Marii regi Basarabi, întemeietorii Ţărilor Ro­mâ­ne,au fost templieri ? Misterele Basarabilor

10:24:00 by
Formula As

Trăim, adesea, înconjuraţi de umbre vechi, coborâte din alte vremuri, la întâlnirea dintre istorie şi poveşti. Întâmplările cu regi şi regine au totdeauna o aură de mister, pe care realitatea o respinge, dar imaginaţia populară o confirmă. Marii regi Basarabi, întemeietorii Ţărilor Ro­mâ­ne, se numără printre ei. Locurile în care au trăit, au luptat şi-au murit, dau naştere, chiar şi în zilele noastre, unor scenarii absolut fabu­loa­se, care te seduc, fără să-ţi ceară să le şi crezi -

Nălucile de la Posada

Nimeni nu ştie unde s-a dat exact celebra bătălie de la Posada, în care oastea muntenească a basa­rabilor i-a spulberat pe ungurii lui Carol d'Anjou. Unul din bănuitele locuri se află între Valea Oltului şi Curtea de Argeş, în frumoasa şi puţin cunoscuta ţară a Loviştei, aflată la poalele sudice ale Munţilor Făgăraş. Acolo, pe fundul unei văi întunecoase şi înguste, se întâmplă lucruri ciudate şi azi. Totul în­cepe la apusul soa­re­lui, când lumina se strecoară cu greu prin de­fi­leul a­brupt, strâmt şi împă­durit. În pâcla în­serării se iveşte ceva. La în­ceput, doar o umbră iz­vo­dită de ulti­mele ra­ze de soare, dar căreia i se mai ada­ugă una, şi încă una şi încă una, până când de­fi­leul îngust şi abrupt este străbătut de sute de călăreţi cu trupuri de lu­mină, care alu­necă printre stânci... Un vaier în­fricoşător începe să se au­dă şi să se adune, răspân­din­du-se prin pădu­rea de brazi. Ilu­zia durează o clipă, pen­tru ca apoi să dispară la fel cum a apărut.

Cronica pictată de la Viena

Se spune că pe aceste locuri sălbatice s-a dat una dintre cele mai teribile bătălii ale românilor: bă­tălia de la Posada. Atunci, la 1330, voievodul mun­tean Basarab I a zdrobit oastea ungară a regelui Carol Robert d'Anjou. Nici până azi nu se ştie bine unde s-a dat această faimoasă bătălie, cu Po­­sada ei atât de misterioasă, dar lupta a fost plasată pe rând prin toate trecătorile prin care se putea cir­cula: pe Valea Oltului, în Ţara Loviştei sau pe Valea Pra­hovei. Cert este că locul era abrupt şi împădurit. O cale foarte îngustă pe care încăpeau doi călăreţi, unul lângă celălalt. Prin tot defileul, românii au ata­cat permanent, prăvălind peste duşmani de pe mun­te stânci şi pietre uriaşe. Oastea ungară a fost zdro­bită cu totul. A fost unul dintre cele mai mari de­zas­tre din istoria Ungariei.

Cum povesteşte şi Cro­nica pictată de la Viena: "Regele a ajuns cu toa­tă oastea sa pe o cale cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte, de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii, în mai multe locuri, o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar mulţimea nenumărată a românilor sus, pe râpe, a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi şi pietre asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire. Şi această tristă întâmplare a ţinut patru zile, în care zile soldaţii se izbeau unii de alţii cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti. Şi trupurile tuturora, aco­lo, pe câmpul luptei, aşteaptă Vremea de Apoi...".

Dar dezastrul de atunci pare să se repete la nesfârşit. Erupând din neguri şi din pământ, duhu­rile fără de odihnă ale cavalerilor unguri căzuţi la Posada se arată întruna, în strâmtoarea din de­fileul morţii. Umbre nenumărate, călăreţi rătăcitori, cu trupuri de lumină. Şi, când şi când, pes­te toate se arată - un chip cu coroană, chipul regelui Ba­sa­rab Întâi. Şi din gura domnului iese un şuier crunt, care spulberă umbrele fan­tomatice ale cavalerilor. Ca un bles­tem impla­cabil pentru cei ce-au poftit şi-or pofti vreodată la glia lor...

Negru Vodă, templier?

La Biserica Domnească din Curtea de Argeş, acolo unde este vatra şi me­mo­ria Basarabilor, se află fai­mosul mormânt nr. 10, despre care am mai scris. Adevărul său este disputat şi as­tăzi şi va mai fi multă vreme, pentru că argu­men­tele sunt înlocuite de bă­nu­ieli. Aşa cum am mai spus şi în alte texte tre­cute, mor­mântul a fost desco­perit în 1920 de arheologul şi aca­demicianul Virgil Drăghiceanu, care era însoţit şi ajutat de marele istoric Nicolae Iorga. Ascunsă în bi­serică, prin­tre celelalte morminte ale primilor Basarabi, gropniţa era greu de gă­sit. Pe les­pedea ei nu sta scris niciun nu­­me; avea doar un desen stra­niu, un Arbore al Vie­ţii, încununat de o stea cu 12 colţuri. Pe racla de­func­tului mai erau să­pate două sim­bo­luri care au stârnit şi ele uimire şi ipoteze: o cruce tem­plieră şi o Stea a lui David. Când mor­mântul a fost deschis, de sub les­pede a apărut trupul unui prinţ împodobit cu biju­terii fas­tuoase. Inele de aur erau prin­­se pe oasele mâinilor, une­le din­tre ele săpate cu litere, iar la brâu, nobilul din groapă era încins cu o pafta uriaşă de aur, cu cap de lebă­dă. Să fi fost Ne­gru Vodă? Majori­ta­tea isto­ri­cilor de azi refuză aceas­tă identitate, deşi marele Ior­ga a căzut atunci în ge­nunchi şi a început să se roage, înfiorat... După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat re­licvele şi au plecat la Bucu­reşti. Pe plă­cuţa pusă azi pe mor­mântul din Bi­serica Sf. Ni­colae Domnesc scrie că acolo e în­gropat Vla­dis­lav Vlai­cu, cel de-al treilea domn Basarab, ne­potul lui Basarab I Înte­me­­ietorul. Dar Ior­ga rămâne Ior­ga şi mulţi cred în el: şi dacă mă­reţul Cavaler desco­pe­rit la Biserica Nicolae Domnesc, din Curtea de Ar­geş, este Ne­gru Vodă? Se spune, de altfel, că marele istoric i-ar fi zis în­tr-o zi Reginei Maria, care fă­cuse o pasiune pentru mis­te­rioasele inele ale lui Ne­gru Vodă: "Ma­jes­tate, lă­sa­ţi-le! Sunt ale Di­nastiei Basa­ra­bilor, nu ale Casei de Ho­henzollern-Sig­ma­rin­gen".

 Pe lângă căile stricte ale istoriei, există şi alte dru­muri ce duc la mistere. Sim­bolu­rile gravate pe les­pedea mor­mân­tu­lui nr. 10 şi cele din interiorul lui au primit şi câteva explicaţii uluitoare. Dintre toţi cei care au studiat mormântul nr. 10, poate că scri­itorul Vasile Lovinescu a făcut afirmaţiile cele mai şocante şi ezoterice. În "Dacia hyperboreană", el are o teorie care se apropie de cele ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densuşianu şi René Guénon. Întemeierea Ţărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, spune Vasile Lovi­nes­cu. Erau mistere moştenite de la daci, pe care şi ei le căpătaseră de la civilizaţiile cu care veniseră în contact. Până în 1300, când intră în istorie, Basa­ra­bii sunt o castă, nu o familie. "Casta sacerdotală a da­cilor", "purtătorii de căciuli", cum îi numea scri­itorul antic Iordanes. Şi care au supravieţuit încă un mileniu după retragerea aureliană, izolaţi prin munţi şi pe văile lor.

De ce apare, până la urmă, crucea templieră pe mormântul Prinţului Negru de la Curtea de Argeş? În legendele vechi germane, Cavalerul cu lebădă în­făţişat pe paftaua uriaşă de aur este chiar Lo­hen­grin. Lohengrin, fiul lui Par­si­fal, şi cavaler al Sfân­tului Graal. Un indiciu despre parti­ciparea Regilor Basarabi la or­dinele cavalereşti din Occi­dent?



Regele zburător

De această stranie cruce templieră a lui Negru Vodă este legată şi întâmplarea care urmează. Totul a pornit după ce trupul domnului fu­sese des­coperit la Curtea de Argeş. Era, deci, prin 1925, atunci când, brusc, Prinţul Negru, aşa cum este nu­mit în le­gendele populare, a fost văzut în cea­laltă capitală dom­­neas­că, la Câmpulung Muscel. Se nime­rise să fie o seară de vară cu lună mare şi luminoasă, când Negru Vo­dă a apărut, din­tr-oda­tă, şi a în­ceput să plu­tească încet, pe deasupra ora­şului... Înalt şi mândru, a plutit ma­iestuos, cu mantia fluturând peste stele. Pe purpura ei, cru­cea uriaşă, templieră, stră­lucea orbitoare, iar diamantele, măr­găritarele şi mătă­surile ţesute cu fir de aur şi de argint - um­pleau şi ele cerul de scăpărări. Trecătorii rămaşi la ora aceea târzie pe străzile centrale ale oraşului au mărturisit, mai târ­ziu, că văzuseră "arătarea".

Dar nici nu apucaseră câm­pu­lun­genii să-şi potolească ui­mirea şi groaza, când altceva, la fel de ciudat, s-a mai în­tâm­plat în noaptea aceea de po­mină. Să­pă­turile aceluiaşi no­ro­cos şi emi­­nent ar­heolog Vir­gil Dră­ghi­­cea­nu tocmai sco­­seseră la lu­mină, adânc îngropată sub biserica Mânăstirii Negru Vodă din Câm­pulung, contu­rul u­nei alte biserici. O biserică domnească, ridicată de însuşi Negru Vodă. Când­va, fusese şi ea înaltă şi fru­moasă, cum o po­me­neau letopi­se­ţele, poate că la fel de frumoasă şi cu pic­tura la fel de va­loroasă ca sora ei, Biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Dar mai puţin no­­ro­coasă, căci vremea şi cu­tre­murele o to­piseră de tot, vârând-o în pământ. În noap­tea aceea, săpă­turile lui Dră­ghi­ceanu erau proas­pete şi talpa bă­trâ­nei biserici a lui Negru Vodă nu fusese aco­perită la loc. Şi tocmai atunci s-a întâmplat. Aproape ime­diat ce făptura lui Ne­gru Vodă s-au arătat pe cerul ora­şului, s-a ridicat în văzduh şi umbra străveche a bisericii sale. Um­bra care zăcuse îngropată atâta timp. S-a ridicat şi a plutut pe cerul ora­şului bise­rica lui Negru Vodă cu zidurile ei pier­dute, cu tot! De parcă o mână meş­teră şi sfântă le-ar fi în­tregit iar, pentru o cli­pă, pentru o noap­­te... Nu mult timp după mi­nunea aceasta, pierduţii sfinţi care fuseseră pic­taţi, cândva, pe pe­reţii bisericii dispărute a lui Ne­gru Vodă, au coborât şi ei, de nică­ieri, pe ce­rul albastru şi plin de stele. Şi îm­preună cu bise­rica înviată şi cu duhul uriaş al lui Negru Vodă, au încins o horă bi­ne­­cu­vân­tătoare dea­supra oraşului, spre groaza şi ui­mi­rea lumii ce ie­şise ciopor pe la porţi şi pe străzi, să vadă minunile ivite pe cer... A doua zi, ziarele nu au mai ştiut ce să scrie. Mi­ra­colele de peste noapte se ri­sipiseră iute, şi odată cu ele, şi noi­ma lor, aşa de greu de pă­truns.

Această ultimă întâmplare poate că este încă un mesaj tri­mis de Basarabi, un mesaj păs­trat în le­gen­dă. Până de curând, mai trăiau, ca să spună povestea aşa cum a fost, bătrâni pe Valea râului Vodiţa, din Mehedinţi. Căci acolo s-au petrecut eveni­men­tele ce urmează. Atunci, o cumpănă stranie l-a încercat pe al patrulea voievod Basarab: Radu I, nepotul lui Basarab I. Au fost vremuri grele, când războaiele cu regii angevini ai Ungariei nu mai conteneau. Căci regele Ludovic voia să spele cu sânge dezas­trul de la Posada, din care Carol Robert de Anjou de abia scăpase cu viaţă. Aşa că de ani şi ani, oştile ungare călcau fără odihnă pământul Valahiei, bă­tăliile cu Basarabii îndârjiţi purtându-se cu sorţi schimbători, prin codri, pe dealuri şi prin prisăci. Până când, în 1377, vechile cronici vestesc o victo­rie strălucită a ro­mâ­nilor, o victorie obţinută într-un loc puţin ştiut şi el, azi, la fel ca Posada.

Cum po­vestesc chiar zapisurile ungureşti, atunci "oastea maghiară a fost atacată de mulţimea valahilor din pă­duri şi din munţi, şi numeroşi bărbaţi viteji, ostaşi şi nobili de seamă au rămas morţi, ucişi de valahi". Numai că în acea luptă victorioasă dar grea, a căzut şi vo­ievodul de atunci al ţării, Vla­dislav Vlaicu, fratele lui Radu I. Şi-odată cu el, s-a prăpădit şi ctitoria lui, Mânăstirea Vodiţa, arsă până la temelii de unguri. Atunci a venit cumpăna cea mare în viaţa princi­pelui Radu I. Era de-acum dom­nul şi stăpânul ţării, dar în loc să ia frâiele puterii în mâini, a început să rătăcească prin munţi. Odată cu fratele mult iubit, îşi pierduse şi pofta de viaţă. Şi tocmai atunci s-a întâlnit Radu Voievod cu ma­rele duhovnic al ace­lor vremuri, Sfân­tul Ni­codim de la Tismana. A fost o întâlnire de­cisivă. Pe lângă tăria duhului, călită îndelung pe muntele Athos, Sfântul Nicodim era şi el de os dom­nesc. Se înrudea cu despotul Lazăr al Ser­biei şi, prin doamna Ana, fiica despoţilor sârbi Bran­co­vici şi soţia lui Nicolae Alexandru Basarab, Sfân­tul Nicodim se înrudea, aşa­dar, şi cu domnii Ţării Ro­mâ­neşti. Adi­că chiar cu tatăl lui

Radu I. La 54 de ani, călugărul Ni­codim venise în Ţara Ro­mâ­neas­că şi se aşezase pe Valea râului Vodiţa, unde exista un vechi schit pe care, cu ajutorul dom­ni­to­rilor Basa­rabi, îl trans­for­mase în prima mare şi ade­vărată mânăstire a ţării, în­tărită cu hri­sov domnesc şi după tipic athonit. Era nu departe de vărsa­rea râului Vodiţa în Dunăre. Când au năvălit iarăşi, ungurii au atacat Vodiţa, prima dintre toate bi­se­ricile ţinutului. Iar pe Sfântul Nico­dim au voit să-l dea morţii, ca să ră­mână Ţa­ra Românească fără marea lu­mină a credinţei lui. Aşa că l-au prins şi l-au în­cuiat în biserica ce tocmai şi-o ri­dicase pe malul râului şi i-au dat foc, cu tot cu bi­serică!... Ce nu au ştiut duş­manii unguri de atunci a fost că, toată via­ţa, Sfântul Nico­dim făcuse nenu­mă­rate minuni. Putea să izgo­neas­că dia­­volii din oa­meni sau să tămă­du­iască tot soiul de boli şi de be­te­şuguri. Dar mai ales, avea puterea să intre şi să stea în foc, din care ieşea apoi ne­vă­tămat. Şi niciun fir de păr, şi nici măcar un petec de haină nu-i erau atinse când ieşea din vâlvătăi. Aşa încât, Sfântul a stat liniştit între flăcări, cu pace în suflet şi nădejde în ru­gă­ciuni. După care a ieşit şi a privit îndurerat dezastrul din jur.

Dar Sfântul Nicodim mai avea un dar aparte: era înaintevăzător. A ştiut din timp că, în curând, se va întâlni cu domnul cel nou, cu Radu I, care avea să vină la el, fără să ştie că vine acolo, coborând plin de obidă de prin codri, cu câţiva oşteni. Când l-a vă­zut pe domnitor în poiana de la Vodiţa arsă toată şi pârjolită, Sfântul Nicodim nu l-a certat. A început să-l îmbărbăteze încetişor, l-a spovedit şi împărtăşit şi i-a adus aminte că e os tare, de Basarabi. "Tu, Doam­ne, te vei lupta cu ungurii, vei învinge şi vei ajunge cel mai departe dintre Basarabi" - i-a prezis călugărul Nicodim. După care l-a trimis înapoi, la luptă. Povestea spune că Radu I nu s-a mai lăsat descurajat niciodată de atunci. S-a luptat neînfricat cu ungurii, până i-a învins şi i-a alungat cu totul din ţară. După asta, sfătuit de duhovnicul său, Sfântul Ni­codim, Radu I s-a apucat să ridice mânăstiri şi bi­se­rici.

Acelea au fost cele mai importante mâ­năstiri ale Valahiei. Mai întâi, Radu I a reconstruit din temelii Mânăstirea Vodiţa, care există şi azi (după ce a renăscut de câteva ori din propria-i ce­nu­şă). Apoi, Radu I a ctitorit a doua mare mânăstire a Ţării Româneşti, Tismana, şi a întemeiat mânăstirile Cot­meana şi Cozia, ultima terminată, nu după mult timp, de ultimul mare Basarab, Mircea cel Bătrân.
Cam aşa se scria istoria şi se făurea legenda pe atunci. Cu sabia într-o mână şi crucea în cealaltă, ro­mânii au stat drepţi sub vremuri, conduşi de nişte domni care îşi mai trimit şi astăzi misterul şi fas­ci­naţia înspre noi.

Inelul cu peceţi

Se­cre­­tele mor­mân­tului nr. 10 din Bi­­serica Sf. Nicolae Dom­nesc au sporit, după des­co­perirea sa. Aşa con­­sideră cel mai nou spe­cia­list în su­biect, Ale­xandru Simon, au­to­rul vo­lu­mului: "Prin­ţul Ne­gru al Vla­hiei şi vre­mu­rile sale". Se pare că atunci, în 1920, des­co­pe­ri­torul mor­mântului Prinţului Negru, ar­heo­logul Virgil Drăghi­cea­nu, a ascuns o parte din ade­văr. Mormântul nr. 10 fusese găsit, de fapt, sub o boltă de zid ce aparţinea unei bi­serici mai vechi. Zidurile ei se află sub Sfân­tul Ni­colae Domnesc, şi au fost dez­gropate tot de Virgil Drăghiceanu. Biserica era a vo­ievo­dului Seneslau. Asta înseamnă că Prinţul Negru era îngropat acolo mult înainte ca Bi­serica Domnească să fi fost ridicată. Ade­vărul lui Negru Vodă ar fi putut ieşi mai uşor la lumină, dar, într-un mod straniu, mor­mântul a stat sigilat 50 de ani după desco­perirea lui. Concluzia: Prinţul Negru nu e niciunul dintre primii voievozi Basarabi. Dar cine să fie? Nu numai crucea templieră de pe lespedea mormântului său este tulburătoare, ci şi inelele găsite pe falangele degetelor. Şi, mai ales inelul cel mare, care este identic ca inscripţie şi ca formă cu cel de la Muzeul Luvru din Paris, al Prinţului Negru al An­gliei, Eduard, mare cruciat şi cavaler pios. Poate de aceea, pe amândouă inelele, şi pe cel englez, şi pe cel valah, e gravat un citat în limba latină, din Evanghelie. Iar pe inelul de la Argeş se află, în plus, o camee, o piatră roşie pe care era sculptat un cap de femeie, ce aminteşte de Sfânta Fe­cioa­ră.
Misterele Basarabilor

Îm­pre­ună, ca­meea şi în­scrisul latin e­rau un mesaj. Po­sesorul ine­lului avea o mi­siune de în­de­plinit şi o luptă de dus. Ase­me­nea inele cu in­s­­crip­ţii devo­ţio­nale catolice erau comune pen­tru eli­ta ca­va­le­reas­că apu­seană. Dar o raritate prin păr­ţile noas­­tre! Şi as­ta nu e tot. Ine­lul de la Ar­geş are şi un mar­caj care a dat 100 de ani de fur­că is­toricilor. As­tăzi, se pare că marcajul a fost des­cifrat "AL WA", adică Alexander Wa­yu­voda. Dar mis­terele mormântului nr. 10 con­tinuă. La fel ca şi misteriosul domn Negru Vodă.

Autor