Pentru comuniștii români a fost mult mai greu să-l demonizeze pe Regele Mihai, suveranul cel iubit de armată și popor, decât pe Ion Antonescu, aliatul diabolicului Hitler. În plus, românii se știau dintotdeauna a trăi cu un vodă sau un rege în fruntea ţării și nu într-o republică. Demonizarea comunistă a Regelui Mihai a avut mai mult succes abia după căderea regimului comunist, prin contribuţia înverșunată a urmașilor sicofanţi ai lui Dej și Ceaușescu.
Deși n-ar fi recunoscut-o nici în ruptul capului, comuniștii români erau conștienţi în sine de nelegitimitatea puterii lor, care se sprijinea doar pe diviziile sovietice. Pe Ion Antonescu, cel care nu fusese apărat de aproape niciun militar român după arestarea sa, a fost ușor să-l judece public și să-l execute drept criminal de război hitlerist. Mort și perfect demonizat fiind, Antonescu nu mai prezenta niciun pericol politic pentru regimul comunist.
Ba chiar, la un moment dat, anti-bolșevismul și naţionalismul său au devenit utile propagandei ceaușiste. Regele Mihai însă (fie el abdicat și expulzat) era viu și prezent în memoria foștilor săi supuși, deveniţi brusc cetăţeni ai unei republici populare străine lor. Tocmai de aceea, el reprezenta o ameninţare permanentă pentru uzurpatorii puterii de la București, prin forţa legitimităţii sale și prin exemplul faptelor personale.
Mai mult decât imperialismul american cel perfid și agresiv, mai tare decât burghezo-moșierimea reacţionară internă și externă, Regele Mihai încarna un pericol concret și implacabil pentru clica stalinistă instalată la putere în România, fie doar și pentru faptul că majoritatea covârșitoare a românilor îl percepeau pe tânărul și charismaticul suveran, trimis cu forţa în exil, drept ultima lor speranţă vie în faţa coșmarului bolșevic.
Rege? Care rege?
În aceste condiţii, imediat după șocul dramatic al proclamării unei republici ce semăna foarte tare cu una sovietică, românilor li s-au aplicat două procedee de spălare în masă a creierelor. Primul pas a constat în ștergerea radicală, sub teroarea ameninţării cu pușcăria, a oricărei referinţe la monarhie și la Regele Mihai. Orice menţiune publică a acestuia era imediat brutal sancționată de partidul comunist și Securitatea sa.
Concret, a fost vorba despre o broșură intitulată Publicaţii interzise până la 1 mai 1948, care cuprindea circa 8.000 de titluri, ce au fost imediat epurate din librării și biblioteci, listă ce a fost ulterior extinsă, potrivit lui Ion Cristoiu, cu încă 2.000 de titluri. Erau vizate nu doar referinţele la Ion Antonescu și apropiaţii săi, dar și cele referitoare la monarhie, într-o campanie unică în istoria României, cea de „prigonire a cuvântului scris”.
Tot atunci a fost impus drept dogmă istorico-ideologică Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, semnat de sinistrul Mihail Roller și publicat de Editura de Stat în 1947, cu ediţii ulterioare (Istoria RPR. Manual pentru învăţămîntul mediu, sub red. Mihail Roller, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1952, 1956). Era vorba despre rusificarea, sovietizarea totală a istoriei naţionale, în care monarhia nu avea ce căuta. Casa Regală a României era astfel ștearsă din istorie printro simplă trăsătură de condei stalinist.
Demonizarea
Al doilea pas a constat în calomnierea grosolan-mincinoasă a Regelui Mihai. Spre sfârșitul regimului Gheorghiu-Dej, mai precis în 1962, înregistrăm primele consemnări oficiale ale demonizării Regelui Mihai, în Istoria patriei.
Manualul pentru clasa a IV-a, semnat de Dumitru Almaș și A. Petric, în care, la pagina 155, scria:
„În ziua de 23 August 1944, formaţiunile patriotice de luptă au arestat pe Antonescu și pe miniștrii lui. Mii de muncitori și alţi patrioţi au cerut arme ca să lupte împotriva hitleriștilor. Împreună cu unităţi din armata noastră, ei au dezarmat trupele hitleriste care se aflau în București și în alte regiuni ale ţării”.
Niciun cuvânt despre Rege, partide istorice, chiar și armata română apărea doar ca un factor secundar. La pagina 162, din același manual, menit fragezilor pionieri ai patriei, ce trebuiau temeinic îndoctrinaţi (astăzi oameni maturi, poate chiar politicieni în Parlament sau în Guvern), găsim explicaţia abdicării Regelui Mihai:
„În fruntea statului se găsea încă regele, care se împotrivea tuturor înnoirilor. Şi nici nu-i de mirare că se purta așa. Regele avea moșii întinse, multe fabrici, mulţi bani în bănci. El ţinea strânse legături cu foștii moșieri și cu marii fabricanţi, pe care îi ocrotea cu grijă. Împreună cu aceștia și cu alţi dușmani de peste graniţă, regele punea la cale diferite acţiuni potrivnice poporului nostru. De aceea, la 30 decembrie 1947, poporul muncitor, condus de partidul comunist, a alungat pe rege din ţară”.
Exact în coordonatele acestei matrici propagandistice s-a desfășurat calomnierea Regelui Mihai în timpul regimului comunist și încă mult după decembrie 1989. Un alt manual de Istorie modernă şi contemporană, cel pentru clasa a XI-a de liceu, semnat de aceiași Dumitru Almaș și Alexandru Vianu, aprobat și revizuit de Ministerul învăţământului în 1967 și 1971, expediază la fel de misterios (pagina 243) momentul 23 August 1944, când „a început insurecţia naţională antifascistă armată prin arestarea guvernului antonescian și ocuparea principalelor instituţii publice. S-a alcătuit un nou guvern, iar armata română a încetat operaţiunile împotriva URSS și s-a alăturat coaliţiei anti-hitleriste împotriva Germaniei hitleriste”.
Regele exilat trebuia demonizat cu toată forţa
Cel puţin în 1971 se recunoștea faptul că România redevenise o monarhie constituţională prin revenirea la Constituţia din 1923, dar „marea bătălie dusă de masele largi pentru înfăptuirea vastului program de refacere a economiei, pentru transformări burghezo-democratice, a întâmpinat o rezistenţă înverșunată din partea cercurilor reacţionare, a reprezentanţilor burgheziei și moșierimii, susţinute de monarhie și de imperialiștii din afară. În condiţiile avîntului revoluţionar al forţelor populare, PCR și guvernul democratic au luat măsurile necesare pentru înlăturarea monarhiei” (pagina 245). Scurt, dogmatic și fără prea multe explicaţii și detalii ce ar fi putut cauza firești nelămuriri.
Contradicţia dintre „conţinutul real al puterii și forma de stat monarhică”
Chiar și istorici de prestigiu, precum Constantin C. Giurescu (fost ministru carlist și apoi deţinut stalinist) și Dinu C. Giurescu, au întărit mistificarea istoriei și eludarea comunistă a rolului asumat de Regele Mihai în momentele decisive ale destinului României. În Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, publicată de editura Albatros în 1971, ei scriau:
„…se produce insurecţia armată antifascistă, iniţiată, organizată și condusă de Partidul Comunist Român. Ion Antonescu este primit la Palatul regal spre a discuta situaţia militară; când se prezintă aici, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, e arestat” (pagina 657).
Niciun cuvânt despre Rege, căruia i se recunoștea totuși faptul că în comunicatul transmis la radio a dat ordin armatei să-și întoarcă armele împotriva hitleriștilor și „să lupte alături de armata sovietică” (de fapt, în Proclamaţia Regelui nu se pomenea nimic despre lupta alături de sovietici).
Cei doi istorici au consemnat sec, fără explicaţii de context, abdicarea Regelui Mihai la 30 decembrie 1947, justificând-o drept o încheiere a „contradicţiei dintre conţinutul real al puterii și forma de stat monarhică”.
De fapt, contradicţia era între adevărul istoric și propaganda comunistă: cum putea fi recunoscut rolul decisiv al Regelui Mihai în actul de la 23 August 1944, când acesta era atribuit, cu surle și trâmbiţe, doar Partidului Comunist din România?
În 1981, un demnitar de frunte al regimului ceaușist, generalul maior dr. Constantin Olteanu (fost primar al Capitalei și ministru de tristă amintire al Apărării naţionale), scria apăsat despre „revoluţia de eliberare socială și naţională antifascistă și antiimperialistă” (nemaifiind vorba așadar doar despre o simplă insurecţie), abdicarea Regelui fiind prezentată doar drept un rezultat al pregătirii de către PCR a „condiţiilor interne favorabile înlăturării monarhiei”, fără ca partidul să fi desfășurat „o luptă antimonarhică directă” (File din istoria militară a poporului român, volumul 9, Editura Militară, pagina 69).
Ce aflau elevii din manuale în anii ’60: „Regele avea moşii întinse, multe fabrici, mulţi bani în bănci. El ţinea strânse legături cu foştii moşieri şi cu marii fabricanţi, pe care îi ocrotea cu grijă. Împreună cu aceştia şi cu alţi duşmani de peste graniţă, regele punea la cale diferite acţiuni potrivnice poporului nostru”.
În Culegerea de lecţii de istorie, editată tot de Editura Militară în 1989 pentru elevii din școlile militare de toate gradele, viitorii ofiţeri (unii poate chiar generali în ziua de azi), lectorii, ofiţeri din Institutul de istorie militară condus de generalul locotenent dr. Ilie Ceaușescu, nu au precupeţit nicio avalanșă de cuvinte și niciun vârtej de fraze lungi și întortocheate, pentru a sublinia, cu asupra de măsură, rolul PCR în toate evenimentele de după 1921, necesitatea istorică a acestuia, inclusiv pentru momentele 23 august și 30 decembrie, simultan cu menţionarea periferică a tuturor personajelor istorice cu adevărat importante din acea perioadă, inclusiv Regele Mihai.
Calomnia
Peste toate aceste exegeze ideologice comuniste de minimalizare sau chiar eradicare a Regelui Mihai din istorie semnate în manuale, sinteze și analize istorice, a fost infiltrată mult mai subtila și infama calomnie, desigur anonimă, realizată prin mijloacele specifice departamentului de dezinformare al Securităţii, completată prin aluziile sau chiar spusele activiștilor de partid, șoptite sau lătrate cu ocazia întrunirilor, consfătuirilor, instructajelor și ședinţelor de tot felul, în care nu tot ceea ce se afirma era consemnat.
Astfel, din vorbă-n vorbă, fără niciun temei istoric sau asumare, s-au creat abracadabrantele legende privind trenul cu aur cu care ar fi plecat Regele Mihai din ţară (deși totul se petrecuse sub controlul strict al agenţilor Siguranţei), tablourile de patrimoniu, pe care și le-ar fi însușit în mod fraudulos. Confuzia istorică și nedreptul transfer de păcate în materie de corupţie și lăcomie de la Regele Carol al II-lea către fiul său, Regele Mihai – ușor de realizat în condiţiile lipsei aproape totale de informaţii reale a românilor – au fost voit întreţinute.
Peste tabula rasa existentă în urma cenzurii brutale și îndoctrinării forţate timp de peste 40 de ani, fragmente din aceste calomnii au prins la mulţi români cu școală mai puţină, mai ales după anii ’70, când puţini dintre cei care trăiseră în timpul monarhiei mai erau în viaţă pentru a povesti nepoţilor sau prietenilor adevărul.
Exceptând mesajele Regelui, informaţiile generale și comentariile transmise de Radio Europa Liberă, românii nu aveau de unde să afle despre cum trăia, ce făcea și ce zicea fostul suveran aflat în exil. Ceea ce se vehicula prin popor, din gură în gură, în anii regimului comunist despre Regele Mihai provenea în bună măsură din zvonurile și colportările lansate de Securitate.
Campania de denigrare continuă, cu și mai multă putere, după 1989
Cu toate acestea, demonizarea Regelui Mihai, calomnierea sa ticăloasă, terfelirea adevărurilor istorice nu ar fi avut prea mare succes dacă nu ar fi continuat după decembrie 1989.
Ion Iliescu – și anturajul său ex-comunist – era perfect conștient, la fel ca predecesorii săi din partid, de lipsa lor de legitimitate în faţa Regelui Mihai, deoarece, în mod firesc, pe 22 decembrie 1989 ar fi trebuit restaurată Constituţia din 1923, așa cum se întâmplase și în 1944.
De aceea, nu teroriștii, ci tocmai Regele Mihai și puţinii reprezentanţi supravieţuitori ai partidelor istorice constituiau marele pericol al puterii acaparate de regimul Iliescu. Acesta a fost motivul real nu doar al repetatelor, abuzivelor și umilitoarelor interziceri de revenire în ţară a Regelui, dar și al campaniilor susţinute de violentă demonizare a sa.
Toate invectivele, jignirile, ticăloșiile mincinoase pe care „intelectualul și originalul democrat” Ion Iliescu nu le putea spune în public le-au urlat și le-au scris, spre desfătarea publicului plebeu, Corneliu Vadim Tudor și membrii Partidului România Mare.
Calomnierea odioasă a Regelui Mihai, laolaltă cu venerabilii supravieţuitori ai lagărelor de exterminare comuniste, a fost desfășurată prin toate mijloacele mediatice de care încă dispunea, în bună măsură, statul român în prima jumătate a anilor ’90, inclusiv prin filme de lung-metraj.
Fostul propagandist ceaușist, regizorul Sergiu Nicolaescu, a realizat în 1993, în beneficiul șefului său de partid, Ion Iliescu, filmul „Oglinda. Începutul adevărului”, o ecranizare vădit tendenţioasă a actului de la 23 august 1944, urmărind ridiculizarea tânărului Rege. În fine, fostul căpitan de vas pe timpul regimului ceaușist și apoi membru de vază și lider al unui partid desprins din FSN-ul iliescian, devenit ulterior președinte al României, Traian Băsescu, nu a avut nicio jenă într-un talk-show de televiziune transmis în direct pe 22 iunie 2011 să-l acuze pe Regele Mihai că ar fi fost „slugă la ruși” pentru că a semnat abdicarea, fiind astfel un „trădător al intereselor naţionale”.
În realitate, Regele Mihai a fost ultimul bastion anti-sovietic din Europa de Est căzută sub ocupaţia Armatei Roșii, și care a rezistat până la 30 decembrie 1947, spre exasperarea lui Stalin. Absurditatea acestei noi acuzaţii era atât de mare încât nobilul Rege Mihai, la fel ca și în precedentele situaţii, a preferat să păstreze o tăcere demnă.
Multe, prea multe și strigător la cer de nedrepte umilinţe și calomnii pentru Regele Mihai, cel care a fost simbolul modest și blând al speranţei pentru milioane de români.
Cum bine a zis Oana Pellea: „Majestate, să ne ierţi!”
historia.ro
Deși n-ar fi recunoscut-o nici în ruptul capului, comuniștii români erau conștienţi în sine de nelegitimitatea puterii lor, care se sprijinea doar pe diviziile sovietice. Pe Ion Antonescu, cel care nu fusese apărat de aproape niciun militar român după arestarea sa, a fost ușor să-l judece public și să-l execute drept criminal de război hitlerist. Mort și perfect demonizat fiind, Antonescu nu mai prezenta niciun pericol politic pentru regimul comunist.
Ba chiar, la un moment dat, anti-bolșevismul și naţionalismul său au devenit utile propagandei ceaușiste. Regele Mihai însă (fie el abdicat și expulzat) era viu și prezent în memoria foștilor săi supuși, deveniţi brusc cetăţeni ai unei republici populare străine lor. Tocmai de aceea, el reprezenta o ameninţare permanentă pentru uzurpatorii puterii de la București, prin forţa legitimităţii sale și prin exemplul faptelor personale.
Mai mult decât imperialismul american cel perfid și agresiv, mai tare decât burghezo-moșierimea reacţionară internă și externă, Regele Mihai încarna un pericol concret și implacabil pentru clica stalinistă instalată la putere în România, fie doar și pentru faptul că majoritatea covârșitoare a românilor îl percepeau pe tânărul și charismaticul suveran, trimis cu forţa în exil, drept ultima lor speranţă vie în faţa coșmarului bolșevic.
Rege? Care rege?
În aceste condiţii, imediat după șocul dramatic al proclamării unei republici ce semăna foarte tare cu una sovietică, românilor li s-au aplicat două procedee de spălare în masă a creierelor. Primul pas a constat în ștergerea radicală, sub teroarea ameninţării cu pușcăria, a oricărei referinţe la monarhie și la Regele Mihai. Orice menţiune publică a acestuia era imediat brutal sancționată de partidul comunist și Securitatea sa.
Concret, a fost vorba despre o broșură intitulată Publicaţii interzise până la 1 mai 1948, care cuprindea circa 8.000 de titluri, ce au fost imediat epurate din librării și biblioteci, listă ce a fost ulterior extinsă, potrivit lui Ion Cristoiu, cu încă 2.000 de titluri. Erau vizate nu doar referinţele la Ion Antonescu și apropiaţii săi, dar și cele referitoare la monarhie, într-o campanie unică în istoria României, cea de „prigonire a cuvântului scris”.
Tot atunci a fost impus drept dogmă istorico-ideologică Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, semnat de sinistrul Mihail Roller și publicat de Editura de Stat în 1947, cu ediţii ulterioare (Istoria RPR. Manual pentru învăţămîntul mediu, sub red. Mihail Roller, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1952, 1956). Era vorba despre rusificarea, sovietizarea totală a istoriei naţionale, în care monarhia nu avea ce căuta. Casa Regală a României era astfel ștearsă din istorie printro simplă trăsătură de condei stalinist.
Demonizarea
Al doilea pas a constat în calomnierea grosolan-mincinoasă a Regelui Mihai. Spre sfârșitul regimului Gheorghiu-Dej, mai precis în 1962, înregistrăm primele consemnări oficiale ale demonizării Regelui Mihai, în Istoria patriei.
Manualul pentru clasa a IV-a, semnat de Dumitru Almaș și A. Petric, în care, la pagina 155, scria:
„În ziua de 23 August 1944, formaţiunile patriotice de luptă au arestat pe Antonescu și pe miniștrii lui. Mii de muncitori și alţi patrioţi au cerut arme ca să lupte împotriva hitleriștilor. Împreună cu unităţi din armata noastră, ei au dezarmat trupele hitleriste care se aflau în București și în alte regiuni ale ţării”.
Niciun cuvânt despre Rege, partide istorice, chiar și armata română apărea doar ca un factor secundar. La pagina 162, din același manual, menit fragezilor pionieri ai patriei, ce trebuiau temeinic îndoctrinaţi (astăzi oameni maturi, poate chiar politicieni în Parlament sau în Guvern), găsim explicaţia abdicării Regelui Mihai:
„În fruntea statului se găsea încă regele, care se împotrivea tuturor înnoirilor. Şi nici nu-i de mirare că se purta așa. Regele avea moșii întinse, multe fabrici, mulţi bani în bănci. El ţinea strânse legături cu foștii moșieri și cu marii fabricanţi, pe care îi ocrotea cu grijă. Împreună cu aceștia și cu alţi dușmani de peste graniţă, regele punea la cale diferite acţiuni potrivnice poporului nostru. De aceea, la 30 decembrie 1947, poporul muncitor, condus de partidul comunist, a alungat pe rege din ţară”.
Exact în coordonatele acestei matrici propagandistice s-a desfășurat calomnierea Regelui Mihai în timpul regimului comunist și încă mult după decembrie 1989. Un alt manual de Istorie modernă şi contemporană, cel pentru clasa a XI-a de liceu, semnat de aceiași Dumitru Almaș și Alexandru Vianu, aprobat și revizuit de Ministerul învăţământului în 1967 și 1971, expediază la fel de misterios (pagina 243) momentul 23 August 1944, când „a început insurecţia naţională antifascistă armată prin arestarea guvernului antonescian și ocuparea principalelor instituţii publice. S-a alcătuit un nou guvern, iar armata română a încetat operaţiunile împotriva URSS și s-a alăturat coaliţiei anti-hitleriste împotriva Germaniei hitleriste”.
Regele exilat trebuia demonizat cu toată forţa
Cel puţin în 1971 se recunoștea faptul că România redevenise o monarhie constituţională prin revenirea la Constituţia din 1923, dar „marea bătălie dusă de masele largi pentru înfăptuirea vastului program de refacere a economiei, pentru transformări burghezo-democratice, a întâmpinat o rezistenţă înverșunată din partea cercurilor reacţionare, a reprezentanţilor burgheziei și moșierimii, susţinute de monarhie și de imperialiștii din afară. În condiţiile avîntului revoluţionar al forţelor populare, PCR și guvernul democratic au luat măsurile necesare pentru înlăturarea monarhiei” (pagina 245). Scurt, dogmatic și fără prea multe explicaţii și detalii ce ar fi putut cauza firești nelămuriri.
Contradicţia dintre „conţinutul real al puterii și forma de stat monarhică”
Chiar și istorici de prestigiu, precum Constantin C. Giurescu (fost ministru carlist și apoi deţinut stalinist) și Dinu C. Giurescu, au întărit mistificarea istoriei și eludarea comunistă a rolului asumat de Regele Mihai în momentele decisive ale destinului României. În Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, publicată de editura Albatros în 1971, ei scriau:
„…se produce insurecţia armată antifascistă, iniţiată, organizată și condusă de Partidul Comunist Român. Ion Antonescu este primit la Palatul regal spre a discuta situaţia militară; când se prezintă aici, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, e arestat” (pagina 657).
Niciun cuvânt despre Rege, căruia i se recunoștea totuși faptul că în comunicatul transmis la radio a dat ordin armatei să-și întoarcă armele împotriva hitleriștilor și „să lupte alături de armata sovietică” (de fapt, în Proclamaţia Regelui nu se pomenea nimic despre lupta alături de sovietici).
Cei doi istorici au consemnat sec, fără explicaţii de context, abdicarea Regelui Mihai la 30 decembrie 1947, justificând-o drept o încheiere a „contradicţiei dintre conţinutul real al puterii și forma de stat monarhică”.
De fapt, contradicţia era între adevărul istoric și propaganda comunistă: cum putea fi recunoscut rolul decisiv al Regelui Mihai în actul de la 23 August 1944, când acesta era atribuit, cu surle și trâmbiţe, doar Partidului Comunist din România?
În 1981, un demnitar de frunte al regimului ceaușist, generalul maior dr. Constantin Olteanu (fost primar al Capitalei și ministru de tristă amintire al Apărării naţionale), scria apăsat despre „revoluţia de eliberare socială și naţională antifascistă și antiimperialistă” (nemaifiind vorba așadar doar despre o simplă insurecţie), abdicarea Regelui fiind prezentată doar drept un rezultat al pregătirii de către PCR a „condiţiilor interne favorabile înlăturării monarhiei”, fără ca partidul să fi desfășurat „o luptă antimonarhică directă” (File din istoria militară a poporului român, volumul 9, Editura Militară, pagina 69).
Ce aflau elevii din manuale în anii ’60: „Regele avea moşii întinse, multe fabrici, mulţi bani în bănci. El ţinea strânse legături cu foştii moşieri şi cu marii fabricanţi, pe care îi ocrotea cu grijă. Împreună cu aceştia şi cu alţi duşmani de peste graniţă, regele punea la cale diferite acţiuni potrivnice poporului nostru”.
În Culegerea de lecţii de istorie, editată tot de Editura Militară în 1989 pentru elevii din școlile militare de toate gradele, viitorii ofiţeri (unii poate chiar generali în ziua de azi), lectorii, ofiţeri din Institutul de istorie militară condus de generalul locotenent dr. Ilie Ceaușescu, nu au precupeţit nicio avalanșă de cuvinte și niciun vârtej de fraze lungi și întortocheate, pentru a sublinia, cu asupra de măsură, rolul PCR în toate evenimentele de după 1921, necesitatea istorică a acestuia, inclusiv pentru momentele 23 august și 30 decembrie, simultan cu menţionarea periferică a tuturor personajelor istorice cu adevărat importante din acea perioadă, inclusiv Regele Mihai.
Calomnia
Peste toate aceste exegeze ideologice comuniste de minimalizare sau chiar eradicare a Regelui Mihai din istorie semnate în manuale, sinteze și analize istorice, a fost infiltrată mult mai subtila și infama calomnie, desigur anonimă, realizată prin mijloacele specifice departamentului de dezinformare al Securităţii, completată prin aluziile sau chiar spusele activiștilor de partid, șoptite sau lătrate cu ocazia întrunirilor, consfătuirilor, instructajelor și ședinţelor de tot felul, în care nu tot ceea ce se afirma era consemnat.
Astfel, din vorbă-n vorbă, fără niciun temei istoric sau asumare, s-au creat abracadabrantele legende privind trenul cu aur cu care ar fi plecat Regele Mihai din ţară (deși totul se petrecuse sub controlul strict al agenţilor Siguranţei), tablourile de patrimoniu, pe care și le-ar fi însușit în mod fraudulos. Confuzia istorică și nedreptul transfer de păcate în materie de corupţie și lăcomie de la Regele Carol al II-lea către fiul său, Regele Mihai – ușor de realizat în condiţiile lipsei aproape totale de informaţii reale a românilor – au fost voit întreţinute.
Peste tabula rasa existentă în urma cenzurii brutale și îndoctrinării forţate timp de peste 40 de ani, fragmente din aceste calomnii au prins la mulţi români cu școală mai puţină, mai ales după anii ’70, când puţini dintre cei care trăiseră în timpul monarhiei mai erau în viaţă pentru a povesti nepoţilor sau prietenilor adevărul.
Exceptând mesajele Regelui, informaţiile generale și comentariile transmise de Radio Europa Liberă, românii nu aveau de unde să afle despre cum trăia, ce făcea și ce zicea fostul suveran aflat în exil. Ceea ce se vehicula prin popor, din gură în gură, în anii regimului comunist despre Regele Mihai provenea în bună măsură din zvonurile și colportările lansate de Securitate.
Campania de denigrare continuă, cu și mai multă putere, după 1989
Cu toate acestea, demonizarea Regelui Mihai, calomnierea sa ticăloasă, terfelirea adevărurilor istorice nu ar fi avut prea mare succes dacă nu ar fi continuat după decembrie 1989.
Ion Iliescu – și anturajul său ex-comunist – era perfect conștient, la fel ca predecesorii săi din partid, de lipsa lor de legitimitate în faţa Regelui Mihai, deoarece, în mod firesc, pe 22 decembrie 1989 ar fi trebuit restaurată Constituţia din 1923, așa cum se întâmplase și în 1944.
De aceea, nu teroriștii, ci tocmai Regele Mihai și puţinii reprezentanţi supravieţuitori ai partidelor istorice constituiau marele pericol al puterii acaparate de regimul Iliescu. Acesta a fost motivul real nu doar al repetatelor, abuzivelor și umilitoarelor interziceri de revenire în ţară a Regelui, dar și al campaniilor susţinute de violentă demonizare a sa.
Toate invectivele, jignirile, ticăloșiile mincinoase pe care „intelectualul și originalul democrat” Ion Iliescu nu le putea spune în public le-au urlat și le-au scris, spre desfătarea publicului plebeu, Corneliu Vadim Tudor și membrii Partidului România Mare.
Calomnierea odioasă a Regelui Mihai, laolaltă cu venerabilii supravieţuitori ai lagărelor de exterminare comuniste, a fost desfășurată prin toate mijloacele mediatice de care încă dispunea, în bună măsură, statul român în prima jumătate a anilor ’90, inclusiv prin filme de lung-metraj.
Fostul propagandist ceaușist, regizorul Sergiu Nicolaescu, a realizat în 1993, în beneficiul șefului său de partid, Ion Iliescu, filmul „Oglinda. Începutul adevărului”, o ecranizare vădit tendenţioasă a actului de la 23 august 1944, urmărind ridiculizarea tânărului Rege. În fine, fostul căpitan de vas pe timpul regimului ceaușist și apoi membru de vază și lider al unui partid desprins din FSN-ul iliescian, devenit ulterior președinte al României, Traian Băsescu, nu a avut nicio jenă într-un talk-show de televiziune transmis în direct pe 22 iunie 2011 să-l acuze pe Regele Mihai că ar fi fost „slugă la ruși” pentru că a semnat abdicarea, fiind astfel un „trădător al intereselor naţionale”.
În realitate, Regele Mihai a fost ultimul bastion anti-sovietic din Europa de Est căzută sub ocupaţia Armatei Roșii, și care a rezistat până la 30 decembrie 1947, spre exasperarea lui Stalin. Absurditatea acestei noi acuzaţii era atât de mare încât nobilul Rege Mihai, la fel ca și în precedentele situaţii, a preferat să păstreze o tăcere demnă.
Multe, prea multe și strigător la cer de nedrepte umilinţe și calomnii pentru Regele Mihai, cel care a fost simbolul modest și blând al speranţei pentru milioane de români.
Cum bine a zis Oana Pellea: „Majestate, să ne ierţi!”
historia.ro