Viața prințesei Adela Cantacuzino-Pașcanu, interesantă și originală în egală măsură, a animat societatea ieșeană la intersecţia a două secole, XIX și XX. Căsătorită Rosetti-Roznovanu, divorțată și recăsătorită Kogălniceanu, Adela a luptat toată viața pentru a-și mări averea. Primise la căsătorie două moșii și intrase în văduvie, după moartea celui de-al doilea soţ, cu cinci, plus trei corpuri de case în Iași, Galați și Roman, precum și titluri de rentă, bani și bijuterii. O pasiune nemărginită pentru aur, pietre scumpe și bijuterii îi va fi însă fatală prinţesei, determinând-o să-și vândă averea funciară și să investească tot ce avea în aceste podoabe, care aveau să-i distrugă liniștea bătrâneții. Pietre de smarald, coliere formate din sute de perle, lire din pietre scumpe, inele mari, brățări, lanțuri și broșe, însumând câteva milioane de lei – aceasta era forma pe care o luase averea strânsă de Lascăr Cantacuzino-Pașcanu sau Grigore Kogălniceanu. În schimbul pasiunii pentru aurul frumos prelucrat, Adela a oferit prețul cel mai mare:propria viață, luată fără nicio remușcare de un asasin rămas necunoscut până astăzi. Evenimentul nefericit s-a petrecut în toamna anului 1920, tulburând liniștea din Târgul Ieșilor. Odată cu dispariția sa trecea în negura uitării probabil ultima mare boieroaică a societății moldovenești din secolul al XIX-lea.
Adela Kogălniceanu, numită de Aurel Leon în romanul său dedicat acestui personaj fascinant „una din ciudățeniile boierimii ieșene de la începutul veacului trecut”, vioaie încă la cei 70 de ani pe care îi purta cu mândrie la finele secolului al XIX-lea, amintea contemporanilor de viața jupâneselor în preajma cărora fusese educată, făcând toate eforturile pentru a păstra vie amintirea vremurilor sale. Locuința sa masivă, construită fără prea mult gust și cu mulți bani, așa cum des se întâmpla în vremurile Unirii, era așezată în Copou, pe strada Coroi, alături de casa Pogor (prima casă cu firide din capitala Moldovei), unde junimiștii își ținuseră întrunirile înainte de a urma și ei calea capitalei. Zona Copoului, locuită în parte de marea și mica boierime, devenind zona preferată a acestora începând cu anii 1800, primise pe rând toți boierii care se retrăseseră de pe ulița mare din apropierea palatului domnesc într-un loc mai curat, formând aici o insulă, ce cuprindea la începutul secolului al XIX-lea puținii urmași din marile familii boierești.
Toate casele ridicate pe partea dreaptă și stângă a Podului Verde, ce avea să ia numele de strada Carol, mișunau de lume, iar proprietarii lor făceau parte din familiile Ghiculeștilor, ale Sturzeștilor, din familiile Beldiman, Suțu, Moruzzi, Vogoride etc., – familii ce se străduiau să redea gloria unei societăți apuse, pe cale de dispariție. Viața la aceste curți boierești cuprindea servitori mulți, cai, trăsuri, vizitii, guvernante, țigănci, serate și baluri, toate acestea transformând viața monotonă a dealului Copoului într-una dintre zonele cele mai vii ale orașului. Splendoarea Copoului se arăta mai cu seamă seara, atunci când sute de trăsuri particulare, trase de cai ce valorau mii de galbeni, duceau în ele frumusețile de elită ale orașului, în urma cărora landourile, faetoanele, dar și militarii, civilii și „amazoanele” se îndreptau spre grădina Pester. Toată această priveliște se desfășura sub ochii bătrânei prințese, care-și vedea trecând prin fața ochilor propria tinerețe.
Prima căsătorie, cu Rosetti-Roznovanu, un eşec
Mândria nemăsurată și orgoliul Adelei Kogălniceanu (nume pe care l-a păstrat după cea de-a doua căsătorie) erau în bună măsură expresia originii sale, ea fiind urmașa uneia dintre marile familii boierești ale Moldovei. Adela se născuse în 1848 – anul în care Vasile Alecsandri, alături de tinerii revoluționari moldoveni, discutau întocmirea „Petițiunii boierilor și notabililor moldoveni” la hotelul Petersburg – în familia lui Lascăr Cantacuzino-Pașcanu și a soției acestuia, Hariclea Vogoride, fiica caimacanului Ștefan Vogoride. Educația primită, una neobișnuită pentru fetele de vârsta ei, îi permitea să vorbească foarte bine franțuzește, cunoscând și limba germană.
Când sosi vremea măritișului, cel ales a fost pe măsura numelui și a averii sale, Nicolae Rosetti-Roznovanu, separatistul de la 1866, fiul lui Nicolae Rosetti-Roznovanu şi a Mariei Ghica-Comănești (vestita cucoana Marghioliţa), de familie bună, cu blazon, însoțit mereu de ambiția mamei sale de a-l urca pe tronul Moldovei. Căsătoria dintre cei doi, dorită mai mult parcă de Roznovănești, pentru a înmulți secătuita avere a neamului, nu era decât o practică împământenită între boierii ce purtau coroana la blazon și boierii simpli, dar mari proprietari. Nunta a avut loc în 1867, în biserica familiei de pe moșia de la Stânca-Roznovanu, un loc mult amintit și citat în scrierile călătorilor străini ce poposeau în Moldova și ajungeau la castelul ridicat pe moșia de la Stânca, singura clădire ce-și merita numele de castel, după cum spuneau contemporanii. La nuntă – amănunt interesant – fusese prezent chiar şi Carol I. Iar în cei şase ani de căsătorie, alături de soț și de soacra sa, Adela primise în diferite momente vizita familiei domnitoare, atât la castelul de la Stânca, cât și în palatul din Iași, organizând diferite baluri și petreceri în cinstea lui Carol I și a soției sale, Elisabeta.
Zestrea Adelei fusese consistentă, primind de la tatăl său două moșii, dar căsătoria nu a durat prea mult, ea fiind mai mult o alianță de putere și avere între cele două familii. Cât timp au fost căsătoriți, relațiile dintre Adela şi Nicolae nu au fost prea apropiate, întreaga viață de cuplu oscilând mereu între nepăsarea lui și firea energică și orgolioasă a ei. Cât au fost căsătoriţi, Nunuță nu reușise să viziteze moșiile soției sale, primite ca zestre, iar de administrarea acestora nu putea fi vorba, petrecându-și timpul la Jockey Club, alături de prietenii săi;dispunea de un numerar consistent pentru a juca, deşi acesta fusese, cu timpul, redus de soţie la o rentă lunară – ea o numea „bani de buzunar”, iar el, „bani de reprezentare”. Observând firea nepăsătoare pentru administrație a soțului ei, Adela preluase și catastiful cheltuielilor casei, conducând totul cu chibzuință, așa cum învățase de mică de la tatăl său.
Prinţesa începe să investească în aur şi pietre preţioase
După divorțul amiabil survenit după doar șase ani de căsătorie, Adela se alesese de la Nicolae Rosetti-Roznovanu cu blazonul și cu un fiu, Georges Rosetti-Roznovanu, ajungând în cele din urmă să fie prietenă cu fostul soţ, aşa cum nu fusese în timpul căsătoriei. Prinţesa şi-a găsit însă repede consolare într-un mariaj cu Grigore Kogălniceanu, nepot de soră al lui Mihail Kogălniceanu, care moștenise de la unchiul său pasiunea pentru politică, fiind șeful conservatorilor ieșeni;Grigore avea, la rândul său, o avere însemnată, ce cuprindea trei moșii, case în Galați și Iași, dar nu avea blazon. Foarte muncitor, Grigore își îngrijea însă pământul, alergând ziua și noaptea pentru a-şi spori averea.
Fire visătoare și copilăroasă, cu ochii albaștri și părul blond, Adela avea o mare slăbiciune pentru lux, îmbrăcându-se cu gust și iubind călătoriile. Vara avea grijă de moșiile sale, care crescuse la număr – cinci, mai exact – după ce moștenise si averea celui de-al doilea soţ, pe care-l moștenise în 1904, la moartea acestuia. Prinţesei îi plăcea să se așeze la adăpost de căldura și praful orașului, retrăgându-se la moșia sa preferată de la Știubeieni. Plecarea la moșie era o adevărată expediție, venindu-i în întâmpinare, de la țară, un car și o căruță cu câteva zile înainte de ziua fixată pentru plecare, acestea fiind încărcate cu lucruri de trebuință la moșie, începând cu mobile (scaune, bănci de grădină, piane lungi cu coadă) până la haine, gavanoase cu dulcețuri etc. Iarna, Adela Kogălniceanu se alătura șirurilor de trăsuri ce staționau diminețile în fața magazinelor de marsande de mode și galantari pentru a-și pregăti toaletele pentru balurile și seratele ce se anunțau și care începeau de pe la Sf. Dumitru și țineau până în postul mare. Când se plictisea o anunța pe sluga Paraschiva să pregătească bagajele și pleca în Europa, la Paris, Viena și Berlin, pentru a se răsfăța și a face cumpărături, deoarece magazinele din Iași nu-i satisfăceau așteptările.
După moartea lui Grigore Kogălniceanu, înaintând în vârstă, renunțase la moșii și vii, inclusiv la moșia de la Știubeieni, preferata sa. Le vându de frica războiului, dar și pentru că nu văzuse în fiul ei un om capabil să le administreze. Banii obținuți din moșii îi investise în valori de stat, iar când începuse să piardă din ei luă hotărârea de a investi capitalul într-o dragoste ce avea să-i fie fatală:aurul. Sfătuită de bijutierii evrei din capitala Moldovei, Adela cumpărase bijuterii și pietre prețioase care însumau câteva milioane de lei, fapt cunoscut întregului târg al Ieșilor, lumea întrebându-se mereu ce mai cumpărase și adăugase „prințesa din Coroi” în lăzile sale cu giuvaieruri. Dacă investiția în aur era mai sigură deoarece nu depindea de măsurile impuse de stat sau de schimbările de la bursă, aceasta avea să-i fure mult râvnita liniște.
În ochii ieşenilor, Adela era o boieroaică bătrână şi excentrică
Ca să-și omoare timpul și singurătatea, Adela impusese servitorilor casei un adevărat ceremonial, cu etichetă și reguli. Nu era o persoană matinală, se trezea târziu și îi lua la fel de mult timp să se pregătească pentru a trece în salon, făcând crize de autoritate și temându-se mereu că va fi otrăvită. Expresie a spaimelor sale era și atenția pe care o acorda la ceea ce mânca, își prepara singură limonada și-i suspecta pe toți din jurul ei, începând cu servitorii, că vroiau să o prade.
Pentru societatea ieșeană a acelei vremi, Adela Kogălniceanu era bătrâna boieroaică excentrică care avea în mod real o singură dragoste:cea pentru bijuterii. Casa din strada Coroi era o locuință masivă, ridicată de Grigore Kogălniceanu într-o gradină cumpărată de la Vasile Pogor, fostul primar al orașului, parterul fiind destinat servitorilor și fiului său, iar etajul – ocupat de camerele ei. Proprietatea avea grădină și curte la stradă, grădină în lateral, spre casa principesei Maria Moruzi, care cumpărase locuința lui Pogor pentru a-și crește fiul, pe Gh. Brătianu, dar și spre strada Gane, acolo unde locuise un alt fost primar al Iașului;în spatele construcției se afla un parc mare, ce aducea spre curtea Școlii Militare, aflată cu fața la strada Carol.
Serile și le petrecea primind diferiți inși ce o informau și-i povesteau despre ceea ce se întâmpla în lume, întâmplări de pe front sau mersul politicii din capitală sau din străinatate, Adela contribuind de cele mai multe ori la solicitările a numeroase comitete de ajutor. Când nu primea vizite, avea obiceiul să-şi scoată bijuteriile din ladă, închizând bine ușile de la etajul casei şi aprinzând toate luminile (îi era frică de întuneric). Îşi punea apoi bijuteriile, admirându-se în faţa oglinzii. Servitorii mărturiseau că avea obiceiul să se joace cu ele prin salon, scăldată în lumina diamantelor, gătindu-se pentru camiizon, așezându-le pe masă și vorbind cu ele așa cum vorbea cu niște doamne apropiate. Se imagina ca pe vremuri, atunci când la balul organizat în sala cea mare a palatului Roznovanu, la 24 aprilie 1871, fusese invitată de domnitorul Carol să deschidă dansul alături de el.
De teama hoților și a gurilor rele, bijuteriile erau scoase din ladă și purtate doar noaptea, ziua ținându-le închise și ferite de privirile răuvoitorilor care o urmăreau.
Ultimii ani ai Adelei Kogălniceanu, între descântece şi vizite la Palatul Justiţiei
Singura rudă care îi mai era în preajmă la bătrânețe era fiul său, Georges, din prima căsătorie, cu care nu avusese însă niciodată o relație apropiată, legătura tumultoasă dintre mamă și fiu fiind bine cunoscută întregii societăți ieșene. Georges moștenise de la tatăl său numai firea cheltuitoare și patima pentru jocul de cărți, trăsături care aveau să-i afecteze relația cu mama sa, care-l ținea la distanță de ea, fie la Paris la studii, fie în Iași, într-o casă din strada Lăpușneanu.
Relația tensionată dintre ei avea să transforme averea familiei într-o povară, atât pentru fiu, cât și pentru mamă. Obsesia Adelei de a păstra și înmulți banii condusese la numeroase certuri cu Georges pe parcursul anilor;bătrâna prinţesă ajunsese chiar să-şi reclame fiul la poliţie. Situația s-a înrăutățit după ce prințul, chemat imediat de la Paris de mama sa, s-a căsătorit cu Sonia, o fată din mahala, de origine modestă, care urmase Institutul Sf. Maria din Pitar-Mos. Aceasta se făcuse remarcată de prinț prin frumusețe și istețimea minții, cu toate că, în momentul în care se cunoscuseră, ea era căsătorită de câteva luni cu un șofer, George Carp, de care divorțase încurajată de Georges. Deși trecutul soției sale nu era unul onorabil, prințul nu era afectat ori de câte ori mama sa îi reproșa acest lucru și nici de faptul că vechiul obicei al fetei din mahala nu dispăruse nici după ce devenise prințesă, toate acestea întărind ura Adelei față de Sonia și înmulțind certurile cu fiul ei.
Relațiile dintre cei doi nu erau mai puțin tensionate nici în vara și toamna anului 1920, vremurile nefericitului eveniment, lucru ușor de observat din plângerile făcute de Adela, la autorităţile ieşene, împotriva fiului ei. În una dintre reclamațiile adresate procurorilor, prinţesa se plângea de faptul că era terorizată, că primea vizite întreprinse de acesta la domiciliul ei fără să o anunțe, că Georges țipă, o insultă și o amenință cu moartea. Viața de zi cu zi a bătrânei Kogălniceanu era împărțită, spre sfârșitul vieții, între două ritualuri:primul, când era văzută cum, urcată în landou, se îndrepta spre Palatul Justiției, pentru a se plânge procurorilor și magistraților și pentru a le înmâna cu ochii în lacrimi jalbe împotriva fiului ei, care îi cheltuia averea;al doilea, când se închidea în casă și apela, spre a se liniști, la descântecele făcute de sluga ei credincioasă care o însoțise încă de la naștere, Paraschiva, și de țigăncile, multe la număr, pe care le adusese pe lângă casă.
„O multimilionară asasinată”
Noaptea de vineri, 22, spre sâmbată, 23 octombrie, părea să fie una liniștită și obișnuită, o noapte ca oricare alta, după încheierea vizitei înterprinse de principele moștenitor Carol în orașul Iași. Freamătul și neliniștea personalului și a curioșilor adunați în fața casei Adelei Kogălniceanu a doua zi la amiază, în așteptarea poliției, și titlurile mari scrise în grabă în ziare aveau să facă să tresară însă până și cea mai tare inimă din Iași. „Crimă în strada Coroi”, „O multimilionară asasinată”, „O răfuială în familie?” – acestea erau titlurile de gazetă care anunțau nefericita întâmplare petrecută în palatul fostului mare proprietar Kogălniceanu:uciderea Adelei Cantacuzino-Pașcanu, căsătorită Rosetti-Roznovanu și Kogălniceanu. După ce o viață întreagă se ferise de hoți, întărise paza cu fiecare bijuterie cumpărată și alungase din jurul ei primul servitor care trecea drept suspect, Adela își găsise sfârșitul în salonul de la etajul casei, acolo unde, în fiecare seară, se privea în oglindă cu bijuteriile sale, lângă lada în care erau frumos așezate.
Nefericita crimă din strada Coroi dădu mult de furcă procurorilor, ziariștilor și oamenilor de rând, transformându-se într-o întrebare pe buzele tuturor:cine fusese autorul asasinatului? Cu alte cuvinte, cine își însuşise bijuteriile din lada din salonul bătrânei? Bijuterii estimate la câteva sute de mii de lei, așa cum afirma presa... Suspecți fuseseră, pe rând, mai multe persoane din anturajul prințesei. Primele indicii arătau spre fiul acesteia, dată fiind relația tensionată dintrei ei, dar și plângerile făcute doar cu câteva zile înainte de victimă. Mai mult, indiciile descoperite de autorități în strada Coroi arătau ca făptașul cunoștea bine casa și că nu atentase la alte bunuri, doar la o anumită parte din bijuterii. Pe parcursul cercetărilor, fusese suspectată și nora prințesei, Sonia, cea care avea, la rândul ei, motive întemeiate să o urască pe bătrână și să-i dorească sfârșitul;după moartea acesteia ar fi avut, într-un final, acces la bijuteriile Adelei Kogălniceanu. În timpul anchetei, ziarele au relatat pe larg întâlnirile procurorilor cu Sonia, aceștia din urmă fiind miraţi de calmul, siguranța și inteligența ei.
În ciuda unui lung şir de suspecţi, asasinul n-a fost, în cele din urmă, descoperit
Ziare importante din capitala Moldovei, precum „Opinia” sau „Evenimentul”, ținuseră la curent cititorii cu mersul anchetei, cu apariția în peisaj a unor noi suspecți, așa cum fusese cazul unui italian aflat în bune relații cu bătrâna, căsătorit în Suceava, sau a unui militar care urma să-i păzească bijuteriile. Suspectați au fost şi servitorii prinţesei, inclusiv Paraschiva, angajații săi, Graţian Sprînceană şi Gheorghe Manciu, primul, jurnalist şi informator al Siguranţei Statului, apoi avocatul familiei. Cu toate acestea, anchetatorii se întrebau dacă nu cumva aveau în față o crimă perfectă, având în vedere greutatea cu care ancheta înaintase până în acel moment. Apăreau mereu noi informații, așa cum era cazul unei întâmplări petrecute cu doar câteva zile înaintea asasinatului, când un membru al familiei consultase un jurist cu privire la pedepsirea furtului de bijuterii de la o rudă apropiată.
În ajutorul anchetatorilor au sosit și doi experți de la București, însă, cu toate acestea, misterul crimei se adâncea tot mai mult. Din lipsa dovezilor, anchetatorii încetaseră să mai urmărească pe fiul și pe nora victimei, cei doi intrând într-o primă fază în posesia unei părți din averea lăsată în urmă de prințesă:bunuri în valoare de peste 2 milioane de lei. Cu toate că suspecții fuseseră mulţi la număr, autoritățile nu au putut proba vinovația unuia anume, așteptând să iasă la iveală bijuteriile sustrase de hoț pentru a oferi anchetei o nouă direcție. În acest timp, Georges și Sonia au lichidat totul, vânzând casa Regiei Monopolurilor Statului și stabilindu-se la Paris;însă nu pentru mult timp, deoarece „prințesa” l-a părăsit pe Georges, după cum prorocise bătrâna cu mult timp înainte, după ce cunoscuse un diplomat argentinian cu multe posibilități financiare, pe care l-a urmat în goana sa după aur. La rândul său, prințul Georges Rosetti-Roznovanu, după ce a cheltuit averea primită drept moştenire şi a fost părăsit de Sonia, și-a găsit sfârșitul într-un azil din Paris. Astfel s-a risipit, în doar câteva decenii, o avere adunată şi păzită de trei familii boierești:Cantacuzino-Pașcanu, Rosetti-Roznovanu și Kogălniceanu...
historia.ro
Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și Terra Misterioasă, Misterele Planetei.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole România Misterioasă
Adela Kogălniceanu, numită de Aurel Leon în romanul său dedicat acestui personaj fascinant „una din ciudățeniile boierimii ieșene de la începutul veacului trecut”, vioaie încă la cei 70 de ani pe care îi purta cu mândrie la finele secolului al XIX-lea, amintea contemporanilor de viața jupâneselor în preajma cărora fusese educată, făcând toate eforturile pentru a păstra vie amintirea vremurilor sale. Locuința sa masivă, construită fără prea mult gust și cu mulți bani, așa cum des se întâmpla în vremurile Unirii, era așezată în Copou, pe strada Coroi, alături de casa Pogor (prima casă cu firide din capitala Moldovei), unde junimiștii își ținuseră întrunirile înainte de a urma și ei calea capitalei. Zona Copoului, locuită în parte de marea și mica boierime, devenind zona preferată a acestora începând cu anii 1800, primise pe rând toți boierii care se retrăseseră de pe ulița mare din apropierea palatului domnesc într-un loc mai curat, formând aici o insulă, ce cuprindea la începutul secolului al XIX-lea puținii urmași din marile familii boierești.
Toate casele ridicate pe partea dreaptă și stângă a Podului Verde, ce avea să ia numele de strada Carol, mișunau de lume, iar proprietarii lor făceau parte din familiile Ghiculeștilor, ale Sturzeștilor, din familiile Beldiman, Suțu, Moruzzi, Vogoride etc., – familii ce se străduiau să redea gloria unei societăți apuse, pe cale de dispariție. Viața la aceste curți boierești cuprindea servitori mulți, cai, trăsuri, vizitii, guvernante, țigănci, serate și baluri, toate acestea transformând viața monotonă a dealului Copoului într-una dintre zonele cele mai vii ale orașului. Splendoarea Copoului se arăta mai cu seamă seara, atunci când sute de trăsuri particulare, trase de cai ce valorau mii de galbeni, duceau în ele frumusețile de elită ale orașului, în urma cărora landourile, faetoanele, dar și militarii, civilii și „amazoanele” se îndreptau spre grădina Pester. Toată această priveliște se desfășura sub ochii bătrânei prințese, care-și vedea trecând prin fața ochilor propria tinerețe.
Prima căsătorie, cu Rosetti-Roznovanu, un eşec
Mândria nemăsurată și orgoliul Adelei Kogălniceanu (nume pe care l-a păstrat după cea de-a doua căsătorie) erau în bună măsură expresia originii sale, ea fiind urmașa uneia dintre marile familii boierești ale Moldovei. Adela se născuse în 1848 – anul în care Vasile Alecsandri, alături de tinerii revoluționari moldoveni, discutau întocmirea „Petițiunii boierilor și notabililor moldoveni” la hotelul Petersburg – în familia lui Lascăr Cantacuzino-Pașcanu și a soției acestuia, Hariclea Vogoride, fiica caimacanului Ștefan Vogoride. Educația primită, una neobișnuită pentru fetele de vârsta ei, îi permitea să vorbească foarte bine franțuzește, cunoscând și limba germană.
Când sosi vremea măritișului, cel ales a fost pe măsura numelui și a averii sale, Nicolae Rosetti-Roznovanu, separatistul de la 1866, fiul lui Nicolae Rosetti-Roznovanu şi a Mariei Ghica-Comănești (vestita cucoana Marghioliţa), de familie bună, cu blazon, însoțit mereu de ambiția mamei sale de a-l urca pe tronul Moldovei. Căsătoria dintre cei doi, dorită mai mult parcă de Roznovănești, pentru a înmulți secătuita avere a neamului, nu era decât o practică împământenită între boierii ce purtau coroana la blazon și boierii simpli, dar mari proprietari. Nunta a avut loc în 1867, în biserica familiei de pe moșia de la Stânca-Roznovanu, un loc mult amintit și citat în scrierile călătorilor străini ce poposeau în Moldova și ajungeau la castelul ridicat pe moșia de la Stânca, singura clădire ce-și merita numele de castel, după cum spuneau contemporanii. La nuntă – amănunt interesant – fusese prezent chiar şi Carol I. Iar în cei şase ani de căsătorie, alături de soț și de soacra sa, Adela primise în diferite momente vizita familiei domnitoare, atât la castelul de la Stânca, cât și în palatul din Iași, organizând diferite baluri și petreceri în cinstea lui Carol I și a soției sale, Elisabeta.
Zestrea Adelei fusese consistentă, primind de la tatăl său două moșii, dar căsătoria nu a durat prea mult, ea fiind mai mult o alianță de putere și avere între cele două familii. Cât timp au fost căsătoriți, relațiile dintre Adela şi Nicolae nu au fost prea apropiate, întreaga viață de cuplu oscilând mereu între nepăsarea lui și firea energică și orgolioasă a ei. Cât au fost căsătoriţi, Nunuță nu reușise să viziteze moșiile soției sale, primite ca zestre, iar de administrarea acestora nu putea fi vorba, petrecându-și timpul la Jockey Club, alături de prietenii săi;dispunea de un numerar consistent pentru a juca, deşi acesta fusese, cu timpul, redus de soţie la o rentă lunară – ea o numea „bani de buzunar”, iar el, „bani de reprezentare”. Observând firea nepăsătoare pentru administrație a soțului ei, Adela preluase și catastiful cheltuielilor casei, conducând totul cu chibzuință, așa cum învățase de mică de la tatăl său.
Prinţesa începe să investească în aur şi pietre preţioase
După divorțul amiabil survenit după doar șase ani de căsătorie, Adela se alesese de la Nicolae Rosetti-Roznovanu cu blazonul și cu un fiu, Georges Rosetti-Roznovanu, ajungând în cele din urmă să fie prietenă cu fostul soţ, aşa cum nu fusese în timpul căsătoriei. Prinţesa şi-a găsit însă repede consolare într-un mariaj cu Grigore Kogălniceanu, nepot de soră al lui Mihail Kogălniceanu, care moștenise de la unchiul său pasiunea pentru politică, fiind șeful conservatorilor ieșeni;Grigore avea, la rândul său, o avere însemnată, ce cuprindea trei moșii, case în Galați și Iași, dar nu avea blazon. Foarte muncitor, Grigore își îngrijea însă pământul, alergând ziua și noaptea pentru a-şi spori averea.
Fire visătoare și copilăroasă, cu ochii albaștri și părul blond, Adela avea o mare slăbiciune pentru lux, îmbrăcându-se cu gust și iubind călătoriile. Vara avea grijă de moșiile sale, care crescuse la număr – cinci, mai exact – după ce moștenise si averea celui de-al doilea soţ, pe care-l moștenise în 1904, la moartea acestuia. Prinţesei îi plăcea să se așeze la adăpost de căldura și praful orașului, retrăgându-se la moșia sa preferată de la Știubeieni. Plecarea la moșie era o adevărată expediție, venindu-i în întâmpinare, de la țară, un car și o căruță cu câteva zile înainte de ziua fixată pentru plecare, acestea fiind încărcate cu lucruri de trebuință la moșie, începând cu mobile (scaune, bănci de grădină, piane lungi cu coadă) până la haine, gavanoase cu dulcețuri etc. Iarna, Adela Kogălniceanu se alătura șirurilor de trăsuri ce staționau diminețile în fața magazinelor de marsande de mode și galantari pentru a-și pregăti toaletele pentru balurile și seratele ce se anunțau și care începeau de pe la Sf. Dumitru și țineau până în postul mare. Când se plictisea o anunța pe sluga Paraschiva să pregătească bagajele și pleca în Europa, la Paris, Viena și Berlin, pentru a se răsfăța și a face cumpărături, deoarece magazinele din Iași nu-i satisfăceau așteptările.
După moartea lui Grigore Kogălniceanu, înaintând în vârstă, renunțase la moșii și vii, inclusiv la moșia de la Știubeieni, preferata sa. Le vându de frica războiului, dar și pentru că nu văzuse în fiul ei un om capabil să le administreze. Banii obținuți din moșii îi investise în valori de stat, iar când începuse să piardă din ei luă hotărârea de a investi capitalul într-o dragoste ce avea să-i fie fatală:aurul. Sfătuită de bijutierii evrei din capitala Moldovei, Adela cumpărase bijuterii și pietre prețioase care însumau câteva milioane de lei, fapt cunoscut întregului târg al Ieșilor, lumea întrebându-se mereu ce mai cumpărase și adăugase „prințesa din Coroi” în lăzile sale cu giuvaieruri. Dacă investiția în aur era mai sigură deoarece nu depindea de măsurile impuse de stat sau de schimbările de la bursă, aceasta avea să-i fure mult râvnita liniște.
În ochii ieşenilor, Adela era o boieroaică bătrână şi excentrică
Ca să-și omoare timpul și singurătatea, Adela impusese servitorilor casei un adevărat ceremonial, cu etichetă și reguli. Nu era o persoană matinală, se trezea târziu și îi lua la fel de mult timp să se pregătească pentru a trece în salon, făcând crize de autoritate și temându-se mereu că va fi otrăvită. Expresie a spaimelor sale era și atenția pe care o acorda la ceea ce mânca, își prepara singură limonada și-i suspecta pe toți din jurul ei, începând cu servitorii, că vroiau să o prade.
Pentru societatea ieșeană a acelei vremi, Adela Kogălniceanu era bătrâna boieroaică excentrică care avea în mod real o singură dragoste:cea pentru bijuterii. Casa din strada Coroi era o locuință masivă, ridicată de Grigore Kogălniceanu într-o gradină cumpărată de la Vasile Pogor, fostul primar al orașului, parterul fiind destinat servitorilor și fiului său, iar etajul – ocupat de camerele ei. Proprietatea avea grădină și curte la stradă, grădină în lateral, spre casa principesei Maria Moruzi, care cumpărase locuința lui Pogor pentru a-și crește fiul, pe Gh. Brătianu, dar și spre strada Gane, acolo unde locuise un alt fost primar al Iașului;în spatele construcției se afla un parc mare, ce aducea spre curtea Școlii Militare, aflată cu fața la strada Carol.
Serile și le petrecea primind diferiți inși ce o informau și-i povesteau despre ceea ce se întâmpla în lume, întâmplări de pe front sau mersul politicii din capitală sau din străinatate, Adela contribuind de cele mai multe ori la solicitările a numeroase comitete de ajutor. Când nu primea vizite, avea obiceiul să-şi scoată bijuteriile din ladă, închizând bine ușile de la etajul casei şi aprinzând toate luminile (îi era frică de întuneric). Îşi punea apoi bijuteriile, admirându-se în faţa oglinzii. Servitorii mărturiseau că avea obiceiul să se joace cu ele prin salon, scăldată în lumina diamantelor, gătindu-se pentru camiizon, așezându-le pe masă și vorbind cu ele așa cum vorbea cu niște doamne apropiate. Se imagina ca pe vremuri, atunci când la balul organizat în sala cea mare a palatului Roznovanu, la 24 aprilie 1871, fusese invitată de domnitorul Carol să deschidă dansul alături de el.
De teama hoților și a gurilor rele, bijuteriile erau scoase din ladă și purtate doar noaptea, ziua ținându-le închise și ferite de privirile răuvoitorilor care o urmăreau.
Ultimii ani ai Adelei Kogălniceanu, între descântece şi vizite la Palatul Justiţiei
Singura rudă care îi mai era în preajmă la bătrânețe era fiul său, Georges, din prima căsătorie, cu care nu avusese însă niciodată o relație apropiată, legătura tumultoasă dintre mamă și fiu fiind bine cunoscută întregii societăți ieșene. Georges moștenise de la tatăl său numai firea cheltuitoare și patima pentru jocul de cărți, trăsături care aveau să-i afecteze relația cu mama sa, care-l ținea la distanță de ea, fie la Paris la studii, fie în Iași, într-o casă din strada Lăpușneanu.
Relația tensionată dintre ei avea să transforme averea familiei într-o povară, atât pentru fiu, cât și pentru mamă. Obsesia Adelei de a păstra și înmulți banii condusese la numeroase certuri cu Georges pe parcursul anilor;bătrâna prinţesă ajunsese chiar să-şi reclame fiul la poliţie. Situația s-a înrăutățit după ce prințul, chemat imediat de la Paris de mama sa, s-a căsătorit cu Sonia, o fată din mahala, de origine modestă, care urmase Institutul Sf. Maria din Pitar-Mos. Aceasta se făcuse remarcată de prinț prin frumusețe și istețimea minții, cu toate că, în momentul în care se cunoscuseră, ea era căsătorită de câteva luni cu un șofer, George Carp, de care divorțase încurajată de Georges. Deși trecutul soției sale nu era unul onorabil, prințul nu era afectat ori de câte ori mama sa îi reproșa acest lucru și nici de faptul că vechiul obicei al fetei din mahala nu dispăruse nici după ce devenise prințesă, toate acestea întărind ura Adelei față de Sonia și înmulțind certurile cu fiul ei.
Relațiile dintre cei doi nu erau mai puțin tensionate nici în vara și toamna anului 1920, vremurile nefericitului eveniment, lucru ușor de observat din plângerile făcute de Adela, la autorităţile ieşene, împotriva fiului ei. În una dintre reclamațiile adresate procurorilor, prinţesa se plângea de faptul că era terorizată, că primea vizite întreprinse de acesta la domiciliul ei fără să o anunțe, că Georges țipă, o insultă și o amenință cu moartea. Viața de zi cu zi a bătrânei Kogălniceanu era împărțită, spre sfârșitul vieții, între două ritualuri:primul, când era văzută cum, urcată în landou, se îndrepta spre Palatul Justiției, pentru a se plânge procurorilor și magistraților și pentru a le înmâna cu ochii în lacrimi jalbe împotriva fiului ei, care îi cheltuia averea;al doilea, când se închidea în casă și apela, spre a se liniști, la descântecele făcute de sluga ei credincioasă care o însoțise încă de la naștere, Paraschiva, și de țigăncile, multe la număr, pe care le adusese pe lângă casă.
„O multimilionară asasinată”
Noaptea de vineri, 22, spre sâmbată, 23 octombrie, părea să fie una liniștită și obișnuită, o noapte ca oricare alta, după încheierea vizitei înterprinse de principele moștenitor Carol în orașul Iași. Freamătul și neliniștea personalului și a curioșilor adunați în fața casei Adelei Kogălniceanu a doua zi la amiază, în așteptarea poliției, și titlurile mari scrise în grabă în ziare aveau să facă să tresară însă până și cea mai tare inimă din Iași. „Crimă în strada Coroi”, „O multimilionară asasinată”, „O răfuială în familie?” – acestea erau titlurile de gazetă care anunțau nefericita întâmplare petrecută în palatul fostului mare proprietar Kogălniceanu:uciderea Adelei Cantacuzino-Pașcanu, căsătorită Rosetti-Roznovanu și Kogălniceanu. După ce o viață întreagă se ferise de hoți, întărise paza cu fiecare bijuterie cumpărată și alungase din jurul ei primul servitor care trecea drept suspect, Adela își găsise sfârșitul în salonul de la etajul casei, acolo unde, în fiecare seară, se privea în oglindă cu bijuteriile sale, lângă lada în care erau frumos așezate.
Nefericita crimă din strada Coroi dădu mult de furcă procurorilor, ziariștilor și oamenilor de rând, transformându-se într-o întrebare pe buzele tuturor:cine fusese autorul asasinatului? Cu alte cuvinte, cine își însuşise bijuteriile din lada din salonul bătrânei? Bijuterii estimate la câteva sute de mii de lei, așa cum afirma presa... Suspecți fuseseră, pe rând, mai multe persoane din anturajul prințesei. Primele indicii arătau spre fiul acesteia, dată fiind relația tensionată dintrei ei, dar și plângerile făcute doar cu câteva zile înainte de victimă. Mai mult, indiciile descoperite de autorități în strada Coroi arătau ca făptașul cunoștea bine casa și că nu atentase la alte bunuri, doar la o anumită parte din bijuterii. Pe parcursul cercetărilor, fusese suspectată și nora prințesei, Sonia, cea care avea, la rândul ei, motive întemeiate să o urască pe bătrână și să-i dorească sfârșitul;după moartea acesteia ar fi avut, într-un final, acces la bijuteriile Adelei Kogălniceanu. În timpul anchetei, ziarele au relatat pe larg întâlnirile procurorilor cu Sonia, aceștia din urmă fiind miraţi de calmul, siguranța și inteligența ei.
În ciuda unui lung şir de suspecţi, asasinul n-a fost, în cele din urmă, descoperit
Ziare importante din capitala Moldovei, precum „Opinia” sau „Evenimentul”, ținuseră la curent cititorii cu mersul anchetei, cu apariția în peisaj a unor noi suspecți, așa cum fusese cazul unui italian aflat în bune relații cu bătrâna, căsătorit în Suceava, sau a unui militar care urma să-i păzească bijuteriile. Suspectați au fost şi servitorii prinţesei, inclusiv Paraschiva, angajații săi, Graţian Sprînceană şi Gheorghe Manciu, primul, jurnalist şi informator al Siguranţei Statului, apoi avocatul familiei. Cu toate acestea, anchetatorii se întrebau dacă nu cumva aveau în față o crimă perfectă, având în vedere greutatea cu care ancheta înaintase până în acel moment. Apăreau mereu noi informații, așa cum era cazul unei întâmplări petrecute cu doar câteva zile înaintea asasinatului, când un membru al familiei consultase un jurist cu privire la pedepsirea furtului de bijuterii de la o rudă apropiată.
În ajutorul anchetatorilor au sosit și doi experți de la București, însă, cu toate acestea, misterul crimei se adâncea tot mai mult. Din lipsa dovezilor, anchetatorii încetaseră să mai urmărească pe fiul și pe nora victimei, cei doi intrând într-o primă fază în posesia unei părți din averea lăsată în urmă de prințesă:bunuri în valoare de peste 2 milioane de lei. Cu toate că suspecții fuseseră mulţi la număr, autoritățile nu au putut proba vinovația unuia anume, așteptând să iasă la iveală bijuteriile sustrase de hoț pentru a oferi anchetei o nouă direcție. În acest timp, Georges și Sonia au lichidat totul, vânzând casa Regiei Monopolurilor Statului și stabilindu-se la Paris;însă nu pentru mult timp, deoarece „prințesa” l-a părăsit pe Georges, după cum prorocise bătrâna cu mult timp înainte, după ce cunoscuse un diplomat argentinian cu multe posibilități financiare, pe care l-a urmat în goana sa după aur. La rândul său, prințul Georges Rosetti-Roznovanu, după ce a cheltuit averea primită drept moştenire şi a fost părăsit de Sonia, și-a găsit sfârșitul într-un azil din Paris. Astfel s-a risipit, în doar câteva decenii, o avere adunată şi păzită de trei familii boierești:Cantacuzino-Pașcanu, Rosetti-Roznovanu și Kogălniceanu...
historia.ro
Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și Terra Misterioasă, Misterele Planetei.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole România Misterioasă