„Cea mai frumoasă și rafinată Manon”, cum a considerat-o compozitorul Giacomo Puccini, „cea mai mare cântăreață timp de 25 de ani”, cum a declarat-o Enciclopedia dello Spettacolo, cea mai vastă enciclopedie internațională a artelor spectacolului publicată vreodată, Hariclea Darclée a trăit trei decenii pentru lume, public și în superlative.
„Un destin epic, cum de la Cantemir și de la spătarul Milescu n-a mai fost altul în valea Dunării”, scria cu entuziasm tânărul cronicar Nicolae Carandino în cartea „Viața de glorie și de pasiune a marii cântărețe Darclée”, publicată în 1939, cu detalii romanțate, la modă. A fost de altfel prima carte în limba română dedicată artistei.
Într-un han brăilean
Spre sfârșitul primăverii anului 1860, un moșier avut, pe nume Ion Haricli, a călătorit, împreună cu soția lui, Maria, aflată în ultima lună de sarcină, cu vaporul de la Turnu Măgurele la Brăila. La puțin timp, în 10 iunie, aceasta naște într-un han din Brăila.
După ce au pierdut doi copii și cu o fetiță căreia soarta, cu veșnicele ei ironii, i-a hotărât să nu poată vorbi, soții Haricli, spre dezamăgirea tatălui, au primit o altă fetiță. Au botezat-o Haricleea, femininul numelui de familie, din grecescul Charikleia, ce înseamnă „cea care aduce bucurie”.
Într-o sărbătoare continuă
La nașterea copilei, se spune că o țigancă a prezis că va călători toată viața și va fi mereu în sărbătoare. Înainte de acel viitor ce se anunța minunat, micuța Hariclea s-a luptat cu febra tifoidă din care nimeni, nici chiar doctorul, nu a mai sperat să iasă triumfătoare.
Ca prin minune a scăpat cu viață din teribila boală și a trăit apoi dulcea copilărie a celui născut într-o familie bună – tatăl ei, un boier de origine greacă, unul dintre cei mai bogați în acea vreme, mama ei, din familia Aslan, înrudită cu nobila familie Mavrocordat. A crescut cu guvernantă germană, într-o casă cu pian, oglinzi venețiene, mobilier luxos, între severitate, ordine, reguli, muncă, și bucurii, plăceri, răsfățuri.
La vârsta școlară, familia și-a trimis cea mai mică fiică la Viena, pentru că era mai ușor de ajuns cu vaporul decât de făcut drumul la Paris. Opt ani a studiat temeinic la Viena să fie soție, mamă, gospodină, femeia ideală a timpului – a învățat normele gospodărești, dar și-a însușit și bunele maniere în societatea aleasă.
În perioada vieneză, a ieșit la iveală minunata voce a tinerei, remarcată de profesoara de muzică. Totuși, nu a mers la Conservator, cum a fost sfătuită, ci s-a întors în România, la București, unde s-a mutat familia.
Din Brăila la Paris
La 21 de ani, în pofida mamei, care i-a găsit un Mavrocordat bătrân și putred de bogat, numai bun pentru ca fata ei să ducă mai departe o viață lipsită de griji, Hariclea s-a căsătorit cu un tânăr ofițer, fără avere, doar cu un farmec cuceritor și, avea să descopere curând, cu o pasiune neostoită pentru jocurile de cărți.
La Brăila, pe scena micului teatru, Hariclea și-a făcut debutul. La București, a început să fie invitată la palat și tot mai admirată în saloanele vremii. Mai puțin de soțul ei, care nu voia să vadă în ea altceva decât o soție. Ea a dorit mai mult și, într-o zi, a plecat cu soțul la Paris pentru a-și pune dorința la încercare. Deși însărcinată – Ion a fost singurul ei copil, devenit apoi compozitor –, a găsit puterea de a-și da o șansă. Cum se spune, șansa va fi întotdeauna de partea celor care îndrăznesc. A avut și norocul unei familii bogate – banii trimiși regulat de tatăl ei i-a ajutat cât de cât, cel puțin să se descurce cu cheltuielile lunare.
A născut la Paris. Soțul s-a întors în România și, în final, a urmat și divorțul. A rămas singură cu copilul, dar nu s-a resemnat. A luat lecții de canto în timp ce visa să cânte pe una din marile scene ale Parisului.
Din întâmplare, directorul Operei din Paris a auzit-o cântând și i-a recomandat-o compozitorului Charles Gounod pentru rolul Julieta. Acesta a ascultat-o și, cum scria N. Carandino, i-a spus la final, cucerit și cu umor: „Dacă vocea umană ar fi palpabilă, aș lua dintr-a dumitale și aș face tartine pe care să le gust tot timpul!”
Tot Gounod i-a dat și numele de scenă – îi spunea, rostind cu accent franțuzesc, d’Hariclée și așa s-a născut Darclée, neobișnuitul nume.
Margareta
Nu a fost atunci Julieta, așa cum i-a promis Gounod, dar a interpretat personajul Margareta din „Faust”, rol pe care compozitorul i l-a încredințat fără ezitare. Nu a fost dezamăgit. În 14 decembrie 1888, Hariclea Darclée a debutat la Opera pariziană. Vocea ei caldă, ce producea emoții, lacrimi, stări și trăiri de toate felurile, și trăsăturile naturale, armonioase, nobile, cu care era înzestrată, i-au cucerit rapid pe parizieni.
Succesul de la Paris i-a asigurat drumul la Teatro alla Scala din Milano. Și-a făcut intrarea triumfală cu rolul Chimenei din „Cidul” de Jules Massenet. În public, s-a aflat și Giuseppe Verdi. De-a lungul carierei ei, au urmat apoi nu mai puțin de 112 spectacole susținute numai pe râvnita scenă milaneză.
„Simbol al triumfului românesc peste hotare, imagine sonoră a frumuseții, a grației, a cântecului; ridicată pe scutul înflorit al unei epoci unice în istoria lumii, sinteză definitivă a gloriei de scenă.” – N. Carandino
Floria Tosca
În mijloc de ianuarie, în ziua de 14 a anului 1900, are loc la Teatrul Constanzi din Roma premiera Tosca, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. Hariclea Darclée este prima Floria Tosca. Cronicarul N. Carandino nota că Puccini a compus opera pentru vocea ei, iar aria Vissi d’arte a fost inclusă la sugestia sopranei. Inițial, Tosca a fost o piesă de teatru scrisă de dramaturgul francez Victorien Sardou pentru cea mai renumită actriță de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Sarah Bernhard. Premiera dramei lui Sardou a avut loc la Paris în noiembrie 1887 și s-a încheiat cu un succes extraordinar. După 13 ani și multe peripeții, spectacolul de operă era pregătit pentru a fi prezentat lumii.
Eugenio Giraldoni era Scarpia, Emilio De Marchi – pictorul Mario Cavaradossi. În cartea lui, N. Carandino a povestit cum întregul spectacol a părut să fie menit unui crunt fiasco: „De Marchi execută admirabil prima romanță. Încheie cu acei si bemoli care îi transformă vocea, o argintează. Se aud în sală primele aplauze. Dar atât de timide. Dar atât de reci. Nici finalul la Te Deum nu obține efectul scontat. Actul sfârșește, în ciuda eforturilor lui Giraldoni, într-o atmosferă glacială. Publicul era departe de a fi cucerit. […] Dar se întâmplă un lucru nemaipomenit. Darclée își ridică fața brăzdată de lacrimi, de pe perne. Ochii ei, ca două pansele negre, se plimbă, o clipă, îndurerați, deasupra publicului. Și tăcerea grea de faptă se sfâșie. Se aude pentru întâia oară Vissi d’arte, vissi d’amore, romanța pe care, în cinstea marii Darclée, o scrisese Puccini. Interpreta își plătește datoria de recunoștință față de autor, făcând să triumfe Tosca. […] La ultima notă toată lumea s-a ridicat în picioare. Toată lumea aplaudă. […]” Titlurile gazetelor de a doua zi au anunțat în cinci vorbe scurte ceea ce s-a întâmplat: „Darclée ha salvato la Tosca”.
Ultimul spectacol
Emoțiile pe care le transmitea prin interpretările ei au fost modelate și influențate și de faptul că și-a perfecționat în permanență cunoștințele de limbi străine și a putut astfel să cânte cu ușurință în franceză, italiană, germană, engleză, spaniolă, greacă, rusă, română. În reportoriul ei au fost aproape 60 de opere ale celor mai renumiți compozitori, 12 roluri fiind în premieră absolută, create special pentru ea.
Deși a rămas în istoria muzicii în special ca soprană și cântăreață de operă, a interpretat minunat lieduri și romanțe. Vocea ei s-a păstrat în doar două înregistrări, „Cântecul fluierașului” și „Vai mândruță dragi ne-avem”, realizate când avea 76 de ani. Toate înregistrările din spectacole au fost pierdute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
După aproape 30 de ani de la debutul parizian ce i-a asigurat succesul imens de care s-a bucurat în toată acea perioadă, în mai 1918 a susținut ultimul ei spectacol în Florența.
Uitarea
La 76 de ani, s-a reîntors în România, la București. Așa cum povestea N. Carandino, a pierdut nu doar gloria cu care a fost răsfățată ani la rând, ci întreaga avere. Deși N. Carandino nu a lăsat niciodată în mod explicit să se înțeleagă dacă a întâlnit-o pe artistă, se crede că, în ultimii ei ani de viață din București, a găsit momentele potrivite de a povesti detalii din viața ei personală de dinainte de scenă, întâmplări și fapte ce nu ar fi putut să fie documentate din alte surse.
A dorit atunci să înființeze o școală românească de canto, însă, firesc, nu a găsit susținerea financiară.
A locuit într-un mic hotel din zona Căii Griviței, uitată de toți, inclusiv de cei care, atunci când venea și susținea spectacole în diferite locuri din România, scriau pătimaș și cu mândrie despre „privighetoarea din Carpați”. A murit în 12 ianuarie 1939, la spitalul Filantropia, într-o uitare mai grea decât sărăcia. Instituțiile românești și cei care, cândva o preamăreau, au rămas mai departe în tipica și eterna nepăsare – iubim rapid, declarat, fără noimă, pe cel care triumfă în lume și ne face să ne simțim mândri de obârșie, îl uităm amețitor de repede în secunda când faima lui îi devine trecut. Nu suntem neapărat singurul popor care face asta, deși se pare că în privința asta am rămas într-o sfântă statornicie. Întregul serviciu funerar a fost susținut financiar de Ambasada Italiei în România.
În anul 1960, a fost realizat filmul „Darclée”, cu Silvia Popovici în rolul sopranei.
La împlinirea a 135 de ani de la nașterea artistei, în anul 1995, la Brăila, orașul unde s-a născut Hariclea Darclée, s-a organizat, din inițiativa sopranei Mariana Nicolesco, prima ediție a Concursului Național de Canto „Hariclea Darclée”, devenit ulterior festival internațional.
În 2019, sunt 80 de ani de la trecerea în eternitate a legendarei soprane, iar cea de-a 24-a ediție a festivalului va avea loc între 29 iulie și 4 august, pregătind ediția jubiliară din 2020.
Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și Terra Misterioasă, Misterele Planetei.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole România Misterioasă
„Un destin epic, cum de la Cantemir și de la spătarul Milescu n-a mai fost altul în valea Dunării”, scria cu entuziasm tânărul cronicar Nicolae Carandino în cartea „Viața de glorie și de pasiune a marii cântărețe Darclée”, publicată în 1939, cu detalii romanțate, la modă. A fost de altfel prima carte în limba română dedicată artistei.
Într-un han brăilean
Spre sfârșitul primăverii anului 1860, un moșier avut, pe nume Ion Haricli, a călătorit, împreună cu soția lui, Maria, aflată în ultima lună de sarcină, cu vaporul de la Turnu Măgurele la Brăila. La puțin timp, în 10 iunie, aceasta naște într-un han din Brăila.
După ce au pierdut doi copii și cu o fetiță căreia soarta, cu veșnicele ei ironii, i-a hotărât să nu poată vorbi, soții Haricli, spre dezamăgirea tatălui, au primit o altă fetiță. Au botezat-o Haricleea, femininul numelui de familie, din grecescul Charikleia, ce înseamnă „cea care aduce bucurie”.
Într-o sărbătoare continuă
La nașterea copilei, se spune că o țigancă a prezis că va călători toată viața și va fi mereu în sărbătoare. Înainte de acel viitor ce se anunța minunat, micuța Hariclea s-a luptat cu febra tifoidă din care nimeni, nici chiar doctorul, nu a mai sperat să iasă triumfătoare.
Ca prin minune a scăpat cu viață din teribila boală și a trăit apoi dulcea copilărie a celui născut într-o familie bună – tatăl ei, un boier de origine greacă, unul dintre cei mai bogați în acea vreme, mama ei, din familia Aslan, înrudită cu nobila familie Mavrocordat. A crescut cu guvernantă germană, într-o casă cu pian, oglinzi venețiene, mobilier luxos, între severitate, ordine, reguli, muncă, și bucurii, plăceri, răsfățuri.
La vârsta școlară, familia și-a trimis cea mai mică fiică la Viena, pentru că era mai ușor de ajuns cu vaporul decât de făcut drumul la Paris. Opt ani a studiat temeinic la Viena să fie soție, mamă, gospodină, femeia ideală a timpului – a învățat normele gospodărești, dar și-a însușit și bunele maniere în societatea aleasă.
În perioada vieneză, a ieșit la iveală minunata voce a tinerei, remarcată de profesoara de muzică. Totuși, nu a mers la Conservator, cum a fost sfătuită, ci s-a întors în România, la București, unde s-a mutat familia.
Din Brăila la Paris
La 21 de ani, în pofida mamei, care i-a găsit un Mavrocordat bătrân și putred de bogat, numai bun pentru ca fata ei să ducă mai departe o viață lipsită de griji, Hariclea s-a căsătorit cu un tânăr ofițer, fără avere, doar cu un farmec cuceritor și, avea să descopere curând, cu o pasiune neostoită pentru jocurile de cărți.
La Brăila, pe scena micului teatru, Hariclea și-a făcut debutul. La București, a început să fie invitată la palat și tot mai admirată în saloanele vremii. Mai puțin de soțul ei, care nu voia să vadă în ea altceva decât o soție. Ea a dorit mai mult și, într-o zi, a plecat cu soțul la Paris pentru a-și pune dorința la încercare. Deși însărcinată – Ion a fost singurul ei copil, devenit apoi compozitor –, a găsit puterea de a-și da o șansă. Cum se spune, șansa va fi întotdeauna de partea celor care îndrăznesc. A avut și norocul unei familii bogate – banii trimiși regulat de tatăl ei i-a ajutat cât de cât, cel puțin să se descurce cu cheltuielile lunare.
A născut la Paris. Soțul s-a întors în România și, în final, a urmat și divorțul. A rămas singură cu copilul, dar nu s-a resemnat. A luat lecții de canto în timp ce visa să cânte pe una din marile scene ale Parisului.
Din întâmplare, directorul Operei din Paris a auzit-o cântând și i-a recomandat-o compozitorului Charles Gounod pentru rolul Julieta. Acesta a ascultat-o și, cum scria N. Carandino, i-a spus la final, cucerit și cu umor: „Dacă vocea umană ar fi palpabilă, aș lua dintr-a dumitale și aș face tartine pe care să le gust tot timpul!”
Tot Gounod i-a dat și numele de scenă – îi spunea, rostind cu accent franțuzesc, d’Hariclée și așa s-a născut Darclée, neobișnuitul nume.
Margareta
Nu a fost atunci Julieta, așa cum i-a promis Gounod, dar a interpretat personajul Margareta din „Faust”, rol pe care compozitorul i l-a încredințat fără ezitare. Nu a fost dezamăgit. În 14 decembrie 1888, Hariclea Darclée a debutat la Opera pariziană. Vocea ei caldă, ce producea emoții, lacrimi, stări și trăiri de toate felurile, și trăsăturile naturale, armonioase, nobile, cu care era înzestrată, i-au cucerit rapid pe parizieni.
Succesul de la Paris i-a asigurat drumul la Teatro alla Scala din Milano. Și-a făcut intrarea triumfală cu rolul Chimenei din „Cidul” de Jules Massenet. În public, s-a aflat și Giuseppe Verdi. De-a lungul carierei ei, au urmat apoi nu mai puțin de 112 spectacole susținute numai pe râvnita scenă milaneză.
„Simbol al triumfului românesc peste hotare, imagine sonoră a frumuseții, a grației, a cântecului; ridicată pe scutul înflorit al unei epoci unice în istoria lumii, sinteză definitivă a gloriei de scenă.” – N. Carandino
Floria Tosca
În mijloc de ianuarie, în ziua de 14 a anului 1900, are loc la Teatrul Constanzi din Roma premiera Tosca, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. Hariclea Darclée este prima Floria Tosca. Cronicarul N. Carandino nota că Puccini a compus opera pentru vocea ei, iar aria Vissi d’arte a fost inclusă la sugestia sopranei. Inițial, Tosca a fost o piesă de teatru scrisă de dramaturgul francez Victorien Sardou pentru cea mai renumită actriță de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Sarah Bernhard. Premiera dramei lui Sardou a avut loc la Paris în noiembrie 1887 și s-a încheiat cu un succes extraordinar. După 13 ani și multe peripeții, spectacolul de operă era pregătit pentru a fi prezentat lumii.
Eugenio Giraldoni era Scarpia, Emilio De Marchi – pictorul Mario Cavaradossi. În cartea lui, N. Carandino a povestit cum întregul spectacol a părut să fie menit unui crunt fiasco: „De Marchi execută admirabil prima romanță. Încheie cu acei si bemoli care îi transformă vocea, o argintează. Se aud în sală primele aplauze. Dar atât de timide. Dar atât de reci. Nici finalul la Te Deum nu obține efectul scontat. Actul sfârșește, în ciuda eforturilor lui Giraldoni, într-o atmosferă glacială. Publicul era departe de a fi cucerit. […] Dar se întâmplă un lucru nemaipomenit. Darclée își ridică fața brăzdată de lacrimi, de pe perne. Ochii ei, ca două pansele negre, se plimbă, o clipă, îndurerați, deasupra publicului. Și tăcerea grea de faptă se sfâșie. Se aude pentru întâia oară Vissi d’arte, vissi d’amore, romanța pe care, în cinstea marii Darclée, o scrisese Puccini. Interpreta își plătește datoria de recunoștință față de autor, făcând să triumfe Tosca. […] La ultima notă toată lumea s-a ridicat în picioare. Toată lumea aplaudă. […]” Titlurile gazetelor de a doua zi au anunțat în cinci vorbe scurte ceea ce s-a întâmplat: „Darclée ha salvato la Tosca”.
Ultimul spectacol
Emoțiile pe care le transmitea prin interpretările ei au fost modelate și influențate și de faptul că și-a perfecționat în permanență cunoștințele de limbi străine și a putut astfel să cânte cu ușurință în franceză, italiană, germană, engleză, spaniolă, greacă, rusă, română. În reportoriul ei au fost aproape 60 de opere ale celor mai renumiți compozitori, 12 roluri fiind în premieră absolută, create special pentru ea.
Deși a rămas în istoria muzicii în special ca soprană și cântăreață de operă, a interpretat minunat lieduri și romanțe. Vocea ei s-a păstrat în doar două înregistrări, „Cântecul fluierașului” și „Vai mândruță dragi ne-avem”, realizate când avea 76 de ani. Toate înregistrările din spectacole au fost pierdute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
După aproape 30 de ani de la debutul parizian ce i-a asigurat succesul imens de care s-a bucurat în toată acea perioadă, în mai 1918 a susținut ultimul ei spectacol în Florența.
Uitarea
La 76 de ani, s-a reîntors în România, la București. Așa cum povestea N. Carandino, a pierdut nu doar gloria cu care a fost răsfățată ani la rând, ci întreaga avere. Deși N. Carandino nu a lăsat niciodată în mod explicit să se înțeleagă dacă a întâlnit-o pe artistă, se crede că, în ultimii ei ani de viață din București, a găsit momentele potrivite de a povesti detalii din viața ei personală de dinainte de scenă, întâmplări și fapte ce nu ar fi putut să fie documentate din alte surse.
A dorit atunci să înființeze o școală românească de canto, însă, firesc, nu a găsit susținerea financiară.
A locuit într-un mic hotel din zona Căii Griviței, uitată de toți, inclusiv de cei care, atunci când venea și susținea spectacole în diferite locuri din România, scriau pătimaș și cu mândrie despre „privighetoarea din Carpați”. A murit în 12 ianuarie 1939, la spitalul Filantropia, într-o uitare mai grea decât sărăcia. Instituțiile românești și cei care, cândva o preamăreau, au rămas mai departe în tipica și eterna nepăsare – iubim rapid, declarat, fără noimă, pe cel care triumfă în lume și ne face să ne simțim mândri de obârșie, îl uităm amețitor de repede în secunda când faima lui îi devine trecut. Nu suntem neapărat singurul popor care face asta, deși se pare că în privința asta am rămas într-o sfântă statornicie. Întregul serviciu funerar a fost susținut financiar de Ambasada Italiei în România.
În anul 1960, a fost realizat filmul „Darclée”, cu Silvia Popovici în rolul sopranei.
La împlinirea a 135 de ani de la nașterea artistei, în anul 1995, la Brăila, orașul unde s-a născut Hariclea Darclée, s-a organizat, din inițiativa sopranei Mariana Nicolesco, prima ediție a Concursului Național de Canto „Hariclea Darclée”, devenit ulterior festival internațional.
În 2019, sunt 80 de ani de la trecerea în eternitate a legendarei soprane, iar cea de-a 24-a ediție a festivalului va avea loc între 29 iulie și 4 august, pregătind ediția jubiliară din 2020.
Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Descoperă și Terra Misterioasă, Misterele Planetei.
Ramâi uimit cu Știri pe Turte, cele mai ciudate noutăți.
Index articole România Misterioasă