La data de 14 octombrie 1944 trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei au omorât 29 de români în două case de lemn de la periferia comunei Moisei, pe drumul principal ce duce spre Borșa. Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas în viață. Cei doi supravietuitori sunt Vasile Petrean, originar din comuna clujeană Pălatca, și Vasile Ivașcu, care ulterior a înnebunit parțial.
Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din județul Mureș, 3 din județul Cluj și 4 din județul Maramureș. Acești țărani ardeleni erau internați în lagărele de muncă din orașul Vișeu de Sus, fiind acuzați de “trădare de patrie”, de patriotism românesc ori partizanat. În condițiile înaintării forțelor militare aliate, cei mai mulți dintre cei încorporați în unități de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului și să se întoarcă în localitățile de domiciliu. Unii au reușit, alții, între care și cei uciși la Moisei, au fost prinși de jandarmii unguri de front și duși într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de exterminare naziste.
În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vișeu de Sus au fost urcați de militari unguri într-un camion și transportați la Moisei, comuna fiind în prealabil complet evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii incendiind satul și arzând circa 300 de case. Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor. Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită dupa câțiva ani de un obelisc din piatră.
La infaptuirea Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918, comuna Moisei (Maramures) avea 3.482 de locuitori, din care romani 2.551, ceilalti fiind unguri si evrei, dupa cum mentioneaza documentele. In perioada interbelica, locuitorii comunei au trait in pace si buna intelegere, dar in urma anularii Tratatului de Pace de la Trianon, si a semnarii Diktatului de la Viena, impus tarii noastre de Hitler, Mussolini si Horthy, Romaniei i-au fost rapite 11 judete. Consecintele s-au dovedit dramatice pentru romanii, evreii si slovacii care au fost persecutati, terorizati si ucisi din motive etnice. In total, autoritatile maghiaro-horthyste din nord-vestul Transilvaniei au exterminat, intre 1940-1944, dupa cum dovedesc documentele, peste 157.000 de evrei, romani, slovaci, tigani, chiar maghiari cinstiti si onesti.
Principalul mijloc prin care regimul horthyst a încercat să extermine și să elimine populația românească din această parte a României, intrată sub ocupația Ungariei horthyste, l-a constituit efortul de a schimba artificial raportul demografic în favoarea populației maghiare, de a justifica eventuala permanentizare a acestui regim. Strategia regimului de ocupație horthystă față de populația românească din nord-vestul Transilvaniei a fost sintetizată de baronul Aczel Ede, șeful Circumscripției regionale a X-a Cluj a organizației paramilitare horthyste a tiraliorilor care, într-o cuvîntare rostită la Șimleul Silvaniei afirma:
‘Pe acești valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe dușmanii noștri <…> Preoții predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală fiindcă Dumnezeu nu ajută decît forța brută și această forță brută noi cu toții trebuie s-o întrebuințăm pentru a ucide și extermina pe acești valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sînt păcate. Aceasta este păcat? Nu este păcat! Păcat va fi ca adevărat dacă nu vom extermina această bandă (…) de valahi opincari (…) . Vom organiza și o noapte a Sfîntului Bartolomeu (…) și vom ucide și copiii în pîntecele mamelor lor’. (…) „
Din păcate acest lucru se întâmplase deja, în 1940, în Masacrul de la Ip unde alți 157 de romăni au fost măcelariți de unguri.
Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din județul Mureș, 3 din județul Cluj și 4 din județul Maramureș. Acești țărani ardeleni erau internați în lagărele de muncă din orașul Vișeu de Sus, fiind acuzați de “trădare de patrie”, de patriotism românesc ori partizanat. În condițiile înaintării forțelor militare aliate, cei mai mulți dintre cei încorporați în unități de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului și să se întoarcă în localitățile de domiciliu. Unii au reușit, alții, între care și cei uciși la Moisei, au fost prinși de jandarmii unguri de front și duși într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de exterminare naziste.
În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vișeu de Sus au fost urcați de militari unguri într-un camion și transportați la Moisei, comuna fiind în prealabil complet evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii incendiind satul și arzând circa 300 de case. Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor. Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită dupa câțiva ani de un obelisc din piatră.
La infaptuirea Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918, comuna Moisei (Maramures) avea 3.482 de locuitori, din care romani 2.551, ceilalti fiind unguri si evrei, dupa cum mentioneaza documentele. In perioada interbelica, locuitorii comunei au trait in pace si buna intelegere, dar in urma anularii Tratatului de Pace de la Trianon, si a semnarii Diktatului de la Viena, impus tarii noastre de Hitler, Mussolini si Horthy, Romaniei i-au fost rapite 11 judete. Consecintele s-au dovedit dramatice pentru romanii, evreii si slovacii care au fost persecutati, terorizati si ucisi din motive etnice. In total, autoritatile maghiaro-horthyste din nord-vestul Transilvaniei au exterminat, intre 1940-1944, dupa cum dovedesc documentele, peste 157.000 de evrei, romani, slovaci, tigani, chiar maghiari cinstiti si onesti.
Principalul mijloc prin care regimul horthyst a încercat să extermine și să elimine populația românească din această parte a României, intrată sub ocupația Ungariei horthyste, l-a constituit efortul de a schimba artificial raportul demografic în favoarea populației maghiare, de a justifica eventuala permanentizare a acestui regim. Strategia regimului de ocupație horthystă față de populația românească din nord-vestul Transilvaniei a fost sintetizată de baronul Aczel Ede, șeful Circumscripției regionale a X-a Cluj a organizației paramilitare horthyste a tiraliorilor care, într-o cuvîntare rostită la Șimleul Silvaniei afirma:
‘Pe acești valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe dușmanii noștri <…> Preoții predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală fiindcă Dumnezeu nu ajută decît forța brută și această forță brută noi cu toții trebuie s-o întrebuințăm pentru a ucide și extermina pe acești valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sînt păcate. Aceasta este păcat? Nu este păcat! Păcat va fi ca adevărat dacă nu vom extermina această bandă (…) de valahi opincari (…) . Vom organiza și o noapte a Sfîntului Bartolomeu (…) și vom ucide și copiii în pîntecele mamelor lor’. (…) „
Din păcate acest lucru se întâmplase deja, în 1940, în Masacrul de la Ip unde alți 157 de romăni au fost măcelariți de unguri.