Credinţe româneşti arhaice, Marţi-Seara și Joimărița

08:56:00 by
După credinţe româneşti arhaice, Marţea este o zi primejdioasă, când sunt şi trei ceasuri rele. Ca toate zilele săptămânii, şi aceasta a fost personificată, având numele de Sânta Marţi, Marţolea sau Marţi-Seara. Ea apare ca o bătrână mereu supărată şi pusă pe rele.

Explicaţia populară pentru firea Sântei Marţi ar fi că ea e furioasă din pricină că ziua ei nu este respectată; printre altele, ea are ciudă pe surorile ei, Miercurea şi Vinerea, că sunt cinstite prin post. Credinţa ar putea fi mult mai veche decât apariţia creştinismului, fiindcă, după cum se vede din Marele Calendar de la Sarmizegetusa Regia, şi dacii ţineau post două zile pe săptămână, însemnate de cele 104 blocuri de andezit, câte sunt în cercul exterior, ce însumează toate zilele de post dintr-un an, afară de posturile dinaintea marilor sărbători.



Ca să n-o supere pe Marţolea, nicio femeie nu trebuie să lucreze în seara de Marţi şi mai ales să nu dea afară gunoiul. Pe cine o prinde că lucrează atunci, Marţi-Seara o pedepseşte foarte aspru. De necaz că nu i se cinsteşte ziua, această sfântă a îmbătrânit rău de tot. A ajuns o bătrână tare rea, şi toată lumea se teme de ea, ca de o mare năpastă.

Se povesteşte că, odată, o fată săracă-sărăcuţă, care n-avea pe nimeni s-o înveţe, se apucase să toarcă nişte cânepă, într-o Marţi seara, că torcea şi ea când avea vreme. Pe când lucra de zor, iată că se pomeneşte cu o babă urâtă tare că-i intră în casă. – Bună seara, fată mare, dar ce faci, lucrezi, hai? – Lucrez, da, că n-am altcând vreme. – Nu-i nimica. Iaca îţi ajut şi eu să dăm tortul gata.

Şi nu ştiu ce face baba, că odată dă gata caierul. – Acum du-te de scoboară cazanul din pod, să fierbem tortul, îi zise baba grăbită. – Apoi, n-am, că al meu s-a stricat, zise fata. – Du-te în sat degrabă şi adă unul, porunceşte baba.

Fata iese, dar mâţa ei, care era năzdrăvană, se ia după ea şi-i spune cine e şi o învaţă ce să facă. Îşi mai face faţă de lucru pe afară şi apoi deodată se dă în spatele casei şi strigă:

Aoleo! Între deal

Şi-ntre Ardeal,

Ard casele Sfintei Marţi!

Când aude Marţolea una ca asta, iese afară şi o zbugheşte înspre munţi. Fata intră repede în casă şi încuie uşa, căci baba nu vroia să fiarbă tortul, ci s-o opărească pe fată! Baba fuge ce fuge, şi, când vede că nu-i nimica, se întoarce la casa fetei.

Însă, în vremea aceasta, fata, după sfatul mâţei, întoarce toate lucrurile din casă cu gura în jos, şi unge cu usturoi toate încheieturile uşii şi ale ferestrelor, întocmai ca atunci când vin strigoii. Baba, cum ajunge, dă să deschidă, şi, când vede că uşa este încuiată, strigă: - Deschide, fă, uşa! Fata tace mâlc. Baba mai strigă o dată, fata iar tace. Baba atunci bodogăne:

Mi-o făcuşi tu mie,

Dar ţi-o făceam eu ţie!

Apoi începe să strige masa ori scaunul ori ceaunul să-i deschidă, dar, cum erau cu gura în jos, toate îi strigară că nu pot merge. Doar o ulcică, pe care a fost uitat-o pe sobă, îi răspunse şi se grăbi să-i deschidă; dar, când sări jos, se sparse! Şi aşa scăpă biata fată, fără s-o chinuiască Marţi-Seara, pentru că baba, dacă văzu şi văzu că nu-i mai poate face nimica, îşi luă tălpăşiţa şi se tot duse.


**
Ca şi sora ei, Marţi-Seara, Joimăriţa este mânioasă că ziua ei, Joia, nu se ţine de oameni decât când se nimereşte în vreun post mai lung. De atâta amărăciune, ea a ajuns o femeie urâtă-urâtă, de te sperii când o vezi, lungă cât o sperietoare de ciori, bună de pus în bostană sau în vie.

În mitofolclorul nostru, Joimăriţa apare ca bătrână şi zbârcită ca o salcie găunoasă. Umblă mereu despletită, şi rânjeşte din toată gura, din care îi răsar doi-trei dinţi stricaţi şi îngălbeniţi, ca nişte bolovani în gura unei peşteri. Pe cap poartă un văl negru, ca babele care stau de vând pe vreme rea mărunţişuri în piaţă.

Joimăriţa e spaima fetelor şi femeilor leneşe. Ea vine noaptea şi loveşte cu vătraiul degetele leneşelor, care în Joia Mare mai au cânepă netoarsă. E aşa de rea, încât fetele îi ştiu de frică; de aceea, ca s-o alunge, când se apropie Joia Mare, ele ung ferestrele şi uşile, şi chiar pe ele însele, cu usturoi, cum se face şi împotriva strigoilor. În noaptea dinspre Joia Mare, Joimăriţa apare pe la ferestrele caselor unde sunt fete mari şi strigă:

Câlţii,

Câlţii,

Tors-ai câlţii?

Atunci, fetele răspund: - Tors! Tors! Tors!

Pe cele ce le găseşte însă cu cânepa netoarsă le ia de păr şi le toacă degetele sau le frige mâinile în jar. Joimăriţa e soră bună cu Marţi-Seara şi cu Muma Pădurii, căci e la fel de rea ca ele. Prin unele sate ale ţării, cete de copii umblă dinspre Joia Mare pe la toate gospodăriile, strigând:

Câţii

Mâţii,

Toarce câlţii!

Ori i-ai tors,

Ori i-ai ros,

Scoate ţolul să ţi-l văz!

Şi, de-l ai,

Să te-nduri şi să ne dai

Cele ouă-ncondeiate –

Unu mie,

Unu ţie,

Şi-unu de tovărăşie!

La anul şi la mulţi ani!

O variantă a acestui colind este aceasta:

Câlţi,

Câlţi,

Tors-ai câlţii?

Două ouă-ncondeiete

Puse bine pe perete!

Iar gospodinele le dăruiesc micilor urători ouă roşii şi încondeiate.