul 297 a.Chr., pacea cu Dromichaites. În schimbul eliberării lui Agatocles, geţii au obţinut restituirea teritoriului de peste fluviu, ocupat anterior de macedoneni.

Lysimah a încheiat această pace dezavantajoasă pentru el constrâns şi de alte evenimente, anume disputele declanşate, încă din 298 a.Chr., pentru stăpânirea Macedoniei. Dar, pentru a doua oară, în anul 292 a.Chr., Lysimah a hotărât să pornească un război de proporţii împotriva formaţiunii statale geţice a lui Dromichaites, ale cărei întărire şi spor de autoritate le considera ca fiind în detrimentul său. Pentru a-şi putea concentra forţele principale împotriva geţilor Lysimah a realizat, în prealabil, o dezangajare de pe teatrul de acţiuni militare din Macedonia, încheind pace cu cel mai tenace rival din acel timp, generalul macedonean Demetrios Poliorcetes. Oastea cu care Lysimah s-a îndreptat împotriva adversarilor nord-dunăreni a fost mult mai numeroasă decât cea de care dispusese în anul 300/299 a.Chr. Efectivele ei, apreciate de Polyainos la 100.000 de oameni, i-au impresionat pe contemporani.

Împotriva acestui inamic periculos regele Dromichaites a aplicat cu deplin succes strategia „pământului pârjolit” a cărei esenţă consta în organizarea unei apărări tenace pe aliniamente succesive, adversarul fiind continuu hărţuit, lovit prin surprindere, în special la punctele obligate de trecere şi împiedicat să se aprovizioneze. Astfel se face că deşi după ce a pătruns în teritoriul getic oastea lui Lysimah a reuşit să cucerească o serie de aşezări, inclusiv câteva fortificate, a fost pusă nu peste multă vreme într-o grea situaţie. Căci peste tot, ea a găsit pământul pustiit, iar Dromichaites şi-a păstrat forţele intacte, retrăgându-se - după obişnuitele acţiuni de hărţuire - fără să angajeze o bătălie hotărâtoare. Oboseala, foamea şi setea au început să facă ravagii în rândurile macedonenilor.

 Diodor din Sicilia scrie limpede în această privinţă: „Armata lui Lysimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimah le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, sigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă” (Diodor din Sicilia, XXI,12,1). În momentul în care capacitatea combativă a armatei lui Lysimah se diminuase, oştenii conduşi de Dromichaites au atacat-o decisiv şi au capturat-o în întregime. Evenimentul - mai ales datorită împrejurărilor insolite în care se petrecuse - a produs o vie impresie asupra unor autori antici. Plutarh a consemnat următorul moment, evocat şi de alţi autori pentru valoarea lui simbolică: „învins în Tracia de către Dromichaites şi silit să se predea împreună cu toată oştirea din pricina setei, după ce bău apă şi ajunse sclav, Lysimah spuse: O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!” (Plutarh, Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos).

Astfel, în timp ce „tactica scitică” s-a practicat e spaţii vaste, slab locuite şi lipsite îndeobşte de centre economice, de către neamuri nomade, crescătoare de vite, cărora le era uşor să se retragă continuu cu avutul lor mobil din calea adversarilor până când aceştia, sleiţi de forţe şi înfometaţi, piereau sau luau calea întoarcerii, tactica „pământului pârjolit” s-a aplicat la geţi de către o populaţie sedentară şi pe un spaţiu nu numai redus, ci şi relativ dens populat. În primul caz, pustiul exista de la natură şi vastitatea lui juca rolul esenţial în înfrângerea adversarilor, împotrivirea cu arma în mină rămânând episodică; în cel de-al doilea, „pustiul” trebuia creat artificial, prin evacuări sau distrugeri de bunuri, implicând mereu un sacrificiu premeditat şi conştient, iar distanţele mici făceau ca efortul militar să constituie un factor de bază, cu efect decisiv în obţinerea victoriei pe câmpul de luptă. Tactica nu cerea provocarea unor distrugeri pe suprafeţe mari, ci în limitele strictului necesar, pe itinerarele urmate de inamic, în aşa fel încât acesta, oriunde şi oricât ar fi mers, întâlnea mereu în cale "pustiul". Această tactică tradiţională, originală şi ingenioasă a „pământului pârjolit” aplicată şi cu acest prilej de geţi este descrisă cu lux de amănunte de Herodot. Este de reţinut şi constatarea că procedeul „pârjolirii” a avut întotdeauna, în diverse situaţii, nu numai o valoare tactică, ci şi una strategică. Acesta e cazul şi în confruntarea dintre Dromichaites şi Lysimah, în cadrul căreia folosirea de către geţi a acestei practici a avut un rol important în obţinerea victoriei.

Dacă în timpul războiului Dromichaites şi-a demonstrat calităţile proprii unui mare comandant de oşti, după victorie el s-a dovedit un om politic şi diplomat de excepţie, învinşii, inclusiv regele Lysimah, au fost duşi în cetatea Helis (nelocalizată până acum), unde au fost bine trataţi şi ospătaţi, iar soarta lor supusă spre dezbatere adunării poporului, organismul de decizie în entitatea statală condusă de Dromichaites. Episodul este înfăţişat de Diodor din Sicilia, care zăboveşte asupra concepţiei lui Dromichaites despre bazele păcii - o concepţie ce depăşea vizibil moravurile şi etica epocii: „Ajungând oştirea lui Lysimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. 

Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimah - spunea el -, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie” (Diodor din Sicilia, XXI,12,3). În cadrul ospăţului la care Lysimah şi cei din anturajul lui au fost trataţi cu mâncăruri alese, din vase scumpe, în timp ce geţii au luat demonstrativ un prânz modest, Dromichaites l-a întrebat pe regele macedonean: „de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri [...]? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?” (Diodor din Sicilia, XXI,12,6). 

Prin acest dialog autorii antici au vrut să sublinieze valoarea etic-umană a pildei, iar faptul că prizonierii luaţi de oştenii lui Dromichaites nu au fost ucişi, nici rău trataţi, nici transformaţi în sclavi sau vânduţi ca atare, nici eliberaţi pentru despăgubiri exorbitante - aşa cum considerau normal să procedeze învingătorii de alte seminţii -, ci puşi în libertate din raţiuni politice superioare, evidenţia voinţa geţilor de a convieţui în pace şi înţelegere cu vecinii, în schimbul eliberării, Lysimah a acceptat să restituie geţilor teritoriile ocupate în dreapta Dunării, inclusiv aşezările întărite, şi s-a angajat să se abţină pe viitor de la acte agresive împotriva lor. Pacea a fost întărită printr-o căsătorie contractată între Dromichaites şi fiica lui Lysimah.

După războiul din anul 292 a.Chr. nu se mai cunosc alte conflicte militare între entităţile getice de la nord de Dunăre şi statul elenistic condus de Lysimah. De altfel, acesta a reintrat imediat după prizonieratul getic în disputele pentru stăpânirea Macedoniei.

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (V). Ultimul episod.

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (IV) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (III) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (II) 

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (I)