Fenomenul OZN în România

Articol preluat de pe site-ul Formula As


DAN FARCAŞ - matematician, preşedintele Asociaţiei pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate - "Universul este cu mult mai straniu decât reuşim noi să ne imaginăm"


"Un sămn mare s-au arătat pe ceriu"

-  În România cum s-a întâmplat? Cât de des am fost vizitaţi de extratereştri?

- Foarte des. Mai des decât ne dăm seama. Pri­mele cazuri din România apar încă din vechime, au fost consemnate în cro­nici, începând din 1457 şi 1495. Şi letopiseţul lui Gri­gore Ureche consem­nea­ză clar un OZN, pe la 1520: "un sămn mare s-au arătat pe ceriu, c-au strălucit des­pre miazănoapte ca un chip de om", spune croni­carul. Dar poate cazul cel mai spec­taculos i s-a în­tâm­plat lui Mihai Viteazul. În octom­brie 1595, pe când dom­nitorul asedia Târgo­viş­tea ocupată de turci, dea­supra tabe­rei a apărut "o mare cometă". A fost un obiect mare şi luminos, văzut de toţi soldaţii. Şi cronicile pome­nesc apari­ţia aceea care a stat pe cer mai bine de o oră. Or, în în­regis­trările astronomilor nu apa­re nicio cometă la acea dată. În plus, nicio co­metă nu se arată doar în­tr-un singur loc. E clar că a fost un OZN! La trei zile de la apariţia lui, Mihai Viteazul i-a învins pe turci şi i-a alungat din cetate. Dar şi după Mihai Vitea­zul, cro­nicile nu vor înceta să consemneze cu înfri­coşare apariţii stranii pe cer. Absolut interesant e că OZN-urile apar şi în frescele vechilor biserici. S-au găsit astfel de obiecte bizare pe cerul pictat la Bise­rica Dom­nească din Târgovişte, de pildă. Dar ele apar şi în Bucureşti, în fres­cele bisericii Sf. Spiridon vechi, şi la biserica Bucur. Iar prezenţa lor nu poate fi explicată defel prin canoanele religioase ale picturii. Ciudate figuri de astronauţi şi OZN-uri dis­coidale apar în multe biserici din ţară. Din Gorj până în Argeş (la mânăstirea Tutana) şi până la Bi­se­rica Mâ­năstirii din Sighişoara. Aşadar, ex­trate­reştrii ne-au vizitat sistematic încă din vechime.



- Şi, mai aproape de noi, cum s-au arătat extratereştrii pe cerul României?

- Avem cazuri spectaculoase în 1913, de pildă, dar şi între răz­boaie. Pe urmă, în 1968, a urmat un adevărat val OZN care s-a abă­tut asupra României. Un caz cele­bru a fost în pădurea Hoia Baciu din Cluj. Dar şi în Banat a apărut, în 1968, un obiect des­pre care nu se ştie ce era. A zburat la 30 de kilometri altitudine, s-a învârtit două zile prin zonă şi a fost văzut din zeci de locuri. Eu am mărturii de la Reşiţa. Acolo s-a oprit activitatea în uzină şi au ieşit toţi afară să se uite cu binoclurile.

Jurământul tăcerii


- Care vi se par cazurile cele mai serioase de la noi?


 - Sunt cele ale piloţilor, pentru că ele pot fi veri­ficate. Eu ştiu cinci cazuri de piloţi români care au întâlnit OZN-uri. Iată cazul cel mai spectaculos, poate. Este vorba despre un pilot militar din Arad, Mihai Bărbuţiu. Mai trăieşte şi azi, are aproape 90 de ani. A avut patru întâl­niri OZN! Pe prima a trăit-o în vara anului 1957, pe aeroportul Cara­cal-Deveselu. A fost che­mat de urgenţă la staţia mobilă de conducere a zborurilor. Tocmai fu­sese văzută în zonă, pe radare, o ţintă neiden­tificată: când apărea, când dispă­rea. De la Craiova, a fost trimis la interceptare un avion de vânătoare. Băr­bu­ţiu pu­tea auzi pilotul spunând că a localizat ţinta, şi după un timp, că a pier­dut-o. Apoi s-a în­tâm­plat ceva ireal. Bărbu­ţiu a văzut venind spre el, dinspre satul Deveselu, un obiect. A crezut că-i un avion inamic înarmat, aşa că s-a ascuns sub staţie, după roţile camionului care adăpostea staţia de zbor. Dar spre surprin­derea lui, nu s-a întâm­plat nimic. Până când a izbuc­nit lumina aceea... nefi­reas­că şi puternică, ca a unui reflector. Lu­mina ae­ro­­portul circu­lar, pe 100 de metri. Parcă era un pro­iector de niciunde. După 20 de secunde, Mihai Băr­buţiu a văzut obiectul plecând către est. Urmă­toarea întâlnire OZN i s-a întâmplat 10 ani mai târziu. Atunci a fost un OZN pe care piloţii de pe două avioane de vânătoare l-au putut vedea cu ochiul liber, dar care nu apărea pe radare... După asta, a fost chemat la Bucureşti, unde a semnat un angaja­ment că nu va divulga nimic din ceea ce a văzut.
Următoarele întâlniri au fost mai spectaculoase şi mai dramatice. Una s-a întâmplat tot în 1967. Două avioane MIG-19 făceau un exerciţiu de rutină la mare altitudine. Şi, la un moment dat, pilotul Mihai Bărbuţiu a văzut în faţa lui, la mare distanţă, un obiect zburător. N-a spus ni­mic. Nu mai voia să fie che­mat iar la interogatorii inco­mo­de, cum tocmai o păţise. Dar pilotul de pe celălalt apa­rat n-a mai rezistat: "Şefule, vezi ţinta aia din faţa noas­tră?". "N-o văd, nu e nimic acolo". Celălat însă insista. "Ce-i acolo? Ce vedeţi?" - au fost întrebaţi de la sol. Şi Bărbuţiu a trebuit să recu­noască. Vedea un obiect neidentificat. Numai că radarele de la sol nu-l vedeau. Le apăreau doar cele două avioane. Li s-a cerut piloţilor să forţeze intru­sul să aterizeze. Bărbuţiu, fiind păţit, s-a eschivat: "Nu am suficient combustibil!". Atunci i s-a ordonat celuilalt pilot să tragă un foc de avertisment spre OZN!... Niciun efect! Înainte să aterizeze, Bărbuţiu s-a apropiat de obiect, să-l vadă mai bine. "Când m-am apropiat, 10-15 secunde am rămas aproape captiv în conul de umbră aruncat de obiect, de la lumina lu­nii. Şi în tot acest timp, am simţit o «presiune electrică», aşa cum simţi în preajma unui câmp electric puter­nic. Aparatele de navigaţie de pe bord mi se învâr­teau ca nebunele. Am fost la 500 de metri de el.
Farfuriile zburătoare se întorc (II) - Fenomenul OZN în România
În mijloc - pilotul Mihai Bărbuţiu


L-am văzut bine. Era de zeci de ori mai mare decât avio­nul meu... era cât un teren de fotbal. Era ce­nu­şiu şi circular, nu avea aripi, nu avea nimic! Atunci mi-am zis că-i de pe altă planetă". Între timp, celălalt pilot armase tunurile şi se apropia de obiect. Dar în timp ce raporta la sol, ţinta a dispărut... Băr­buţiu s-a uitat înapoi şi a văzut că obiectul e în spa­tele său. A îngheţat! De la sol i s-a dat lui ordinul să tragă o salvă. S-a temut. Ştia că nava e atât de avansată tehnologic, încât dacă va trage, putea să-i ex­plodeze proiectilul pe ţeavă. A încercat să urmă­rească OZN-ul, într-o cursă inegală, pe cer. A făcut şi fotografii. A doua zi, ofiţerul de contrain­formaţii a luat cutia cu filmul nedevelopat şi nimeni n-a mai ştiut nimic de pozele alea.
Pe urmă, în 1971, Mihai Bărbuţiu a întâlnit iar un OZN. O întâlnire care de data aceasta a lăsat ur­me. Tocmai zbura de la Timişoara, cu un MIG-21, când, la 500 de metri, a in­trat într-o zonă cu tur­bu­lenţe intense şi nefireşti. Apoi a simţit o lovitură pu­ternică şi a văzut o lumină strălucitoare. A vrut să se catapulteze, dar în mod straniu, avionul răs­pun­dea la comenzi, aşa că a decis să continue pilo­tajul. Problemele au început la aterizare. La sol, îl aştep­tau generalul comandant de divizie, ingineri, medici etc. Generalul a observat primul că avionu­lui îi lip­sea rezervorul cel mare, suplimentar, de combus­tibil. Era imposibil să cadă, fără comanda pilotului! Pe urmă, au găsit şi lansatoarele de rachete, îndoite. Şi erau dintr-un aliaj extraordinar de dur. Apoi, rezervorul a fost găsit pe un câmp, neatins. Încă o enigmă neelucidată.

OZN-ul din lacul Vidraru


- Au existat şi după 1990 manifestări OZN de amploare în România?


- Au fost multe. Între cele mai spectaculoase au fost la lacul Vidraru. Cazuri absolut autentice. Totul a început în 1978, când o pereche de îndrăgostiţi în­tâlneşte pe lacul Vidraru ceva înfricoşător. Era o seară luminoasă de august şi cei doi tocmai se hotă­râ­seră să înnopteze pe munte, lângă baraj. Nu ştiau ce-i aşteaptă. Profesor de istorie, bărbatul a mărtu­risit următoarele:

"Pe la 11 noaptea, am văzut amândoi cum dintr-odată s-a ridicat din lac un disc uriaş! Avea 30-40 de metri şi eram foarte aproape de el, aşa că l-am văzut bine de tot. Părea o pălărie uriaşă de me­tal, cu ferestre luminate în verde. Nu scotea niciun zgomot cum plutea aşa, lin, prin aer. De groază, ochii ne ieşiseră din orbite. Credeam că vine spre noi. O vreme aşa a şi părut, căci discul uriaş s-a ridicat drept în sus şi mai avea puţin ca să ajungă până la locul nostru. Dar apoi s-a încli­nat şi a ţâşnit spre cer cu o viteză incredibilă. În câteva secunde, era doar un punct mic pe cer. A­tunci ne-am uitat iar spre lac: făcea valuri mari, ca ale unei mări în furtună, valuri ce se izbeau cu vuiet de maluri".

Spectaculoasele OZN-uri de la Vidra­ru au con­tinuat să apară. În toamna lui 1996, un jandarm care făcea de pază la baraj a văzut ceva care l-a uluit, şi pe el, şi pe noi. Era cam 6 dimi­neaţa. Jan­darmul tocmai se uitase la ceas, pentru că aş­tepta schimbul de gardă. Fără să vrea, s-a uitat spre cer. Era foarte senin, fără nori, dar ste­lele abia se ve­deau. Deo­da­tă, văzu o stea cu mult mai stră­luci­toare decât cele­lal­te. Părea să co­boare de pe boltă. S-a oprit un timp. Apoi "steaua" s-a apro­piat încet de locul de pândă al jandar­mu­lui. Deve­nea tot mai străluci­toare şi mai stră­lucitoare. După câteva secunde, tână­rul jandarm a vă­zut că steaua care cobo­râse pe Pământ era un disc. "Ăsta-i un OZN. Ce mă fac dacă vine spre mine?" - şi-a zis şi părul i se fă­cuse măciucă. OZN-ul s-a oprit dea­supra lacului, a co­bo­rât uşurel şi s-a scufundat în apă. N-avea cum să se în­şele, era la vreo 800 de metri de el. În urma lui, de sub apă, lu­mina a stră­lucit in­tens, multă vre­me... Doi ani mai târziu, mai mulţi oa­meni au mai fost implicaţi într-o altă experienţă şo­cantă. Era într-o seară de noiem­brie 1998, şi doi jurnalişti din Piteşti ple­caseră spre baraj. Târziu, în noapte, maşina li s-a oprit. Aparent, fără mo­tiv. Pe urmă i-a prins şi o ra­fală de ploaie. Picase ca din senin şi ea, după vre­mea frumoasă. Pe urmă, în lumina faru­rilor, au zărit doi ciobani cu turme de oi. Câinii lor lătrau înnebu­niţi şi urlau la cer, iar cio­banii erau şi ei foarte speriaţi. Când s-au mai liniştit, ciobanii au povestit despre o lumină mare cât casa. O văzuseră cum se ridica la cer din lacul Vi­draru, cu zgomot ca de tunet. Imediat, lângă grupul de oameni şi oi s-a mai oprit o maşină. Era o pereche de tineri căsătoriţi din Foc­şani. Sures­citaţi, au po­vestit cum văzuseră şi ei obiectul uriaş ce strălucea aproape orbitor, cu o lumină verde. Când a ieşit din lac, OZN-ul a stro­pit totul în jur cu tone de apă, ca o balenă gigan­tică. Aceea fusese ra­fala de ploaie stârnită din senin pe şosea. Iată că Uni­versul nu nu­mai că e mai straniu decât ne ima­ginăm. E chiar mai straniu decât sun­tem în stare noi să ne imaginăm.

Pomul cu pere de aur


- Există şi relatări ale unor oameni simpli despre OZN-uri?

- A fost unul cu totul aparte, în Maramureş. Acolo, OZN-urile şi miturile noastre folclorice s-au îmbinat neaşteptat. Copilul care a trăit acele întâm­plări e acum bărbat în toată firea. Dar n-a uitat ni­mic din ce a trăit. Dorel Bizeu s-a născut în Crăciu­neşti, un sat lângă Sighetul Marmaţiei. Când era mic, mergea după apă la un izvor şi trecea pe lângă casa unui bătrân singuratic. Şi nu poate uita ce lu­cruri nemaiauzite povestea. Spunea, de pildă, că lân­gă gardul casei sale creşte un pom fermecat, ce făcea pere pitice, care se coceau doar într-o singură zi din an. Apoi a venit vara aceea a lui 1974, când a înce­put totul. Bătrânul murise şi, într-o zi, copilul s-a dus să vadă dacă perele fer­me­cate s-au copt. Şi când a ajuns la pom, a văzut cum în jurul lui stă­teau o fetiţă şi şase băieţi. Când s-a apropiat de ei, fetiţa a în­ceput să sară de colo-colo şi a deve­nit rea şi duşmă­noasă. Pe urmă, unul din­tre băieţii aceia străini a ve­nit la el şi i-a dat o pară din pomul fermecat. Băia­tul îi vorbea ciudat... de fapt zum­zăia ceva nearti­culat; par­că-i şop­tea să ia para şi s-o mă­nân­ce iute. Dorel a muşcat-o, dar fructul i s-a topit în mână şi s-a fă­cut apă. A­vea gust de portocală cu multă, multă mentă, îşi aminteşte şi azi. Pe urmă, trupul i-a fost cu­prins de frisoane şi a simţit o mână rece ce i se pusese pe umăr. Când s-a în­tors, a văzut o femeie cu părul alb, lucitor ca mătasea. Era o ditamai hui­dumă, înaltă de 3 metri. Femeia îl scruta sever, şi cum îl privea, Do­rel a văzut că faţa i s-a învineţit şi ochii i s-au înroşit de furie. Atunci a înţeles că o avea în faţă chiar pe Fata Pădurii, zâna aceea rea, despre care sătenii po­ves­teau că fură copiii... Mama ielelor, arătarea schim­bătoare, uneori ne­spus de fru­moa­să, al­teori hâdă; care putea stâr­ni codrul, făcând co­pacii să chiuie şi să plân­gă. Fata Pă­du­rii cobo­râse lângă el, aşadar, din poveşti. Co­­­pil­ului însă nu îi era fri­că acum de ea... Băiatul cel bine­voi­tor îl fă­cu­se să în­ţeleagă ceva. Îi spu­sese pe calea gându­lui, neştiută: "Bine ai făcut că ai mâncat para, alt­fel, femeia asta, care e mama mea, te-ar fi «asi­milat»". Mai târ­ziu, a înţeles că de o alt­fel de asi­milare fusese atunci vorba: poate că l-ar fi răpit şi l-ar fi dus în lumea lor. Şi, pe când mânca para "ferme­cată", copilul a văzut cum furia se to­pise de pe chipul Fetei Pădurii. Semăna acum cu un înger, cu ochi verzi şi strălucitori. Era tare fru­moasă, iar co­piii ciudaţi din jurul ei începuseră să cânte fru­mos. Cântau, ţine minte bine, ceva despre "pleca­rea şi venirea din lumină". Şi i-au povestit puiului de moroşan foarte multe. Vorbeau o limbă cu totul străină, pe care el, atunci şi numai atunci, a înţe­les-o. I-a întrebat de unde-s. I-au răspuns, vor­bind parcă numai în versuri: "Spune-mi cine te-a adus, satul nostru e de sus", iar tu "Du-te pe căra­rea ta, în curând ne vei uita, dar la mijlocul vieţii când vei fi, de noi îţi vei aminti". După care au dispărut toţi... Întâlnirea de la pomul fermecat i-a rămas adânc în suflet. Şi azi, după atâţia ani, tot îi pare rău că nu l-au luat atunci cu ei. Căci se sim­ţise ca-n rai: totul în jurul lor era armonie şi bucurie. Zece ani după prima lui întâlnire cu Fata Pădurii, copilul a colindat fără odihnă dealurile şi pădurile. Spera să o întâl­nească, să afle unde-i satul acela al lor. În pere­gri­nările lui, a mai văzut-o şi auzit-o cân­tând. Oda­tă, lângă un lac, era aproape s-o ajungă din ur­mă pe Fata Pădurii. Dar ea a zburat cu o vite­ză su­pra­ome­nească. Doar mama lui îi spunea: "Te poar­tă Fata Pădurii, băiete!". Târziu a înţeles: "Ei nu erau de-ai oamenilor".

Ipoteze şi explicaţii

- Există, azi, explicaţii convingătoare pentru apariţia OZN-urilor pe Pământ?

- Marii maeştri OZN - atât Jacques Fabrice Vallée (astrofizician, doctor în informatică şi guru în OZN-uri), cât şi Josef Allen Hynek - spun că nu e vorba doar despre nave cu ex­tratereştri. Ar fi prea simplu. În anii '60, Jacques Fabrice Vallée a scris două cărţi, care au schim­bat profund viziunea asu­pra OZN-urilor. El a integrat apa­ri­ţiile OZN într-o viziune mult mai lar­gă şi surprinză­toare, care de­mon­strează că apariţiile Fe­cioarei Maria şi OZN-urile au multe simi­larităţi. Sunt feno­mene care se pe­trec si­milar în ambele cazuri. Vallée a cercetat foarte mul­te apariţii ale Fecioa­rei Maria ca să îşi demon­streze teza. Chiar şi în Româ­nia avem vreo zece astfel de apa­riţii sacre, care verifică ceea ce spune el. Dar la noi apare nu­mai Dumnezeu, Dum­ne­zeu văzut ca un Moş cu bar­bă. Pe când, în lumea cato­lică, se arată numai Sfânta Fecioară. Extrem de in­teresant că în India, în schimb, apariţiile sacre iau forma lui Vishnu şi Shiva. Tocmai aici pare a fi cheia care duce către o anume clarificare. Ce spu­ne Jacques Vallée? Că toate aceste apa­ri­ţii sunt un fenomen peren, şi nu o nebunie a secolului 20, cum par a fi OZN-urile. Iar acest feno­men, toate aceste apariţii şi ma­nifestări au dat naştere tuturor religiilor! Dar şi mito­logiei, folclorului cu pitici şi cu iele. Toate sunt un singur tot.

- Cum s-a ajuns la această viziu­ne gene­rali­zatoare, revoluţionară?

- A pornit şi de la observaţii. De exemplu, cei care susţin că au fost răpiţi de extratereştri au măr­turisit că acele răpiri au fost jumătate în trup, ju­mătate în spirit. Aşa cum erau şi extratereştrii cu care au venit în contact. Cineva chiar a desenat cum arăta cel care a răpit-o. Semăna cu un înger. Iar asta s-a repetat. Ades, dintr-un OZN apare cineva care seamănă cu un înger. Aşa cum s-a în­tâm­plat şi cu băiatul din Maramureş care a întâlnit-o pe Fata Pă­durii coborând dintr-un OZN. Aşadar, toate par a se lega: religia, folclorul, mitologia şi întâmplările OZN. Sunt una şi aceeaşi veche po­veste a uma­nităţii. Aici e marea provocare.

- Are vreun nume, vreo explicaţie acest feno­men atotcuprinzător?

- Marii specialişti ai lumii în OZN nu i-au dat niciun nume. Eu însă am o ipoteză: cred că e vorba de hipercivilizaţii. Asta sunt extratereştrii: civilizaţii care ne-au depăşit cu miliarde de ani. Ei au închis Pământul ca pe un fel de creşă şi ne urmăresc, ne lasă să vadă ce facem. Ne urmăresc şi tac.

- Trebuie să ne fie frică sau să ne bucurăm că extratereştrii sunt aici?

- Nu trebuie nici să ne fie frică, nici să ne bucurăm. Distanţa de la ei la noi este ca de la noi la furnici. Aşa că nu vor intra niciodată în dialog direct cu noi, cum nu avem ce dialoga noi cu furnicile. Dar nici nu ne vor transfera tehnologiile lor. O dată, pentru că ei ştiu că orice tehnologie ne-ar da, noi o vom folosi în războaie. Or, ei au tehnologii cu care uşor am putea să aruncăm Pământul în aer. În al doilea rând, eu socot că extratereştrii nu vor să ne distrugă prin aculturaţie. E ca şi cum ai construi un supermarket într-un trib din Papua Noua Guinee; tot ce e valoros în acea mică comunitate va muri. Fără ca băştinaşii să evolueze. Dar motivul princi­pal pentru care ei ne veghează în tăcere este că şi noi suntem o potenţială viitoare hipercivilizaţie. Cândva, vom ajunge şi noi acolo, departe.