Formula As :
Cu şapte sute de ani în urmă, câţiva voievozi îndârjiţi întemeiau Ţara Românească, aducând-o pe nişte culmi de putere şi strălucire pe care, apoi, nu avea să le mai cunoască.
În vremea lor, Valahia devenise un factor de putere de temut în zona Dunării. Voievozii de la Curtea de Argeş, îmbrăcaţi în armuri apusene, zdrobeau armatele regelui ungur, ori făceau şi desfăceau după pofta inimii, ţarate în sudul fluviului. Aceştia au fost primii Basarabi, descălecătorii înconjuraţi până astăzi de o aură de fascinaţie şi mister. Enigmele rămase în urma lor sunt mai multe decât ale oricărui alt voievod român. Sunt enigme care vin dintr-un timp incert, cu taine nelămurite şi ele. Timpul formării noastre ca popor. Însuşi numele Basarabilor este o enigmă viu disputată, la fel cum sunt religia sau etnia lor. O "moştenire" lăsată împreună cu partea de istorie românească căreia îi sunt întemeietori de drept.
Pe urmele lui Negru Vodă
Negru Vodă apare în izvoarele scrise abia la 250 de ani de la intrarea lui în istorie. În 1636, voievodul Matei Basarab scrie: "Am văzut multe hrisoave bătrâne şi vechi, făcute toate pentru aşezământul oraşului Câmpulung: întâi, hrisovul strămoşului domniei mele, prealuminatul şi de Hristos iubitorul răposatului Io Radu Negru voievod". De la Matei Basarab, povestea lui Negru Vodă se răspândeşte repede, şi peste câţiva ani, va exploda în limba cea frumoasă a Letopiseţului Cantacuzinesc: "Iar când au fost la cursul anilor 1290, fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chemat Radul Negrul Voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao. Întâi facut-au oraşul ce-i zic Câmpulung. Acolo au facut şi o biserică mare, frumoasă şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş, şi iară au făcut oraş mare şi şi-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iară noroadele ce se pogorâseră cu dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului şi până la Brăila, iar alţi s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până în marginea Dunării şi până la Olt. Şi au domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş".
Letopiseţul a dat startul cursei cu mistere! Negru Vodă a fost căutat, pierdut şi regăsit cu febrilitate de istorici, printre legende, balade şi cronici. Oricum, Descălecarea e consemnată şi în hrisoavele româneşti, şi în cele străine. Înseamnă că atunci, în 1290, s-a întâmplat ceva cu adevărat: un voievod important a trecut munţii din Ardeal, pentru a-i uni şi supune pe cnejii din Muntenia. Dar până de curând, când au fost descoperite documente noi şi revelatoare, Negru Vodă a fost înconjurat nu numai de mister, dar şi de nesiguranţă. Persoana lui s-a schimbat mereu, căci a fost identificat, pe rând, cu primii Basarabi: fie cu Thocomer - tatăl lui Basarab I, cu Basarab sau cu Nicolae Alexandru, ori cu Radu I, fiul lui Nicolae Alexandru. S-au făcut, însă, şi tot felul de consideraţii bizare despre Negru Vodă.
Astfel, domnul şi învăţatul Dimitrie Cantemir s-a avântat cel mai mult pe nisipuri mişcătoare. După el, Negru Vodă şi Dragoş Voievod, Descălecătorul Moldovei, au coborât deodată peste Carpaţi. Ba chiar ar fi fost veri sau chiar fraţi - fii ai unui Domn din Ardeal, dintr-o aceeaşi familie... Negru. De fapt, după Cantemir, descălecarea lui Negru Vodă n-a fost în realitate decât o "reînturnare din Ardeal, la moşiile lui". Doar astfel a putut el să ia aşa de uşor puterea peste cnejii locali. Idei prea fantaste, ca să poată fi adevărate... Alţii l-au descoperit pe Negru Vodă la Sud de Dunăre, unde chiar apare în legende. O ipoteză incitantă şi care s-ar baza şi pe ceva documente, spune că el ar fi avut o domnie lungă în Balcani, mai precis în Herzegovina. Titlul lui Radu Negru Vodă era mare herţeg; de aceea, feuda lui nu putea fi decât Herţegovina - spun cei porniţi mult prea departe pe urmele lui Negru Vodă.
Pe când azi, tot mai mulţi istorici reputaţi, aşa cum este şi Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, acceptă existenţa reală a lui Negru Vodă, descălecătorul anunţat în cronici şi în tradiţie, şi reconsideră Întemeierea Ţării Româneşti. Documente descoperite mai de curând întăresc adevărul că descălecarea din 1290, pomenită cu atâta precizie în Letopiseţul cantacuzinesc, a avut loc aievea. În preajma acelui an, Ţara Făgăraşului, numită în vechime şi "Ţara Românilor", este dăruită unor noi stăpâni, credincioşi regelui ungur. Negru Vodă stăpânea pe atunci moşiile Făgăraş şi Sâmbăta, şi nu a putut să îndure furtul moşiei lui - spun zapisurile. Aşa că voievodul român a luat cu el un grup de români făgărăşeni şi un grup de saşi - şi a plecat la sud de Carpaţi. Exact ca în cronici. Şi tot ca în cronici, spun azi istoricii, Negru Vodă a descălecat mai întâi la Câmpulung, care, prin instalarea saşilor şi a reşedinţei voievodale, a crescut repede ca un oraş aproape ardelenesc. Iar Negru Vodă, spun istoricii, a fost chiar Thocomer, tatăl lui Basarab I. Thocomer cel din cronicile regilor Ungariei - un personaj puternic şi arhicunoscut la vremea lui. Şi confirmând, a câta oară, Letopiseţele, arheologii au găsit la Câmpulung Muscel, temelia acelei "biserici mari şi frumoase şi înalte", ctitorie a lui Basarab I şi a lui Negru Vodă. Şi unde cei doi au şi fost înmormântaţi, aşa cum spune alt hrisov vechi.
Totuşi, cum a reuşit făgărăşanul Negru Vodă, descălecătorul de peste munţi, să se impună singur voievozilor munteni, care apar şi ei în actele vremii? Răspunsul este azi luminat tot de documente. În 1290, acel an magic pentru Ţara Românească, s-a mai întâmplat ceva. Mongolii au atacat cu hoardele lor până la Porţile de Fier, pustiind tot în cale. Acum, ungurii pierd Ţara Severinului, iar cnejii locali din Ţara Românească intră sub dominaţia mongolă. La sfârşitul lui 1290, Negru Vodă se impune uşor, tot ca în cronică, în faţa voievozilor slăbiţi de război. Dar cursa misterelor va continua. Adevărul lui Negru Vodă se pierde în negura începuturilor.
Numele straniu al Basarabilor
Deşi a devenit numele unei întregi dinastii, Basarab este, de fapt, numele mic al primului mare voievod al Ţării Româneşti. Mai mult, Basarab este o adaptare modernă a numelui, din vremea paşoptiştilor. La origini, numele marelui voievod era Basarabă. Aşa apare el scrijelit cu litere slavone pe zidurile Bisericii Domneşti din Argeş şi pe piatra de mormânt a fiului său, Nicolae Alexandru, de la Mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung. Aşa l-au păstrat şi urmaşii săi, până în veacul al XVIII-lea. Constantin Brâncoveanu, de pildă, în scrierile pe care i le închinau cărturarii şi în inscripţiile votive din ctitoriile sale, apărea drept Constantin Basarabă Voievod. Oricum, în perioada de început a statalităţii valahe, numele de Basarabă era destul de comun. Care să fie însă originile şi vechimea lui?
În 1894, eruditul Bogdan Petriceicu Hasdeu considera că numele de Basarab ar veni din Ţara Haţegului. Obârşia lui ar fi în ierarhia politică şi militară a dacilor. Basarabă ar proveni, printr-o alambicată evoluţie a limbii, din anticul tarabostes, numele căpeteniilor războinice ale dacilor. Dar Hasdeu nu s-a oprit aici. Pentru el, acest nume cu presupuse origini în substratul limbii române - arăta că în rândurile nobilimii din Ţara Haţegului ar fi supravieţuit acea castă războinică a dacilor care, în Evul Mediu, i-ar fi dat pe primii domni ai Ţării Româneşti. Romantica teorie a lui Hasdeu a fost repede demontată de Nicolae Iorga. În primul rând, eroarea lui Hasdeu a fost aceea de a analiza numele Basarab şi nu Basarabă. În realitate, Basarabă e un nume turanic, ajuns la noi o dată cu migraţia pecenegilor şi a cumanilor: a rezultat din alăturarea verbului basar (a stăpâni) şi a sufixului "-aba" (tată), existent şi azi în turcă. Basarabă ar putea fi tradus ca "tatăl stăpânitor". La acest adevăr au aderat toţi marii noştri istorici.
Teoria originii turanice s-a extins şi asupra numelui tatălui lui Basarab I, Thocomerius, cum l-a menţionat cancelaria ungară în 1324. S-ar părea că avem de-a face cu forma latinizată a lui Thoktomer; ceea ce în turcă înseamnă "fier călit", un nume care apărea des la cumani. Acestei ipoteze i se opun interpretările mai vechi şi mai larg acceptate. Ele susţin obârşia slavă a numelui. Thocomerius ar fi doar o adaptare a lui Tihomir, care s-ar traduce din slavonă ca "tihna lumii"... Un început şi un nume de bun augur pentru Negru Vodă şi pentru Basarabi.
Basarabii: catolici sau ortodocşi?
Mulţi i-au socotit pe întemeietorii Ţării Româneşti ca fiind de la început botezaţi în ritul ortodox. Argumentul forte era o diplomă a regelui Carol Robert de Anjou, din 1332, de după înfrângerea de la Posada, în care regele îl numea pe Basarab "schismatic". Cum regele apostolic al Ungariei era prin excelenţă monarhul catolic, s-a apreciat că un schismatic ar fi fost obligatoriu un credincios al Bisericii Răsăritului. Dar la finele anilor '80, această teorie a început să se clatine. Din corespondenţa lui Basarab I cu papa reieşea că primii voievozi valahi au fost catolici! Astfel, Marele voievod Basarab I e numit, într-o scrisoare din 1327, a papei Ioan al XXII-lea, "principe credincios catolic". Papa îl felicita pe marele voievod pentru lupta împotriva ereziilor venite din Germania şi din Polonia. În aceleaşi relaţii cordiale cu Scaunul Sfântului Petru se afla şi Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab. În 1345, papa Clement al VI-lea îi adresa o epistolă în care îşi exprima recunoştinţa pentru convertirea mai multor nobili. Toată această apropiere între voievozii valahi şi papă pare-se că i-a neliniştit pe regii Ungariei. În jurul anului 1350, regele Ludovic popreşte corespondenţa lui Alexandru cu papa. Şi, nemulţumit, Alexandru întrerupe legăturile cu Biserica Catolică şi se orientează către Patriarhia Bizanţului.
Dar dacă Basarab I era un credincios al papei, de ce, totuşi, a fost numit "schismatic"? Şi de ce toate bisericile înălţate înainte de 1359, anul trecerii oficiale la ortodoxie - au arhitectură bizantină? Ei bine, se pare că existau în epocă multe comunităţi cu ritual ortodox, dar care recunoşteau autoritatea papei. Românii, în schimb, deşi erau creştini, nu au avut niciodată o ierarhie bisericească, care să ţină de Orient sau de Occident. Credinţa lor păstra o formă populară, cu reminiscenţe păgâne. În ce priveşte ritualul, românii urmau în linii mari tipicul bizantin. Preoţii vlahi erau hirotoniţi de vlădicii de la sudul Dunării, iar apoi se întorceau în satele lor. Aşa că opţiunile primilor Basarabi erau foarte largi. Nefiind legaţi nici de latini, nici de greci, Basarab şi Alexandru au încercat să obţină, în schimbul convertirii oficiale, avantaje politice cât mai mari. Iniţial, s-a încercat o unire cu Occidentul. La fel cum au făcut ardelenii la 1700, Basarab a recunoscut dependenţa de papă, dar a păstrat ritul tradiţional apropiat de cel ortodox.
"Puterea regelui nu se poate compara cu aceea a lui Basarab!"
Printre atâtea mistere pe care primii Basarabi ni le-au lăsat se numără şi vieţile lor strălucite, de domni bogaţi şi mândri, ataşaţi de fastul şi valorile Occidentului. O ilustrare a acestei afirmaţii este al patrulea Basarab: Radu, nepotul lui Basarab I. Despre el, cronicile sunt neobişnuit de tăcute, încât, multă vreme, el a fost aproape uitat şi exilat în legendă. Dar din puţinele file păstrate, răsare chipul unui domn puternic, ca toţi primii Basarabi. Dintr-un hrisov al fiului său, Dan I, aflăm că Radu a ctitorit a doua mare mânăstire a Ţării Româneşti: Tismana. Cea dintâi, Vodiţa, fusese distrusă în 1377, în războiul cu regele Ungariei. Dar o cronică lombardă povesteşte cum Radu nu s-a descumpănit în lupta cu ungurii. "Radano principe" ar fi comandat tocmai la Veneţia zece mii de armuri de cavaler, spre a-l înfrunta pe regele Ungariei, Ludovic de Anjou. Comanda către veneţieni vădeşte că domnul valah avea bani, nu glumă!...
De altfel, se presupune că Radu I ar fi încheiat şi pictura Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, de la Curtea de Argeş. Încât, portretul votiv de la Sfântul Nicolae ar putea fi al lui şi al soţiei sale. Lângă falnicul tablou de ctitor s-a descoperit şi o inscripţie slavonă, care vorbeşte despre "domnul singur stăpânitor al Ungrovlahiei şi al Vidinului". Iar asta s-a întâmplat de mai multe ori cu primii Basarabi. Ei au fost protectori ai principilor creştini din Balcani şi le-au acordat ajutoare importante militare şi băneşti ţarilor din Vidin - cu care erau înrudiţi, fiind, şi ei, tot români. În spatele acestei solidarităţi creştine au existat însă şi motive mai terestre. Vidinul era unul dintre punctele-cheie ale comerţului de tranzit care aducea mare parte din bogăţia Ţării Româneşti. Şi atât de mare era prosperitatea ţării, încât domnii au putut să-şi bată propriii ducaţi. Cel dintâi a fost Vladislav care a emis trei tipuri diferite de monede, toate cu blazonul dinastiei. Iar Radu I îşi va pune propria efigie pe groşii de argint. Domnul apare îmbrăcat în armură de calaver apusean, în mână cu o suliţă, ca protector al ţării şi conducător al oştilor. Radu I este, dintre Basarabi, cel mai înclinat către fastul lumii occidentale a cavalerilor. Ne-o arată şi piatra lui de mormânt, din Biserica Sfântul Nicolae de la Argeş (acum în Muzeul Naţional de Istorie, la Bucureşti). În loc să-şi aşeze pe groapă o piatră mai austeră, ca înaintaşii săi, Radu a preferat o adevărată operă sculpturală. Este un gisant, cum era numit în franceza veche, adică o imagine sculptată a defunctului principe. O întâlnim la marile case regale, la regii Franţei sau la cei englezi. Domnul e înveşmântat cu o tunică de modă franţuzească, încinsă cu o curea cu cataramă. Pe cap poartă o coroană impunătoare. Sunt semne de bogăţie şi putere care abia o sută de ani mai târziu vor deveni o palidă amintire, după ce Ţara Românească era prinsă în braţele molohului turcesc. Cât de departe erau acele zile ale lui Basarab I, când supuşii regelui ungur exclamau înfricoşaţi: "Puterea regelui nu se poate compara cu aceea a lui Basarab!".
Enigmele Basarabilor
Între anii 1920-1924, arheologul şi academicianul Virgil Drăghiceanu a făcut săpături la Câmpulung şi Curtea de Argeş, pe urmele Basarabilor şi ale lui Negru Vodă. Dintre toţi cercetătorii, el a fost descoperitorul cel mai norocos. La Câmpulung, săpând sub biserica Mânăstirii Negru Vodă, reconstruită de Matei Basarab, Virgil Drăghiceanu găseşte temelia bisericii celei din vechime, ridicată chiar de Negru Vodă. La Curtea de Argeş, unde era însoţit şi de Nicolae Iorga, Virgil Drăghiceanu face la Biserica Domnească o descoperire senzaţională: mormintele Basarabilor şi al lui Negru Vodă. Sub pardoseala de piatră, îngropate adânc, s-au găsit 14 morminte. Între ele, faimosul mormânt nr. 10, intact. Pe lespedea lui nu sta scris nimic; avea doar un desen straniu: un Arbore al Vieţii, încununat de o stea cu 12 colţuri. În mijlocul stelei, era alt simbol solar. Pe raclă mai erau săpate o cruce templieră şi o Stea a lui David! Apoi, de sub lespede a aparut vedenia unui cavaler uriaş. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie veneţiană, cu zvastici, îi acoperă pieptul. Nasturi de aur încheiau haina, strînsă la mîneci, la piept şi la gît cu mărgăritare, totul după moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu metal preţios şi-o uriaşă pafta de aur. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele mâinilor. Era Negru Vodă, nu era chip de tăgadă! Se arătase tainic, de peste veacuri, de sub lespedea lui cu semne bizare! Marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi a început să se roage: era o clipă de aur a naţiunii române... Deodată, sub aerul rece, straiele magnifice ale lui Negru Vodă s-au destrămat; au rămas ici-colo, cîteva petice... Şi Nicolae Iorga a îngenunchiat iar, cerându-i iertare duhului maiestuos ce se arătase din veac. Dar semnul lăsat de Negru Vodă, a rămas.
Autor :
Cu şapte sute de ani în urmă, câţiva voievozi îndârjiţi întemeiau Ţara Românească, aducând-o pe nişte culmi de putere şi strălucire pe care, apoi, nu avea să le mai cunoască.
În vremea lor, Valahia devenise un factor de putere de temut în zona Dunării. Voievozii de la Curtea de Argeş, îmbrăcaţi în armuri apusene, zdrobeau armatele regelui ungur, ori făceau şi desfăceau după pofta inimii, ţarate în sudul fluviului. Aceştia au fost primii Basarabi, descălecătorii înconjuraţi până astăzi de o aură de fascinaţie şi mister. Enigmele rămase în urma lor sunt mai multe decât ale oricărui alt voievod român. Sunt enigme care vin dintr-un timp incert, cu taine nelămurite şi ele. Timpul formării noastre ca popor. Însuşi numele Basarabilor este o enigmă viu disputată, la fel cum sunt religia sau etnia lor. O "moştenire" lăsată împreună cu partea de istorie românească căreia îi sunt întemeietori de drept.
Pe urmele lui Negru Vodă
Negru Vodă apare în izvoarele scrise abia la 250 de ani de la intrarea lui în istorie. În 1636, voievodul Matei Basarab scrie: "Am văzut multe hrisoave bătrâne şi vechi, făcute toate pentru aşezământul oraşului Câmpulung: întâi, hrisovul strămoşului domniei mele, prealuminatul şi de Hristos iubitorul răposatului Io Radu Negru voievod". De la Matei Basarab, povestea lui Negru Vodă se răspândeşte repede, şi peste câţiva ani, va exploda în limba cea frumoasă a Letopiseţului Cantacuzinesc: "Iar când au fost la cursul anilor 1290, fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chemat Radul Negrul Voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao. Întâi facut-au oraşul ce-i zic Câmpulung. Acolo au facut şi o biserică mare, frumoasă şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş, şi iară au făcut oraş mare şi şi-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iară noroadele ce se pogorâseră cu dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului şi până la Brăila, iar alţi s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până în marginea Dunării şi până la Olt. Şi au domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş".
Letopiseţul a dat startul cursei cu mistere! Negru Vodă a fost căutat, pierdut şi regăsit cu febrilitate de istorici, printre legende, balade şi cronici. Oricum, Descălecarea e consemnată şi în hrisoavele româneşti, şi în cele străine. Înseamnă că atunci, în 1290, s-a întâmplat ceva cu adevărat: un voievod important a trecut munţii din Ardeal, pentru a-i uni şi supune pe cnejii din Muntenia. Dar până de curând, când au fost descoperite documente noi şi revelatoare, Negru Vodă a fost înconjurat nu numai de mister, dar şi de nesiguranţă. Persoana lui s-a schimbat mereu, căci a fost identificat, pe rând, cu primii Basarabi: fie cu Thocomer - tatăl lui Basarab I, cu Basarab sau cu Nicolae Alexandru, ori cu Radu I, fiul lui Nicolae Alexandru. S-au făcut, însă, şi tot felul de consideraţii bizare despre Negru Vodă.
Astfel, domnul şi învăţatul Dimitrie Cantemir s-a avântat cel mai mult pe nisipuri mişcătoare. După el, Negru Vodă şi Dragoş Voievod, Descălecătorul Moldovei, au coborât deodată peste Carpaţi. Ba chiar ar fi fost veri sau chiar fraţi - fii ai unui Domn din Ardeal, dintr-o aceeaşi familie... Negru. De fapt, după Cantemir, descălecarea lui Negru Vodă n-a fost în realitate decât o "reînturnare din Ardeal, la moşiile lui". Doar astfel a putut el să ia aşa de uşor puterea peste cnejii locali. Idei prea fantaste, ca să poată fi adevărate... Alţii l-au descoperit pe Negru Vodă la Sud de Dunăre, unde chiar apare în legende. O ipoteză incitantă şi care s-ar baza şi pe ceva documente, spune că el ar fi avut o domnie lungă în Balcani, mai precis în Herzegovina. Titlul lui Radu Negru Vodă era mare herţeg; de aceea, feuda lui nu putea fi decât Herţegovina - spun cei porniţi mult prea departe pe urmele lui Negru Vodă.
Pe când azi, tot mai mulţi istorici reputaţi, aşa cum este şi Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, acceptă existenţa reală a lui Negru Vodă, descălecătorul anunţat în cronici şi în tradiţie, şi reconsideră Întemeierea Ţării Româneşti. Documente descoperite mai de curând întăresc adevărul că descălecarea din 1290, pomenită cu atâta precizie în Letopiseţul cantacuzinesc, a avut loc aievea. În preajma acelui an, Ţara Făgăraşului, numită în vechime şi "Ţara Românilor", este dăruită unor noi stăpâni, credincioşi regelui ungur. Negru Vodă stăpânea pe atunci moşiile Făgăraş şi Sâmbăta, şi nu a putut să îndure furtul moşiei lui - spun zapisurile. Aşa că voievodul român a luat cu el un grup de români făgărăşeni şi un grup de saşi - şi a plecat la sud de Carpaţi. Exact ca în cronici. Şi tot ca în cronici, spun azi istoricii, Negru Vodă a descălecat mai întâi la Câmpulung, care, prin instalarea saşilor şi a reşedinţei voievodale, a crescut repede ca un oraş aproape ardelenesc. Iar Negru Vodă, spun istoricii, a fost chiar Thocomer, tatăl lui Basarab I. Thocomer cel din cronicile regilor Ungariei - un personaj puternic şi arhicunoscut la vremea lui. Şi confirmând, a câta oară, Letopiseţele, arheologii au găsit la Câmpulung Muscel, temelia acelei "biserici mari şi frumoase şi înalte", ctitorie a lui Basarab I şi a lui Negru Vodă. Şi unde cei doi au şi fost înmormântaţi, aşa cum spune alt hrisov vechi.
Totuşi, cum a reuşit făgărăşanul Negru Vodă, descălecătorul de peste munţi, să se impună singur voievozilor munteni, care apar şi ei în actele vremii? Răspunsul este azi luminat tot de documente. În 1290, acel an magic pentru Ţara Românească, s-a mai întâmplat ceva. Mongolii au atacat cu hoardele lor până la Porţile de Fier, pustiind tot în cale. Acum, ungurii pierd Ţara Severinului, iar cnejii locali din Ţara Românească intră sub dominaţia mongolă. La sfârşitul lui 1290, Negru Vodă se impune uşor, tot ca în cronică, în faţa voievozilor slăbiţi de război. Dar cursa misterelor va continua. Adevărul lui Negru Vodă se pierde în negura începuturilor.
Numele straniu al Basarabilor
Deşi a devenit numele unei întregi dinastii, Basarab este, de fapt, numele mic al primului mare voievod al Ţării Româneşti. Mai mult, Basarab este o adaptare modernă a numelui, din vremea paşoptiştilor. La origini, numele marelui voievod era Basarabă. Aşa apare el scrijelit cu litere slavone pe zidurile Bisericii Domneşti din Argeş şi pe piatra de mormânt a fiului său, Nicolae Alexandru, de la Mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung. Aşa l-au păstrat şi urmaşii săi, până în veacul al XVIII-lea. Constantin Brâncoveanu, de pildă, în scrierile pe care i le închinau cărturarii şi în inscripţiile votive din ctitoriile sale, apărea drept Constantin Basarabă Voievod. Oricum, în perioada de început a statalităţii valahe, numele de Basarabă era destul de comun. Care să fie însă originile şi vechimea lui?
În 1894, eruditul Bogdan Petriceicu Hasdeu considera că numele de Basarab ar veni din Ţara Haţegului. Obârşia lui ar fi în ierarhia politică şi militară a dacilor. Basarabă ar proveni, printr-o alambicată evoluţie a limbii, din anticul tarabostes, numele căpeteniilor războinice ale dacilor. Dar Hasdeu nu s-a oprit aici. Pentru el, acest nume cu presupuse origini în substratul limbii române - arăta că în rândurile nobilimii din Ţara Haţegului ar fi supravieţuit acea castă războinică a dacilor care, în Evul Mediu, i-ar fi dat pe primii domni ai Ţării Româneşti. Romantica teorie a lui Hasdeu a fost repede demontată de Nicolae Iorga. În primul rând, eroarea lui Hasdeu a fost aceea de a analiza numele Basarab şi nu Basarabă. În realitate, Basarabă e un nume turanic, ajuns la noi o dată cu migraţia pecenegilor şi a cumanilor: a rezultat din alăturarea verbului basar (a stăpâni) şi a sufixului "-aba" (tată), existent şi azi în turcă. Basarabă ar putea fi tradus ca "tatăl stăpânitor". La acest adevăr au aderat toţi marii noştri istorici.
Teoria originii turanice s-a extins şi asupra numelui tatălui lui Basarab I, Thocomerius, cum l-a menţionat cancelaria ungară în 1324. S-ar părea că avem de-a face cu forma latinizată a lui Thoktomer; ceea ce în turcă înseamnă "fier călit", un nume care apărea des la cumani. Acestei ipoteze i se opun interpretările mai vechi şi mai larg acceptate. Ele susţin obârşia slavă a numelui. Thocomerius ar fi doar o adaptare a lui Tihomir, care s-ar traduce din slavonă ca "tihna lumii"... Un început şi un nume de bun augur pentru Negru Vodă şi pentru Basarabi.
Basarabii: catolici sau ortodocşi?
Mulţi i-au socotit pe întemeietorii Ţării Româneşti ca fiind de la început botezaţi în ritul ortodox. Argumentul forte era o diplomă a regelui Carol Robert de Anjou, din 1332, de după înfrângerea de la Posada, în care regele îl numea pe Basarab "schismatic". Cum regele apostolic al Ungariei era prin excelenţă monarhul catolic, s-a apreciat că un schismatic ar fi fost obligatoriu un credincios al Bisericii Răsăritului. Dar la finele anilor '80, această teorie a început să se clatine. Din corespondenţa lui Basarab I cu papa reieşea că primii voievozi valahi au fost catolici! Astfel, Marele voievod Basarab I e numit, într-o scrisoare din 1327, a papei Ioan al XXII-lea, "principe credincios catolic". Papa îl felicita pe marele voievod pentru lupta împotriva ereziilor venite din Germania şi din Polonia. În aceleaşi relaţii cordiale cu Scaunul Sfântului Petru se afla şi Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab. În 1345, papa Clement al VI-lea îi adresa o epistolă în care îşi exprima recunoştinţa pentru convertirea mai multor nobili. Toată această apropiere între voievozii valahi şi papă pare-se că i-a neliniştit pe regii Ungariei. În jurul anului 1350, regele Ludovic popreşte corespondenţa lui Alexandru cu papa. Şi, nemulţumit, Alexandru întrerupe legăturile cu Biserica Catolică şi se orientează către Patriarhia Bizanţului.
Dar dacă Basarab I era un credincios al papei, de ce, totuşi, a fost numit "schismatic"? Şi de ce toate bisericile înălţate înainte de 1359, anul trecerii oficiale la ortodoxie - au arhitectură bizantină? Ei bine, se pare că existau în epocă multe comunităţi cu ritual ortodox, dar care recunoşteau autoritatea papei. Românii, în schimb, deşi erau creştini, nu au avut niciodată o ierarhie bisericească, care să ţină de Orient sau de Occident. Credinţa lor păstra o formă populară, cu reminiscenţe păgâne. În ce priveşte ritualul, românii urmau în linii mari tipicul bizantin. Preoţii vlahi erau hirotoniţi de vlădicii de la sudul Dunării, iar apoi se întorceau în satele lor. Aşa că opţiunile primilor Basarabi erau foarte largi. Nefiind legaţi nici de latini, nici de greci, Basarab şi Alexandru au încercat să obţină, în schimbul convertirii oficiale, avantaje politice cât mai mari. Iniţial, s-a încercat o unire cu Occidentul. La fel cum au făcut ardelenii la 1700, Basarab a recunoscut dependenţa de papă, dar a păstrat ritul tradiţional apropiat de cel ortodox.
"Puterea regelui nu se poate compara cu aceea a lui Basarab!"
Printre atâtea mistere pe care primii Basarabi ni le-au lăsat se numără şi vieţile lor strălucite, de domni bogaţi şi mândri, ataşaţi de fastul şi valorile Occidentului. O ilustrare a acestei afirmaţii este al patrulea Basarab: Radu, nepotul lui Basarab I. Despre el, cronicile sunt neobişnuit de tăcute, încât, multă vreme, el a fost aproape uitat şi exilat în legendă. Dar din puţinele file păstrate, răsare chipul unui domn puternic, ca toţi primii Basarabi. Dintr-un hrisov al fiului său, Dan I, aflăm că Radu a ctitorit a doua mare mânăstire a Ţării Româneşti: Tismana. Cea dintâi, Vodiţa, fusese distrusă în 1377, în războiul cu regele Ungariei. Dar o cronică lombardă povesteşte cum Radu nu s-a descumpănit în lupta cu ungurii. "Radano principe" ar fi comandat tocmai la Veneţia zece mii de armuri de cavaler, spre a-l înfrunta pe regele Ungariei, Ludovic de Anjou. Comanda către veneţieni vădeşte că domnul valah avea bani, nu glumă!...
De altfel, se presupune că Radu I ar fi încheiat şi pictura Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, de la Curtea de Argeş. Încât, portretul votiv de la Sfântul Nicolae ar putea fi al lui şi al soţiei sale. Lângă falnicul tablou de ctitor s-a descoperit şi o inscripţie slavonă, care vorbeşte despre "domnul singur stăpânitor al Ungrovlahiei şi al Vidinului". Iar asta s-a întâmplat de mai multe ori cu primii Basarabi. Ei au fost protectori ai principilor creştini din Balcani şi le-au acordat ajutoare importante militare şi băneşti ţarilor din Vidin - cu care erau înrudiţi, fiind, şi ei, tot români. În spatele acestei solidarităţi creştine au existat însă şi motive mai terestre. Vidinul era unul dintre punctele-cheie ale comerţului de tranzit care aducea mare parte din bogăţia Ţării Româneşti. Şi atât de mare era prosperitatea ţării, încât domnii au putut să-şi bată propriii ducaţi. Cel dintâi a fost Vladislav care a emis trei tipuri diferite de monede, toate cu blazonul dinastiei. Iar Radu I îşi va pune propria efigie pe groşii de argint. Domnul apare îmbrăcat în armură de calaver apusean, în mână cu o suliţă, ca protector al ţării şi conducător al oştilor. Radu I este, dintre Basarabi, cel mai înclinat către fastul lumii occidentale a cavalerilor. Ne-o arată şi piatra lui de mormânt, din Biserica Sfântul Nicolae de la Argeş (acum în Muzeul Naţional de Istorie, la Bucureşti). În loc să-şi aşeze pe groapă o piatră mai austeră, ca înaintaşii săi, Radu a preferat o adevărată operă sculpturală. Este un gisant, cum era numit în franceza veche, adică o imagine sculptată a defunctului principe. O întâlnim la marile case regale, la regii Franţei sau la cei englezi. Domnul e înveşmântat cu o tunică de modă franţuzească, încinsă cu o curea cu cataramă. Pe cap poartă o coroană impunătoare. Sunt semne de bogăţie şi putere care abia o sută de ani mai târziu vor deveni o palidă amintire, după ce Ţara Românească era prinsă în braţele molohului turcesc. Cât de departe erau acele zile ale lui Basarab I, când supuşii regelui ungur exclamau înfricoşaţi: "Puterea regelui nu se poate compara cu aceea a lui Basarab!".
Enigmele Basarabilor
Între anii 1920-1924, arheologul şi academicianul Virgil Drăghiceanu a făcut săpături la Câmpulung şi Curtea de Argeş, pe urmele Basarabilor şi ale lui Negru Vodă. Dintre toţi cercetătorii, el a fost descoperitorul cel mai norocos. La Câmpulung, săpând sub biserica Mânăstirii Negru Vodă, reconstruită de Matei Basarab, Virgil Drăghiceanu găseşte temelia bisericii celei din vechime, ridicată chiar de Negru Vodă. La Curtea de Argeş, unde era însoţit şi de Nicolae Iorga, Virgil Drăghiceanu face la Biserica Domnească o descoperire senzaţională: mormintele Basarabilor şi al lui Negru Vodă. Sub pardoseala de piatră, îngropate adânc, s-au găsit 14 morminte. Între ele, faimosul mormânt nr. 10, intact. Pe lespedea lui nu sta scris nimic; avea doar un desen straniu: un Arbore al Vieţii, încununat de o stea cu 12 colţuri. În mijlocul stelei, era alt simbol solar. Pe raclă mai erau săpate o cruce templieră şi o Stea a lui David! Apoi, de sub lespede a aparut vedenia unui cavaler uriaş. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie veneţiană, cu zvastici, îi acoperă pieptul. Nasturi de aur încheiau haina, strînsă la mîneci, la piept şi la gît cu mărgăritare, totul după moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu metal preţios şi-o uriaşă pafta de aur. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele mâinilor. Era Negru Vodă, nu era chip de tăgadă! Se arătase tainic, de peste veacuri, de sub lespedea lui cu semne bizare! Marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi a început să se roage: era o clipă de aur a naţiunii române... Deodată, sub aerul rece, straiele magnifice ale lui Negru Vodă s-au destrămat; au rămas ici-colo, cîteva petice... Şi Nicolae Iorga a îngenunchiat iar, cerându-i iertare duhului maiestuos ce se arătase din veac. Dar semnul lăsat de Negru Vodă, a rămas.
Autor :