Au Făcut Istoria


Chiajna, mânăstirea blestemată

08:27:00 by
Urma să fie cea mai mare mânăstire a Ţării Româneşti. O cate­drală voievodală. Brusc, chiar înaintea inaugurării, s-a întâmplat "ceva" inexplicabil. Biserica nu a putut fi sfinţită şi nu s-a putut sluji în ea. Documentele ei au ars. S-a vorbit despre un blestem care s-a perpetuat până azi. Oamenii au ocolit-o şi au lăsat-o în părăsire. Internetul, ziarele şi televiziunile de scandal au făcut din ea o "bombă de presă", punând pe seama acestei legende o mulţime de crime şi "apariţii". Mergând la faţa locului, am întâlnit, însă, o biserică nouă, foarte frumoasă, şi un grup de călugări care, prin rugăciune continuă, arată lumii că orice blestem poate fi risipit. Mânăstirea Chiajna e plină, astăzi, de credincioşi -

Clopotele din mlaştină

"Seara se-aud ţipete, râsete groase de om. Şi-un glas adânc, ca de clopot", zice femeia şi îşi face cruce.

O ruină imensă, roşcată, stă alături de mânăstire. Totul se ascunde sub zidurile ei crăpate: biserica nouă, clopotniţa, grădina, chiliile... Ruina e cea care atrage atenţia, de cum o vezi. Păsări largi se ro­tesc împrejurul acoperişului dărâmat, pe care creşte iar­ba. Coline cenuşii o înconjoară. O jumă­tate de bise­rică imensă, îngropată într-un deal. Pe-un kilo­metru în jur, totu-i pustiu, dezolant. Doar în depăr­tări, clădirile părăginite ale unui fost sediu CFR, o staţie de asfalt piezişă, puzderiile de cruci a două cimitire bătrâne...



Femeia merge pe drumul de praf, cu paşi micuţi, grăbită. "A fost un blestem, să nu se poată sluji în ea nicio­dată", zice femeia şi îmi spune că o cheamă Efti­movich Siţa, după numele bărbatului ei rus, pe care-l îngrijeşte de 19 ani. "Un blestem de sute de ani, să nu se poată reface, dar nici să nu se prăbu­şească niciodată. Bătrânii ziceau c-aud din mlaş­tina aia clopotele vechi cum bat! Clopotele care-au fost aruncate în apă, ca să nu fie luate de turci. Vedeau fantome-n ea, umbrele morţilor. E o mi­nu­ne că biserica nu s-a prăbuşit. Uitaţi-vă, uita­ţi-vă cum cad pietre din ea!..." Într-adevăr, se rostogo­lesc cărămizi de pe acoperiş, peste zidurile groase de doi metri, căzând cu zgomot surd în iarba moale. "Cad. Mereu cad, în fiecare zi. Lumea se-ntreabă cum de mai e atâta cărămidă în ea. Parcă nu se mai termină...", spune doamna Siţa şi urmează poteca spre biserica de lemn din spatele ruinei, din care se aud primele cântări ale Liturghiei. Are basmaua strânsă peste pletele albite. Crede că doar rugăciu­nile săvârşite aici i-au ţinut soţul încă în viaţă. Ăsta e drumul ei de fiecare duminică: doi kilometri pe jos, din Giuleşti-Sârbi, ca să se roage pentru bărba­tul ce agonizează la pat. Alţii vin de peste deal, de la Chiajna. Tot pe jos, căci nu există drum. Vin oa­menii. Vin. În pofida tuturor zvonurilor înfricoşă­toare care s-au auzit despre locul ăsta, de câţiva ani lumea a început să vină.

Biserica din lemn pare mică faţă de zidirea aflată deasupra ei. Maramureşeană, cu acoperişurile trase adânc peste ochii de geam, ca o cuşmă ascuţită de şiţă. Vreo 50 de oameni sunt înăuntru. Mă cople­şeşte frumuseţea neaşteptată a noului lăcaş. Fres­ce­le aproa­pe supranaturale, cu portoca­liuri şi albastru, luminate viu de razele ferestrelor înguste, ameste­curi parcă mişcătoare, ce-ţi dau o stare de plutire printre sfinţi. "Un pictor bun, îmi spun, chiar hăruit". Şi-s fasci­nat de curăţenia impeca­bilă a bisericii. Deşi e ter­minată de şase ani, n-a putut fi nici ea sfinţită şi nu va fi decât, cel mai devreme, anul viitor. Un aer proaspăt, înmiresmat, ca de mir, se aş­ter­ne peste oa­me­nii parcă adormiţi de aleanul cân­tecului intonat de călugări. Şi abia când uşile împărăteşti se deschid şi-n mijlocul lor apare un preot, scânteind din stra­iele ample de argint, creştinii încep să se mişte: îşi fac tăcuţi, toţi, sfânta cruce.

Mo­nahul Iosif e mai înalt cu un cap decât toată lu­mea din biserică. Zvelt, atletic, singurul preot al mâ­năstirii. La 28 de ani, cel mai tânăr stareţ al întregii mitropolii. Azi le vor­beşte oamenilor despre jertfă. Despre minunile care s-au petrecut aici. Despre stareţul de dinaintea lui, care a slujit într-un mic con­tainer în mijlocul pus­tiei, singur, fără încălzire şi curent electric, pentru a dovedi lumii că rugăciu­nea poate învinge orice blestem. Nu spune cuvinte mari, nu citează din Biblie. Parcă mai degrabă ar vrea să le mulţumească oamenilor, fiecăruia în parte, că au venit la biserică. Apoi aceştia trec încet, la miruit, şi se închină, pe rând, înaintea celor două sicriuaşe cu moaşte, de-o parte şi de alta a catape­tes­mei. Bucăţele din tru­pu­rile marilor sfinţi Ioan Iacob Hozevitul şi Efrem cel Nou, care au fost dă­ruite mânăstirii în urmă cu mulţi ani, pentru a îmblân­zi blestemul locului. Şi totuşi, biserica încă n-a putut fi sfinţită. Nu se ştie de ce. O neputinţă a tuturor. O lin­goare. Nici bise­rica asta, nici ruina seculară, de-ală­turi. La sfârşitul sluj­bei, oamenii pleacă în tă­cere. Aveam să constat asta în două duminici la rând, cât am venit la Mâ­năstirea Chiajna. Niciunul nu rămâne la obiş­nuitele convorbiri de după Liturghie sau măcar să ză­bo­vească puţin pe băncile din însori­ta grădină a mâ­năs­tirii. E o reţine­re ciudată în comporta­mentul lor. Aproa­pe nimeni nu-mi răspunde la între­bări. Vreo 15 pe­le­rini din Galaţi se urcă într-un mi­cro­buz şi pleacă în linişte. Călugării dispar şi ei în clădirile din capă­tul curţii. În nici zece minute, Mâ­năs­tirea Chiaj­na rămâne complet pustie.


Ţi-e şi jenă să întrebi oamenii de blesteme, după o Liturghie aşa liniştită. Alerg totuşi după câţiva, în drumul lor spre ieşire. Au mai rămas doar cei care au copii să pri­veas­că puţin căluţul şi căpriţele exo­tice ce se zbenguie într-un ţarc. Da, ştiu de bleste­mul acestei biserici părăsi­te demult. Au aflat de clopotele aruncate în mlaştina din spate şi care-au mai fost au­zite bătând. Dar nu cu­nosc pe cineva care le-a auzit cântecul în timpurile de acum, sau care a văzut um­brele. "Ne ameninţau bătrânii să nu mai mergem să ne jucăm în ruină, că sunt lo­curi rele", zice Florin Ionaşcu, în timp ce-şi struneşte copiii blonzi să nu se apropie prea tare de garduri. "Cad pietre me­reu, e peri­col. În orice moment rui­na se poate pră­buşi, cu asta ne spe­riau părinţii, de când eram co­pii. Mereu m-am întrebat: de ce-or fi făcut oamenii ăia de-atunci aşa o catedrală în pus­tietatea asta, ca imediat s-o pă­răsească?".

Maria Mihala­che, o tânără ma­mă frumoasă, bu­că­lată, ţine ghi­donul bici­cletei, înainte de a-şi urca unul din prunci pe portba­gaj. "Eu am vorbit cu un preot care a fost aici înainte, el a găsit nişte docu­mente ve­chi", zice fe­meia. "Mi-a spus că biseri­ca asta a fost ridicată «cu împotriviri». Cu bani mur­dari, de la domni fana­rioţi care asu­preau poporul. Şi n-a avut nici bine­cuvântare. De-aia a fost bleste­mată şi n-a apu­cat să dăinuie. Aşa a ră­mas în amin­tirea sătenilor: ca loc blestemat, ocolit... Veneau aici tot felul de oameni care fă­ceau ritualuri din alea necurate... Dor­meau în ruină, lăsau pe ziduri picturi ciu­date. Asta, până să vină iarăşi preoţii, în 2008. Acum, după 220 de ani, blestemul s-a risipit. Dumnezeu e iarăşi aici...".

Un huruit prelung ne mistuie discuţia. Parcă vine dinăuntrul pământului! Rămân încremenit: chiar pe sub temelia bisericii se mişcă un tren pre­lung, ireal. I se văd doar spinările vagoanelor pe deasupra pământului. Aveam să aflu că trenul ăsta de Craiova-Videle trece pe sub mânăstire de multe ori pe zi, făcând să tremure zidurile aşezământului. Dar nici acest "cataclism" n-a prăbuşit biserica-monument şi n-a reuşit să tulbure viaţa călugărilor de azi.



Îl văd după prânz. Singur, siluetă înaltă şi nea­gră, învolburată de vânt, în mijlocul unei grădini încântătoare. Stareţul Iosif Petra con­templă florile. În jur, alei cu dale mă­runte de piatră, clădiri de lemn pre­cum căsu­ţele din po­veşti, găr­du­ţuri îngri­jite parcă de mâini de femeie... Şi pini. Pini sau brazi înalţi, ce te fac uneori să te simţi ca la munte. O oază pe-o cul­me. În rest, peste tot în jur, călu­gărul îmi arată doar dâmburile hâde. Ca nişte cratere cenuşii, pe care nu creşte nimic, nici măcar iarba. "Ştiţi ce e acolo? Gunoi! Munţii de gunoi ai Capitalei, dinspre Chiajna. Dincolo, în stân­ga, este mlaştina unde oamenii zic c-a fost arun­­cat un clo­pot. E acum înecată sub gunoaie. Până în '89, aici era adus gunoiul din Bucureşti şi din toate aşezările din jur. Drumul pe care aţi venit e plin de gunoaie. Noi, aici, stăm pe un munte de gunoi!" Nu e mânie în vorbele lui, nici indignare. Citesc un fel de îngă­duin­ţă în ochii negri, stră­lucitori şi bogat sprânce­naţi ai monahului tânăr. "Mă-ntreb cum de-a putut trăi biserica asta... Uitaţi-vă pe unde trece trenul - la câţiva metri, aici, sub noi. Totul deasupra e doar gunoi! Sedimentat, an după an, până a devenit pă­mânt din care cresc flori aşa frumoase. Prin ce minune se poate naşte din gunoi aşa o mânăstire? Flori, grădină, pace... Prin ce minune oamenii au început iarăşi să vină aici? Eu cred că acolo unde este rugăciune şi unde este Hristos, totul se poate. Absolut totul se poate!".

Iosif e venit de nici un an. Nu ştie prea multe. Dar a ajuns să simtă locul. I-au trecut pe la urechi toate poveştile ciudate ale localnicilor. Nu-l sperie. El a fost trimis aici "cu ascultare", să biruie răul. Un ordin la care orice călugăr trebuie să se supună, ca un ostaş. Şi-ar fi dorit să rămână la Crasna, mânăstirea sa de suflet, acolo unde şi-a jurat să se zăvorască încă de la 19 ani, anonim printre mulţi­mile de fraţi trăitori în curăţenie. "Mi-am dat seama că totul s-a făcut aici cu jertfă multă. E o lucrare mult mai grea decât la Crasna, unde am trăit atât de fericit. Eram acolo 30 de călugări, fiecare avea rostul lui, mun­ca lui. Aici sunt singur. Dacă eu plec mâine dimi­neaţă, n-are cine ţine slujba. Să îi aduci pe oameni la credinţă după atâta vreme, crezând că locul e blestemat, e o muncă grea. Omul, de fapt, nu se schimbă niciodată. Foarte greu realizezi o mişcare în inima lui. Trebuie migală, dăruire multă, o muncă «pe invers», fără să îţi doreşti niciodată să îl forţezi. Trebuie să-i arăţi cu fapta, cu viaţa ta, că omul poate să sfinţească orice loc, oricât de ostil ar fi...".

Îmi vorbeşte intrigat de istoricul acestei mâ­năstiri. Nu pricepe! S-a vrut o catedrală voievodală. "Enormă, mai mare decât e azi Catedrala Patriar­hală! 43 de metri lungime şi 18 m înălţime, ziduri groase de 2 metri! Urma să fie cea mai importantă mânăstire a Munteniei! Operă grandioasă a cele­brului meşter Johannes Rathner. Clădită în două domnii, a lui Alexandru Ipsilanti şi apoi Nicolae Mavrogheni, la sfârşitul secolului al XVIII-lea... Cât efort, câtă trudă pentru vremurile acelea! Că­ră­midă peste cără­midă, puse cu mâna, în pus­tietatea asta. Bucu­reş­tiul era atunci de­par­te... Cert e că a fost ter­mi­nată, pictată, gata de sfin­ţire. Apoi a venit bles­temul (ni­meni nu ştie până astăzi al cui) şi nu s-a putut sluji nicio­dată în ea. Turcii au tras în ziduri cu tu­nurile, crezând că e o cetate for­tificată. Atunci au ars toate ac­tele. Apoi a venit ciuma, pe la 1800. O epidemie care a ucis aproape toţi oamenii din regiu­ne. Se zice că însuşi mitropo­litul Ţă­rii Româneşti, Cosma Popescu, a murit în bise­rica asta, de ciumă, în timp ce slujea Litur­ghia...".

Trece iarăşi trenul şi suntem nevoiţi să tăcem. Stareţul pri­veşte cu tris­teţe acoperişurile mişcă­toare ale ruinei. Abia la cutre­mu­rul din 1977, turla i s-a prăbuşit. E monument istoric de grad A, mereu în pericol să cadă, şi totuşi, specialiştii au ho­tărât că încă mai are forţă să se poată reface. De aceea au în­conjurat ruina cu un gard, de care nici monahii n-au voie să treacă. "Simt ajutor din partea sfinţilor, în fiecare zi", măr­tu­riseşte stareţul. "Oamenii încep să se schimbe, să vină tot mai mulţi. Avem moaştele astea, avem icoana cea mare a Maicii Domnului «Portăriţa». Avem ru­găciunea. Simt că visul meu, de a putea sluji cândva în bise­rica as­ta, o să se împlineas­că!.."



Îl întreb pe părintele Iosif despre stareţul de dinainte, părin­tele Athanasie Bădulescu, care a plecat. Cel despre care zicea că a tru­dit singur aici, ca un martir, că el singur are tot meritul reînfiinţării mânăstirii, aşa cum o vedem azi. Parcă vrea să îl protejeze, cumva. Refuză să-mi dea numărul lui de telefon. Zice doar că s-a îmbol­năvit şi "s-a retras" într-o mânăstire. Îmi promite că va vorbi cu el, dar apoi n-avea să-mi mai dea nicio­dată răspuns. L-am găsit eu, la o mânăstire din Bucu­reş­ti. Ferit de oameni, nu prea doreşte să vorbească despre jertfa lui de la Chiajna. Iniţial mi-a spus că ne vom întâlni, dar apoi n-a mai vrut. Mi-a zis doar atât: că a slujit singur în ruina pustie, chiar în prima zi când a venit la Chiajna. Şi că a fost unul din cele mai emo­ţionante momente ale vieţii lui. "Era noiembrie, cântam singur sub cerul liber, doar eu şi cântăreţul de la strană... Atunci am simţit puterea pe care o transmite aceas­tă cate­drală dărâmată... Atâtea şi atâtea Liturghii le-am săvârşit acolo singur. Fără niciun om. În­conjurat doar de îngeri."

Deşi în Mânăsti­rea Chiajna pare că s-au reinsta­lat rugă­ciunea şi pacea, iubitorii de para­normal încă o includ în "topul celor mai bântuite cinci locuri ale Bucu­reştiului". Atât din cauza legendelor ei, cât şi din cauza faptului că în perimetrul mânăstirii s-au petrecut o serie de crime şi dispariţii stranii. Un tânăr de liceu, apoi nevasta unui cetăţean elveţian, împreună cu ma­ma ei şi fostul soţ, au fost ucişi chiar lângă bi­se­rica în ruină. Cimiti­rele, gunoaiele, pustieta­tea sporesc această stare de bizar. Clarvă­zători, spiritişti sau specialişti în apariţii suprana­turale sus­ţin pe internet că au simţit aici "energia" unor oameni dispăruţi. Local­nicii au auzit şi ei despre toate astea. Însă niciunul dintre cei aproape 20 de inşi cu care aveam să vorbesc pe uliţele din Chiajna sau din Giuleşti-Sârbi nu cunosc pe cineva care "să fi văzut cu ochii lui" ceva. Doar când se întâlnesc mai mulţi, la cârciumă sau la magazinul sătesc, încep uneori să mai comenteze. Mi-a rămas în amintire o amiază însorită de duminică, la prăvălia jovialei Zamfira Neagu, când fiecare dintre muşteriii care au intrat în local avea propria variantă de poveste a Mânăstirii Chiajna. Rezemaţi de tej­ghea, de soba călduţă, în mirosul ace­la de scorţi­şoară şi prăjiturele vanilate, îşi aminteau de copi­lăria lor, când fiecare dintre ei s-a jucat în ruina misterioasă.

Un tânăr, Constantin Dragomir, îşi amintea cum i-au spus nişte arheologi, pe când era copil, că biserica ar avea sub altar şi-un fel de "buncăr", de unde porneşte un tunel până aproape de Chiajna. Acolo, în locul numit "La Ford", încă se văd nişte guri de cărămidă dărăpă­nate, pe unde se jucau copiii. Un bătrân pe nume Costache Tătaru spunea că toţi cei care-au luat cărămidă din fosta biserică au avut necazuri mari ime­diate, imposibil de explicat. Iar gaz­da noastră, Zamfira, cu mâinile reze­mate de tejghea, ne zicea zâmbind că mulţi taximetrişti care vin până aici 15 kilometri din Bucureşti refuză să meargă mai departe de ruină. Când ajung în dreptul ei îşi fac cruce, lasă omul în stradă, zicând că le e teamă şi nu vor să mai continue cursa. "S-a făcut multă vâlvă, cu biserica noastră. Astăzi, mai mult bucu­reştenii din oraş, decât noi, oamenii locului, mai cred în poveştile astea...".

O adevărată "şezătoare" se strânsese pe nesim­ţite în jurul meu, în prăvălia tih­nită. Bărbaţi cu o bere în mână, femei cu paporniţe pline, ce uitau să se întoarcă acasă. Şi toţi vorbeau, se completau, încercând parcă să afle împreună adevărul. Nici nu ne-am dat seama când trecuse timpul, că se făcuse aproape de ceasul vecerniei. Iar când primele clo­pote au început să se audă de pe dealul mânăstirii, oamenii au sorbit ultima gură de bere şi au tăcut. Femeile şi-au luat sacoşele şi au plecat. Cântecul clopotelor i-a făcut să cadă pe gânduri. Ca şi cum le-ar fi fost jenă de locul acela devenit, astăzi, sfânt. În faţa raftu­rilor colorate, Zamfira a spus zâmbind: "E frumos acolo. Aţi fost? E pace şi e frumos. Sunt flori, e tihnă, călugării Îi cântă lui Dumnezeu... Lumea s-a schimbat. Azi, omul cel mai mult îşi do­reşte pacea. Pacea în inimă. Cine să mai creadă în poveşti cu blesteme?".

Formula As , Autor