Există de mai multă vreme, dar în special din anii ’90 ai secolului trecut, o dispută între susţinătorii originii latine şi cei ai originii traco-dace a limbii române. Deşi sânt un susţinător convins al originii traco-dace a limbii române, nu consider că fac parte din niciunul din cele două grupuri, întrucât ambele greşesc într-un fel sau altul.
Latiniştii greşesc în exagerarea contribuţiei limbii latine la formarea limbii române, iar daciştii greşesc prin faptul că nu cunosc lingvistică şi fiecare bate câmpii în felul său.
Pe mine m-a preocupat problema originii limbii române încă din anii studenţiei, preocupările mele materializându-se mult mai târziu, după cercetări îndelungate, în câteva lucrări între care şi un Dicţionar Etimologic al Limbii Române bazat pe cercetările de indo-europenistică; asta din momentul în care am realizat că raportarea la limba latină în explicarea originii limbii române este o perspectivă limitată, care lasă extrem de multe de întrebări fără răspuns. Și astfel am decis să studiez fenomenul în cele mai mici detalii.
Pe scurt, limba latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. Faptul este interesant şi merită discutat mai în detaliu, dar scopul acestui articol este altul: acela de a arăta că, în ciuda aparenţelor, limba latină se poate trage din proto-traco-dacă.
De la Nicolae Densuşianu încoace s-a înrădăcinat ideea că latina îşi are originea în traco-dacă, mai corect spus în proto-traco-dacă. Cu toate acestea, sunt unii care susţin că aşa ceva nu ar fi posibil din cauză că limba latină era o limbă centum, pe când limba traco-dacă era una satem. Raţionamentul ar fi corect dacă această ipoteză ar fi adevărată.
Nu este însă corectă, întrucât limba traco-dacă nu este o limbă satem, cum se crede, ci una centum, ca şi latina. În lucrările mele am demonstrat asta cu exemple luate din cuvinte ale limbii române care nu au corespondent în latină. Ideea că traco-daca era o limbă satem apare încă din secolul al XIX-lea, din cauza slabelor cunoştinţe despre această limbă şi a lipsei de interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac.
Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincţia centum/satem în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europenişti din secolul al XIX-lea au dedus din studiul limbilor indo-europene că acestea se pot împărţi în două mari grupuri şi anume: grupul centum, situat la vestul arealulul lingvistic indo-european şi grupul satem situat în partea de răsărit a acestui areal.
Pentru cei care nu ştiu care este originea acestor denumiri, reamintesc faptul că ele provin de la numeralul sută (100), în latină, o limbă centum şi respectiv în avestică, o limbă satem, limba maternă a lui Zarathustra.
Din nefericire, în lingvistica românească nu există interes pentru acest subiect. Din câte ştiu nu s-a scris mai nimic pe această temă. În plus, sânt aproape sigur că, dacă am întreba pe oricare lingvist membru al Academiei Române, nu ar şti să explice acest fenomen lingvistic care este relativ simplu.
Aş vrea sincer să greşesc, dar mă tem că am dreptate. Toată povestea porneşte de la faptul că limba proto-indo-europeană avea trei consoane velare surde: *k, *kw şi *k‘ şi şase velare sonore. Trei neaspirate: *g, *gw, *g’ şi trei aspirate: *gh, *gwh, *g‘h. Dintre acestea ne interesează doar cele palatale, adică k‘, g‘, g’w, sunete care se pronunţă ca chi şi respectiv, ghi, cu excepţia lui *g’w care era labio-velar, adică cu un suflu aspirat (un uşor h la sfârşit). *K şi *g sânt velarele simple, iar *kw este o labio-velară ca în latinescul aqua, în timp ce gᵂ este echivalenta sa sonoră).
Revenind, la apariţia primelor două dialecte ale limbi indo-europene, sunetele *k‘, gw şi *g‘wh au devenit africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile indo-ariene (sanscrita, avestica, persana veche etc) limbile slave, baltice, precum şi armeana. Mulţi includ aici şi albaneza dar, din observaţiile mele, albaneza este mai degrabă centum decât satem. Albaneza este puţin ambiguă din acest punct de vedere.
Un studiu amănunţit al limbii albaneze, în acest sens, ar fi de un interes deosebit. În dialectul proto-indo-european de vest *k‘, *g‘ şi g’w au devenit *k, respectiv la *g. Din grupul centum fac parte limbile italice (în care se include şi latina), limbile celtice, cele germanice şi greaca. Tot aici trebuie inclusă şi limba traco-daco-iliră. Toharica, deşi s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost o limbă centum, întrucât toharii au plecat de undeva din arealul centum, probabil din centrul Europei, după ce prima diviziune centum/satem avusese loc.
Unii includ şi hitita la grupul centum, dar de fapt lucrurile sânt ceva mai complicate şi nu le discutăm aici. În cele ce urmează, voi prezenta mai multe familii de cuvinte româneşti a căror evoluţie demonstrează că limba traco-dacă era o limbă centum. Discuţii detaliate despre evoluţia fonologică a acestora, cititorii le pot găsi în Argument la Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (capitolul Natura centum a limbii traco-dace).
Din PIE *k’es „a tăia”, cu derivatul nominal *k’estro-m „instrument de tăiat, cuţit” (IEW, 586) derivă custură, cosor, coasă, precum şi a cresta. Rom. crai (crăiasă) este considerat tot de origine slavă, adică din v. slav. kral’ „rege”. Slaviştii consideră că provine din numele propriu german Karl, cu referire la Carol cel Mare, dar rom. crai provine din PIE *k’rei – „a fi în faţă, a excela” (IEW, 618).
O formă similară cu valoare poetică, avem în expresia kreion Agamemnon „craiul (regele) Agamemnon”. Tot la Homer întâlnim doar o singură dată şi forma de feminin kreiousa „regină, crăiasă” (Iliada 22, 48: cf. Liddel &Scott, 993), aproape identic cu rom. crăiasă. O altă familie de cuvinte româneşti, anume colibă, cuib (cuibar), căiţă, călţun şi probabil şoric provin din PIE *k‘el – „a acoperi”, *k‘olia, *k‘elos „acoperiş, înveliş, ascunziş” (IEW, 553).
Dicţionarele etimologice consideră că subst. cuib provine din latinescul neatestat *cubium < cubere „a sta întins”, dar ipoteza nu se susţine, întrucât au fost ignorate formele din dialectele sud-dunărene: ar. cul’bu, mgl., istro-rom. cul’b) care invalidează ipoteza în cauză. O a treia familie de cuvinte demonstrează caracterul centum al limbii traco-dace, fiind formată din substantivele cârd, ciurdă şi cireadă. Toate provin din PIE *k’erdho-, *k’erdha „cârd, turmă” (IEW, 579).
Un alt expemplu este rom. cracă (creangă) care provine din PIE *k’ak – „creangă, ramură” cu forma nazalizată *k‘ank – „id” (IEW, 523). În cazul limbii române (traco-dace) a avut loc epenteza (introducerea) lichidei r, probabil pentru a evita omonimia cu cac, cacă. Nu mai puţin interesant este rom. cătană, care este considerat de origine maghiară, dar de fapt provine de la un radical indo-european, anume PIE *k‘at – „a lupta”, *k‘atu, *k‘at(e)ro – „luptă” (IEW, 534), cu cognaţi în limbile celtice.
Prin urmare, rom. cătană nu provine din maghiară, fiind un cuvânt de provenienţă indo-europeană, fie moştenit din traco-dacă sau împrumut dintr-un dilaect celtic. În acest din urmă caz, subst. cătană nu constituie un exemplu care ar demostra natura centum a limbii traco-dace. În fine, rom. carâmb şi carabă provin din PIE *k’olemo-s, *k‘olema „vreg, tulpină, trestie” (IEW, 612).
Alte elemente lexicale româneşti precum a cădea, corn, car, a curge sânt în aceeaşi situaţie ca şi exemplele discutate mai sus, dar nu intrăm în detalii, întrucât aceste forme au corespondenţi în limba latină.
Cu privire la evoluţia echivalentei palatale sonore *g‘ situaţia este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă g, păstrându-se ca atare în traco-dacă şi română, după cum reiese din exemplele de mai jos. În plus, velara sonoră are în plus şi variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală anume g’h.
Formele rom. a grăi, grai, gură şi gară „gălăgie” au aceeaşi origine, toate provenind din PIE *g‘ar – „a chema a striga” (IEW, 352), cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Rom. gâscă, respectiv gânsac (gâscan) provin din PIE *g’hans – „gâscă” (IEW, 412). Acestor forme li s-au dat diverse origini, dintre cele mai bizare (cf. DELR).
Cognaţi se găsesc în mai toate grupurile de limbi indo-europene (cf. DELR). Verbul a zgâria provine din PIE *g‘her– „a zgâria, a râcâi” (IEW, 441) cu cognaţi doar în greacă şi lituaniană. În sfârşit, formele gard, grădină, gardin (gardină) provin din PIE *g‘her-, *g‘herdh – „a împrejmui”, cu forma nominală g‘horto–s „loc 1ngrădit” (IEW, 442).
Prin urmare, este evident că limba traco-dacă era o limbă centum şi nu una satem, fapt care invalidează ipoteza că latina nu ar putea proveni din proto-traco-iliră. Am arătat cu diverse ocazii că limbile italice sânt un conglomerat de limbi provenite atât din spaţiul celtic, cât mai ales din cel traco-iliric, cum este şi cazul limbii latine.
(Din „Adevăruri incomode despre limba română” de Mihai Vinereanu, Editura Uranus, București, 2018 – fragment)
Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și Terra Misterioasă, Misterele Planetei.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole România Misterioasă
Latiniştii greşesc în exagerarea contribuţiei limbii latine la formarea limbii române, iar daciştii greşesc prin faptul că nu cunosc lingvistică şi fiecare bate câmpii în felul său.
Pe mine m-a preocupat problema originii limbii române încă din anii studenţiei, preocupările mele materializându-se mult mai târziu, după cercetări îndelungate, în câteva lucrări între care şi un Dicţionar Etimologic al Limbii Române bazat pe cercetările de indo-europenistică; asta din momentul în care am realizat că raportarea la limba latină în explicarea originii limbii române este o perspectivă limitată, care lasă extrem de multe de întrebări fără răspuns. Și astfel am decis să studiez fenomenul în cele mai mici detalii.
Pe scurt, limba latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. Faptul este interesant şi merită discutat mai în detaliu, dar scopul acestui articol este altul: acela de a arăta că, în ciuda aparenţelor, limba latină se poate trage din proto-traco-dacă.
De la Nicolae Densuşianu încoace s-a înrădăcinat ideea că latina îşi are originea în traco-dacă, mai corect spus în proto-traco-dacă. Cu toate acestea, sunt unii care susţin că aşa ceva nu ar fi posibil din cauză că limba latină era o limbă centum, pe când limba traco-dacă era una satem. Raţionamentul ar fi corect dacă această ipoteză ar fi adevărată.
Nu este însă corectă, întrucât limba traco-dacă nu este o limbă satem, cum se crede, ci una centum, ca şi latina. În lucrările mele am demonstrat asta cu exemple luate din cuvinte ale limbii române care nu au corespondent în latină. Ideea că traco-daca era o limbă satem apare încă din secolul al XIX-lea, din cauza slabelor cunoştinţe despre această limbă şi a lipsei de interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac.
Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincţia centum/satem în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europenişti din secolul al XIX-lea au dedus din studiul limbilor indo-europene că acestea se pot împărţi în două mari grupuri şi anume: grupul centum, situat la vestul arealulul lingvistic indo-european şi grupul satem situat în partea de răsărit a acestui areal.
Pentru cei care nu ştiu care este originea acestor denumiri, reamintesc faptul că ele provin de la numeralul sută (100), în latină, o limbă centum şi respectiv în avestică, o limbă satem, limba maternă a lui Zarathustra.
Din nefericire, în lingvistica românească nu există interes pentru acest subiect. Din câte ştiu nu s-a scris mai nimic pe această temă. În plus, sânt aproape sigur că, dacă am întreba pe oricare lingvist membru al Academiei Române, nu ar şti să explice acest fenomen lingvistic care este relativ simplu.
Aş vrea sincer să greşesc, dar mă tem că am dreptate. Toată povestea porneşte de la faptul că limba proto-indo-europeană avea trei consoane velare surde: *k, *kw şi *k‘ şi şase velare sonore. Trei neaspirate: *g, *gw, *g’ şi trei aspirate: *gh, *gwh, *g‘h. Dintre acestea ne interesează doar cele palatale, adică k‘, g‘, g’w, sunete care se pronunţă ca chi şi respectiv, ghi, cu excepţia lui *g’w care era labio-velar, adică cu un suflu aspirat (un uşor h la sfârşit). *K şi *g sânt velarele simple, iar *kw este o labio-velară ca în latinescul aqua, în timp ce gᵂ este echivalenta sa sonoră).
Revenind, la apariţia primelor două dialecte ale limbi indo-europene, sunetele *k‘, gw şi *g‘wh au devenit africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile indo-ariene (sanscrita, avestica, persana veche etc) limbile slave, baltice, precum şi armeana. Mulţi includ aici şi albaneza dar, din observaţiile mele, albaneza este mai degrabă centum decât satem. Albaneza este puţin ambiguă din acest punct de vedere.
Un studiu amănunţit al limbii albaneze, în acest sens, ar fi de un interes deosebit. În dialectul proto-indo-european de vest *k‘, *g‘ şi g’w au devenit *k, respectiv la *g. Din grupul centum fac parte limbile italice (în care se include şi latina), limbile celtice, cele germanice şi greaca. Tot aici trebuie inclusă şi limba traco-daco-iliră. Toharica, deşi s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost o limbă centum, întrucât toharii au plecat de undeva din arealul centum, probabil din centrul Europei, după ce prima diviziune centum/satem avusese loc.
Unii includ şi hitita la grupul centum, dar de fapt lucrurile sânt ceva mai complicate şi nu le discutăm aici. În cele ce urmează, voi prezenta mai multe familii de cuvinte româneşti a căror evoluţie demonstrează că limba traco-dacă era o limbă centum. Discuţii detaliate despre evoluţia fonologică a acestora, cititorii le pot găsi în Argument la Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (capitolul Natura centum a limbii traco-dace).
Din PIE *k’es „a tăia”, cu derivatul nominal *k’estro-m „instrument de tăiat, cuţit” (IEW, 586) derivă custură, cosor, coasă, precum şi a cresta. Rom. crai (crăiasă) este considerat tot de origine slavă, adică din v. slav. kral’ „rege”. Slaviştii consideră că provine din numele propriu german Karl, cu referire la Carol cel Mare, dar rom. crai provine din PIE *k’rei – „a fi în faţă, a excela” (IEW, 618).
O formă similară cu valoare poetică, avem în expresia kreion Agamemnon „craiul (regele) Agamemnon”. Tot la Homer întâlnim doar o singură dată şi forma de feminin kreiousa „regină, crăiasă” (Iliada 22, 48: cf. Liddel &Scott, 993), aproape identic cu rom. crăiasă. O altă familie de cuvinte româneşti, anume colibă, cuib (cuibar), căiţă, călţun şi probabil şoric provin din PIE *k‘el – „a acoperi”, *k‘olia, *k‘elos „acoperiş, înveliş, ascunziş” (IEW, 553).
Dicţionarele etimologice consideră că subst. cuib provine din latinescul neatestat *cubium < cubere „a sta întins”, dar ipoteza nu se susţine, întrucât au fost ignorate formele din dialectele sud-dunărene: ar. cul’bu, mgl., istro-rom. cul’b) care invalidează ipoteza în cauză. O a treia familie de cuvinte demonstrează caracterul centum al limbii traco-dace, fiind formată din substantivele cârd, ciurdă şi cireadă. Toate provin din PIE *k’erdho-, *k’erdha „cârd, turmă” (IEW, 579).
Un alt expemplu este rom. cracă (creangă) care provine din PIE *k’ak – „creangă, ramură” cu forma nazalizată *k‘ank – „id” (IEW, 523). În cazul limbii române (traco-dace) a avut loc epenteza (introducerea) lichidei r, probabil pentru a evita omonimia cu cac, cacă. Nu mai puţin interesant este rom. cătană, care este considerat de origine maghiară, dar de fapt provine de la un radical indo-european, anume PIE *k‘at – „a lupta”, *k‘atu, *k‘at(e)ro – „luptă” (IEW, 534), cu cognaţi în limbile celtice.
Prin urmare, rom. cătană nu provine din maghiară, fiind un cuvânt de provenienţă indo-europeană, fie moştenit din traco-dacă sau împrumut dintr-un dilaect celtic. În acest din urmă caz, subst. cătană nu constituie un exemplu care ar demostra natura centum a limbii traco-dace. În fine, rom. carâmb şi carabă provin din PIE *k’olemo-s, *k‘olema „vreg, tulpină, trestie” (IEW, 612).
Alte elemente lexicale româneşti precum a cădea, corn, car, a curge sânt în aceeaşi situaţie ca şi exemplele discutate mai sus, dar nu intrăm în detalii, întrucât aceste forme au corespondenţi în limba latină.
Cu privire la evoluţia echivalentei palatale sonore *g‘ situaţia este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă g, păstrându-se ca atare în traco-dacă şi română, după cum reiese din exemplele de mai jos. În plus, velara sonoră are în plus şi variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală anume g’h.
Formele rom. a grăi, grai, gură şi gară „gălăgie” au aceeaşi origine, toate provenind din PIE *g‘ar – „a chema a striga” (IEW, 352), cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Rom. gâscă, respectiv gânsac (gâscan) provin din PIE *g’hans – „gâscă” (IEW, 412). Acestor forme li s-au dat diverse origini, dintre cele mai bizare (cf. DELR).
Cognaţi se găsesc în mai toate grupurile de limbi indo-europene (cf. DELR). Verbul a zgâria provine din PIE *g‘her– „a zgâria, a râcâi” (IEW, 441) cu cognaţi doar în greacă şi lituaniană. În sfârşit, formele gard, grădină, gardin (gardină) provin din PIE *g‘her-, *g‘herdh – „a împrejmui”, cu forma nominală g‘horto–s „loc 1ngrădit” (IEW, 442).
Prin urmare, este evident că limba traco-dacă era o limbă centum şi nu una satem, fapt care invalidează ipoteza că latina nu ar putea proveni din proto-traco-iliră. Am arătat cu diverse ocazii că limbile italice sânt un conglomerat de limbi provenite atât din spaţiul celtic, cât mai ales din cel traco-iliric, cum este şi cazul limbii latine.
(Din „Adevăruri incomode despre limba română” de Mihai Vinereanu, Editura Uranus, București, 2018 – fragment)
Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și Terra Misterioasă, Misterele Planetei.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole România Misterioasă