Mătrăguna este una dintre plantele considerate magice de credinţa populară. Era utilizată pentru calităţile sale psihotrope, afrodisiace, iar femeile o foloseau pentru a avea ochi mai frumoşi. Oamenii o foloseau fără să ştie că este toxică, extrem de periculoasă, şi că foarte uşor consumarea ei poate duce la deces.
Calităţile psihotropice ale mătrăgunei erau cunoscute încă din Antichitate. Amestecat sau nu cu opium şi suc de măselariţă, sucul de mătrăgună era folosit ca antestezic în timpul intervenţiilor chirurgicale din Antichitate până dincolo de Evul Mediu. Mătrguna era folosită şi ca afrodisiac.
Planta era folosită ca antidot al unor afecţiuni neuropsihice, cunoscute sub diferite denumiri, ca „bântuială“, îndrăcitură“ sau „zburător“.
În zona Bârladului, în secolul al XIX-lea, fiertura de mătrăgună era băută cu vin de cei alienaţi mintal. De asemenea, în Muntenia din mătrăgună şi alte plante se făcea o fiertură în care se scălda cel care suferea de afecţiuni psihice. Ceaiul de mătrăgună putea duce şi la deces, dacă era luat în cantităţi prea mari.
Eliade, interesat de calităţile mătrăgunei
Mircea Eliade a fost interesat de efectele mătrăgunii înainte de plecarea sa în Orient şi şi-a decupat un articol publicat în „Adevărul literar şi artistic“ înainte de a pleca în Orient. În studiul său privind „Cultul mătrăgunei în România“, istoricul religiilor conchide, printre altele: „Românii nu cunosc (...) ritul culesului mătrăgunei cu ajutorul unui câine“.
Rădăcina sub formă mână cu efecte terapeutice Doar rădăcina plantei, care avea formă de mână de om, era considerată, în credinţa populară, că avea efecte terapeutice. „În unele zone ale României se credea că numai acea parte din rădăcina plantei care seamănă cu o mână de om ar avea un efect magico-terapeutic asupra tulburărilor neuropsihice. (...)
În memoriile sale, Ioan Petru Culianu povesteşte despre întâlnirea lui, în mai 1971, cu un bătrân profesor pensionar din Maramureş care culegea rădăcini de mătrăgună pe care le preda contra cost unei companii de stat pentru a fi folosite în scopuri farmaceutice (extragere de atropină, probabil)“, notează Andrei Oişteanu, în lucrarea „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură“.
Femeile foloseau mătrăguna pentru a avea ochi mai frumuşi Femeile foloseau mătrăguna pentru a avea ochi mai frumoşi. „Unul dintre efectele secundare ale atropinei este midriaza (dilatarea pupilei), efect folosit şi în medicina modernă, în oftalmologie.
În vechime, femeile foloseau mătrăguna ca să-şi provoace dilatarea pupilelor şi să fie astfel mai frumoase. Obiceiul era probabil foarte la modă, de vreme ce a generat denumirea plantei: belladonna“, mai arată Andrei Oişteanu.
Mătrăguna a ajuns să fie considerată o ”plantă a vieţii şi a morţii”, ”o plantă sacră” şi o ”plantă-zeiţă”. Şi asta pentru că mătrăguna are calităţi terapeutice şi psihotrope importante, fapt pentru care românii o considerau o plantă miraculoasă, cu nenumărate valenţe magico-mitice. Cert este că toate părţile plantei, dar mai ales rădăcina, frunzele şi fructele, au un conţinut bogat în alcaloizi (atropină, beladonină, hiosciamină, scopolamină), care au o acţiune psihotropă extrem de puternică.
Consumul de mătrăgună inhibă terminaţiile nervoase parasimpatice, excită sistemul nervos central şi accelerează ritmul cardiac. Interesant de amintit este că unul dintre efectele secundare ale atropinei este midriaza (dilatarea pupilei), efect folosit şi în medicina modernă, în oftalmologie. În vechime, femeile foloseau suc de mătrăgună ca să-şi provoace dilatarea pupilelor şi să fie astfel ”mai frumoase”.
Obiceiul era foarte la modă, dovadă că ce a condus la denumirea ulterioră a plantei: belladonna. Amestecat cu opium şi suc de măselariţă, sucul de mătrăgună era folosit ca anestezic în timpul intervenţiilor chirurgicale, din Antichitate până după Evul Mediu, se menţionează în cartea ”Narcotice în cultura română”.
”Omul care bea, nu mai pleacă până nu termină banii”
Mătrăguna era folosită şi ca analgezic, dar şi ca afrodisiac, dovadă şi versurile create de români legate de această plantă: ”Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă-n astă lună, nu te iau de bolunzit, ci te iau de îndrăgit”. Planta era folosită ca remediu împotriva insomniei, dar şi împotriva ”melancoliei cronice, cu tendinţe de sinucidere”, după cum scrie Mircea Eliade şi consemnează în cartea sa Andrei Oişteanu.
În terapia populară românească, mătrăguna era folosită ca antidot al unor afecţiuni neuropsihice, denumite în limbaj popular ”bântuială”, ”ameţeală”, ”lipitură” (sindrom depresiv), ”sperietură” (tulburare psihică datorată unei emoţii puternice), ”îndrăcitură” (alienare mintală). În secolul al XIX-lea, în zona Bârladului, fiertura de mătrăgună cu vin era băută de ”cei îndrăciţi” (alienaţi mintal), reiese din cartea ”Narcotice în cultura română”. Este de domeniul evidenţei că, luată în doze prea mari, mătrăguna nu vindeca afecţiunile psihice, ci le producea sau le amplifica pe cele existente. Ea provoca, de asemenea, ”nebunia” (stări delirante) sau chiar moartea.
Ceaiul de mătrăgună ”ori îl omoară, ori îl însănătoşează” pe bolnav, notează Simeon Marian, care, înainte de administrarea fierturii, trebuie legat ”pentru că înnebuneşte”, descrie Andrei Oişteanu proprietăţile plantei în cartea ”Narcotice în cultura română”.
Ţăranii şi târgoveţii români nu foloseau mătrăguna doar ca fiertură, ci şi macerată în vin sau rachiu. Exista chiar o practică a unor cârciumari, de a dizolva mătrăgună în băuturi alcoolice, pentru a le face mai tari. Cârciumarii din zona munţilor Apuseni ”obişnuiesc să pună în butea cu vin o bucată de mătrăgună, că atunci omul care bea, nu mai pleacă până nu termină banii”, consemna Gheorghe Pavelescu.
Pentru găsirea şi aducerea mătrăgunei, se plăteau două vrăjitoare ”care ştiu s-o culeagă”. Apoi, vrăjitoarele făceau mai multe gesturi magice de aducere a clienţilor la cârciuma respectivă. Cert este că oamenii nu veneau atât pentru că se punea mătrăgună ”sub butoiul cu vin” (ritual magic), cât pentru că se punea ”o bucăţică din ea în băutură” (gest cu scop narcotic), inducându-se astfel dependenţa clienţilor faţă de substanţele psihotrope conţinute de plantă, concluzionează Andrei Oişteanu în cartea sa, ”Narcotice în cultura română”.
adevarul.ro
Calităţile psihotropice ale mătrăgunei erau cunoscute încă din Antichitate. Amestecat sau nu cu opium şi suc de măselariţă, sucul de mătrăgună era folosit ca antestezic în timpul intervenţiilor chirurgicale din Antichitate până dincolo de Evul Mediu. Mătrguna era folosită şi ca afrodisiac.
Planta era folosită ca antidot al unor afecţiuni neuropsihice, cunoscute sub diferite denumiri, ca „bântuială“, îndrăcitură“ sau „zburător“.
În zona Bârladului, în secolul al XIX-lea, fiertura de mătrăgună era băută cu vin de cei alienaţi mintal. De asemenea, în Muntenia din mătrăgună şi alte plante se făcea o fiertură în care se scălda cel care suferea de afecţiuni psihice. Ceaiul de mătrăgună putea duce şi la deces, dacă era luat în cantităţi prea mari.
Eliade, interesat de calităţile mătrăgunei
Mircea Eliade a fost interesat de efectele mătrăgunii înainte de plecarea sa în Orient şi şi-a decupat un articol publicat în „Adevărul literar şi artistic“ înainte de a pleca în Orient. În studiul său privind „Cultul mătrăgunei în România“, istoricul religiilor conchide, printre altele: „Românii nu cunosc (...) ritul culesului mătrăgunei cu ajutorul unui câine“.
Rădăcina sub formă mână cu efecte terapeutice Doar rădăcina plantei, care avea formă de mână de om, era considerată, în credinţa populară, că avea efecte terapeutice. „În unele zone ale României se credea că numai acea parte din rădăcina plantei care seamănă cu o mână de om ar avea un efect magico-terapeutic asupra tulburărilor neuropsihice. (...)
În memoriile sale, Ioan Petru Culianu povesteşte despre întâlnirea lui, în mai 1971, cu un bătrân profesor pensionar din Maramureş care culegea rădăcini de mătrăgună pe care le preda contra cost unei companii de stat pentru a fi folosite în scopuri farmaceutice (extragere de atropină, probabil)“, notează Andrei Oişteanu, în lucrarea „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură“.
Femeile foloseau mătrăguna pentru a avea ochi mai frumuşi Femeile foloseau mătrăguna pentru a avea ochi mai frumoşi. „Unul dintre efectele secundare ale atropinei este midriaza (dilatarea pupilei), efect folosit şi în medicina modernă, în oftalmologie.
În vechime, femeile foloseau mătrăguna ca să-şi provoace dilatarea pupilelor şi să fie astfel mai frumoase. Obiceiul era probabil foarte la modă, de vreme ce a generat denumirea plantei: belladonna“, mai arată Andrei Oişteanu.
Mătrăguna a ajuns să fie considerată o ”plantă a vieţii şi a morţii”, ”o plantă sacră” şi o ”plantă-zeiţă”. Şi asta pentru că mătrăguna are calităţi terapeutice şi psihotrope importante, fapt pentru care românii o considerau o plantă miraculoasă, cu nenumărate valenţe magico-mitice. Cert este că toate părţile plantei, dar mai ales rădăcina, frunzele şi fructele, au un conţinut bogat în alcaloizi (atropină, beladonină, hiosciamină, scopolamină), care au o acţiune psihotropă extrem de puternică.
Consumul de mătrăgună inhibă terminaţiile nervoase parasimpatice, excită sistemul nervos central şi accelerează ritmul cardiac. Interesant de amintit este că unul dintre efectele secundare ale atropinei este midriaza (dilatarea pupilei), efect folosit şi în medicina modernă, în oftalmologie. În vechime, femeile foloseau suc de mătrăgună ca să-şi provoace dilatarea pupilelor şi să fie astfel ”mai frumoase”.
Obiceiul era foarte la modă, dovadă că ce a condus la denumirea ulterioră a plantei: belladonna. Amestecat cu opium şi suc de măselariţă, sucul de mătrăgună era folosit ca anestezic în timpul intervenţiilor chirurgicale, din Antichitate până după Evul Mediu, se menţionează în cartea ”Narcotice în cultura română”.
”Omul care bea, nu mai pleacă până nu termină banii”
Mătrăguna era folosită şi ca analgezic, dar şi ca afrodisiac, dovadă şi versurile create de români legate de această plantă: ”Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă-n astă lună, nu te iau de bolunzit, ci te iau de îndrăgit”. Planta era folosită ca remediu împotriva insomniei, dar şi împotriva ”melancoliei cronice, cu tendinţe de sinucidere”, după cum scrie Mircea Eliade şi consemnează în cartea sa Andrei Oişteanu.
În terapia populară românească, mătrăguna era folosită ca antidot al unor afecţiuni neuropsihice, denumite în limbaj popular ”bântuială”, ”ameţeală”, ”lipitură” (sindrom depresiv), ”sperietură” (tulburare psihică datorată unei emoţii puternice), ”îndrăcitură” (alienare mintală). În secolul al XIX-lea, în zona Bârladului, fiertura de mătrăgună cu vin era băută de ”cei îndrăciţi” (alienaţi mintal), reiese din cartea ”Narcotice în cultura română”. Este de domeniul evidenţei că, luată în doze prea mari, mătrăguna nu vindeca afecţiunile psihice, ci le producea sau le amplifica pe cele existente. Ea provoca, de asemenea, ”nebunia” (stări delirante) sau chiar moartea.
Ceaiul de mătrăgună ”ori îl omoară, ori îl însănătoşează” pe bolnav, notează Simeon Marian, care, înainte de administrarea fierturii, trebuie legat ”pentru că înnebuneşte”, descrie Andrei Oişteanu proprietăţile plantei în cartea ”Narcotice în cultura română”.
Ţăranii şi târgoveţii români nu foloseau mătrăguna doar ca fiertură, ci şi macerată în vin sau rachiu. Exista chiar o practică a unor cârciumari, de a dizolva mătrăgună în băuturi alcoolice, pentru a le face mai tari. Cârciumarii din zona munţilor Apuseni ”obişnuiesc să pună în butea cu vin o bucată de mătrăgună, că atunci omul care bea, nu mai pleacă până nu termină banii”, consemna Gheorghe Pavelescu.
Pentru găsirea şi aducerea mătrăgunei, se plăteau două vrăjitoare ”care ştiu s-o culeagă”. Apoi, vrăjitoarele făceau mai multe gesturi magice de aducere a clienţilor la cârciuma respectivă. Cert este că oamenii nu veneau atât pentru că se punea mătrăgună ”sub butoiul cu vin” (ritual magic), cât pentru că se punea ”o bucăţică din ea în băutură” (gest cu scop narcotic), inducându-se astfel dependenţa clienţilor faţă de substanţele psihotrope conţinute de plantă, concluzionează Andrei Oişteanu în cartea sa, ”Narcotice în cultura română”.
adevarul.ro