Pe când românii se zbăteau pentru afirmarea drepturilor lor naţionale, inclusiv pentru Unire şi Independenţă, imperiile în care erau împărţiţi încercau să zădărnicească prin orice mijloace toate astfel de activităţi politice şi culturale. Cultural şi, totodată, ştiinţific, îi încurca atât ideea că ne-am trage din romani, fiindcă ar fi trebuit să recunoască faptul că eram mai vechi aici decât toţi vecinii, cât şi, mai ales, ideea unei Dacii Mari, care ar fi presupus o vechime cu mult mai mare a noastră pe aceste meleaguri.
Amintirea Unirii înfăptuite de Mihai Viteazul, pe care duşmanii îl botezaseră Malus Dacus ”Dacul cel Rău”, precum şi a revoluţiei conduse de Horia, căruia duşmanii din aceeaşi zonă i-au zis ei înşişi Rex Daciae ”Regele Daciei”, stârnea fiori. De aceea, denumirea de România a ţării noastre părea mai uşor de suportat decât Dacia, fiindcă nu presupunea mărirea teritoriului de la Nistru până la Tisa, care nu aparţinuse în întregime Imperiului Roman.
Printre primii oameni de cultură români care au înţeles importanţa covârşitoare a ideii Daciei Mari în politica poporului nostru pentru Unitate Naţională şi pentru Independenţă s-au numărat Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu şi Nicolae Densusianu. Dintre ei, poetul nostru naţional nu s-a implicat doar cultural, ci şi politic în această luptă, el fiind membru activ al unor organizaţii care militau pentru înfăptuirea idealurilor noastre naţionale: ”Românismul”, ”Orientul”, ”România Jună” şi ”Societatea Carpaţii”.
Cât de atent erau supravegheate aceste organizaţii de spionii străini o dovedeşte şi o notă informativă, trimisă la 7 iunie 1882 de baronul Von Mayr contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare: ”Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire. S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la ”Timpul”, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.
Dar pe Mihai Eminescu nu-l interesa Dacia doar pentru rolul politic pe care putea să-l joace în vremea lui, ci şi pentru că, în opinia sa, era cea mai curată zestre a noastră, esenţă a adevăratului suflet românesc. Din păcate, cercetările asupra istoriei, culturii şi civilizaţiei geto-dacice erau destul de timide în veacul al XIX-lea. Aşa că, nemulţumit de sărăcia informaţiilor privind strămoşii noştri antici, poetul suplineşte cu feerica lui imaginaţie absenţa izvoarelor şi închipuie scene din vremea Daciei Felix, pe care o vede ca pe un Paradis; în acest sens, poemul ”Memento mori (Panorama deşertăciunilor)” cuprinde mai mult de jumătate din versuri închinate vechii noastre ţări.
În nicio altă literatură din lume nu vom mai întâlni asemenea superbe imagini, înfăţişând o împărăţie ca aceea a zânei Dochia, unde curg ”râuri argintoase” şi strălucesc ”dumbrăvi de aur”, ”codri de argint” şi ”păduri de-aramă roşă”. Divinul palat al împărătesei Dochia cuprinde ”păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase”. Iată doar o strofă:
Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros.
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împlu lumea de-un cutremur voluptos.
Cu talentul lui extraordinar, Eminescu recreează istoria noastră veche şi cu alte poeme, cum ar fi ”Sarmis” şi ”Gemenii”, unde aflăm întâmplări cumplite, de felul anticelor tragedii greceşti. La rândul ei, ”Rugăciunea unui Dac” trimite la străvechi legături între credinţele hinduşilor, budiştilor şi cea a tracilor orphici.
Tot aşa, Arald, eroul din poemul ”Strigoii”, apelează la ultimul mare preot dac, ca s-o revadă pe Maria, iubita moartă. Impresionat de ruga lui Arald, marele preot îl invocă pe zeul Zamolxe, care doar el îi mai poate ajuta pe cei doi îndrăgostiţi să se revadă.
Vechile eresuri cu morţi prefăcuţi în strigoi se păstrează şi astăzi de către unii români. În acelaşi poem eminescian întâlnim şi o enigmatică divinitate zoomorfă, care intervine în atmosfera neguroasă a acelui mileniu de năvăliri barbare:
În codri-adânci căţelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.
Credinţele în astfel de vietăţi stranii erau pomenite şi în documentele domneşti, pe care Mihai Eminescu le citise în întregime. Astfel, poetul citează un astfel de text ca motto la partea a treia a poemului: ”... cum de multe ori când mor oamenii, mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi” (”Îndereptarea legii”, 1652). Admirator al lui Decebal, poetul începe să scrie o epopee şi o dramă care îl au ca personaj principal pe regele-erou.
Nu mai încape nicio îndoială că Mihai Eminescu visa la renaşterea spiritualităţii geto-dacice. ”Totul ar trebui dacizat”, scrie el într-un rând. Să fi fost oare şi vreun instinct al copilăriei petrecute la Ipoteşti, în teritoriul dacilor liberi? De ce nu? De-ar fi ştiut că în ograda casei părinteşti a fost pe vremuri vatra unui sat al acelor daci! Acum câţiva ani, în arealul Muzeului Memorial de la Ipoteşti au fost descoperite mai multe vestigii dacice, între care şi un vas mare.
Nu degeaba a creat Eminescu ”Rugăciunea unui Dac”, pentru care, până şi Emil Cioran, care nu agrea istoria şi cultura noastră, îl foarte admira. Mulţi români jură pe geniul poetului nostru naţional, ca şi pe legătura lui profundă cu lumea Daciei. Desigur, comentatorii străini pot şi sunt mult mai obiectivi decât conaţionalii poetului. Când şi cei de alt neam îl cinstesc pe ”Luceafărul Poeziei Româneşti”, atunci orgoliul nostru naţional este cât se poate de firesc.
Iată ce scrie ilustra cercetătoare italiană Rosa Del Conte în admirabila sa lucrare, ”Eminescu sau despre Absolut”: ”Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, până să ajungă la noi, o cale lungă”.
Amintirea Unirii înfăptuite de Mihai Viteazul, pe care duşmanii îl botezaseră Malus Dacus ”Dacul cel Rău”, precum şi a revoluţiei conduse de Horia, căruia duşmanii din aceeaşi zonă i-au zis ei înşişi Rex Daciae ”Regele Daciei”, stârnea fiori. De aceea, denumirea de România a ţării noastre părea mai uşor de suportat decât Dacia, fiindcă nu presupunea mărirea teritoriului de la Nistru până la Tisa, care nu aparţinuse în întregime Imperiului Roman.
Printre primii oameni de cultură români care au înţeles importanţa covârşitoare a ideii Daciei Mari în politica poporului nostru pentru Unitate Naţională şi pentru Independenţă s-au numărat Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu şi Nicolae Densusianu. Dintre ei, poetul nostru naţional nu s-a implicat doar cultural, ci şi politic în această luptă, el fiind membru activ al unor organizaţii care militau pentru înfăptuirea idealurilor noastre naţionale: ”Românismul”, ”Orientul”, ”România Jună” şi ”Societatea Carpaţii”.
Cât de atent erau supravegheate aceste organizaţii de spionii străini o dovedeşte şi o notă informativă, trimisă la 7 iunie 1882 de baronul Von Mayr contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare: ”Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire. S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la ”Timpul”, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.
Dar pe Mihai Eminescu nu-l interesa Dacia doar pentru rolul politic pe care putea să-l joace în vremea lui, ci şi pentru că, în opinia sa, era cea mai curată zestre a noastră, esenţă a adevăratului suflet românesc. Din păcate, cercetările asupra istoriei, culturii şi civilizaţiei geto-dacice erau destul de timide în veacul al XIX-lea. Aşa că, nemulţumit de sărăcia informaţiilor privind strămoşii noştri antici, poetul suplineşte cu feerica lui imaginaţie absenţa izvoarelor şi închipuie scene din vremea Daciei Felix, pe care o vede ca pe un Paradis; în acest sens, poemul ”Memento mori (Panorama deşertăciunilor)” cuprinde mai mult de jumătate din versuri închinate vechii noastre ţări.
În nicio altă literatură din lume nu vom mai întâlni asemenea superbe imagini, înfăţişând o împărăţie ca aceea a zânei Dochia, unde curg ”râuri argintoase” şi strălucesc ”dumbrăvi de aur”, ”codri de argint” şi ”păduri de-aramă roşă”. Divinul palat al împărătesei Dochia cuprinde ”păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase”. Iată doar o strofă:
Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros.
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împlu lumea de-un cutremur voluptos.
Cu talentul lui extraordinar, Eminescu recreează istoria noastră veche şi cu alte poeme, cum ar fi ”Sarmis” şi ”Gemenii”, unde aflăm întâmplări cumplite, de felul anticelor tragedii greceşti. La rândul ei, ”Rugăciunea unui Dac” trimite la străvechi legături între credinţele hinduşilor, budiştilor şi cea a tracilor orphici.
Tot aşa, Arald, eroul din poemul ”Strigoii”, apelează la ultimul mare preot dac, ca s-o revadă pe Maria, iubita moartă. Impresionat de ruga lui Arald, marele preot îl invocă pe zeul Zamolxe, care doar el îi mai poate ajuta pe cei doi îndrăgostiţi să se revadă.
Vechile eresuri cu morţi prefăcuţi în strigoi se păstrează şi astăzi de către unii români. În acelaşi poem eminescian întâlnim şi o enigmatică divinitate zoomorfă, care intervine în atmosfera neguroasă a acelui mileniu de năvăliri barbare:
În codri-adânci căţelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.
Credinţele în astfel de vietăţi stranii erau pomenite şi în documentele domneşti, pe care Mihai Eminescu le citise în întregime. Astfel, poetul citează un astfel de text ca motto la partea a treia a poemului: ”... cum de multe ori când mor oamenii, mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi” (”Îndereptarea legii”, 1652). Admirator al lui Decebal, poetul începe să scrie o epopee şi o dramă care îl au ca personaj principal pe regele-erou.
Nu mai încape nicio îndoială că Mihai Eminescu visa la renaşterea spiritualităţii geto-dacice. ”Totul ar trebui dacizat”, scrie el într-un rând. Să fi fost oare şi vreun instinct al copilăriei petrecute la Ipoteşti, în teritoriul dacilor liberi? De ce nu? De-ar fi ştiut că în ograda casei părinteşti a fost pe vremuri vatra unui sat al acelor daci! Acum câţiva ani, în arealul Muzeului Memorial de la Ipoteşti au fost descoperite mai multe vestigii dacice, între care şi un vas mare.
Nu degeaba a creat Eminescu ”Rugăciunea unui Dac”, pentru care, până şi Emil Cioran, care nu agrea istoria şi cultura noastră, îl foarte admira. Mulţi români jură pe geniul poetului nostru naţional, ca şi pe legătura lui profundă cu lumea Daciei. Desigur, comentatorii străini pot şi sunt mult mai obiectivi decât conaţionalii poetului. Când şi cei de alt neam îl cinstesc pe ”Luceafărul Poeziei Româneşti”, atunci orgoliul nostru naţional este cât se poate de firesc.
Iată ce scrie ilustra cercetătoare italiană Rosa Del Conte în admirabila sa lucrare, ”Eminescu sau despre Absolut”: ”Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, până să ajungă la noi, o cale lungă”.