În satul Cerbu din comuna Copălău, judeţul Botoşani, există o pădure care ascunde fenomene considerate misterioase de localnici. Mai precis, este vorba de un soi de vulcani noroioşi, puţin cunoscuţi, numiţi de oamenii locului „smârcuri”, dar şi de adevărate gropi fără fund. O parte a oamenilor din comună cred că pădurea este blestemată şi se feresc de ea.
Comuna Copălău din judeţul Botoşani este formată din aşezări rurale cu o istorie îndelungată, pierdută în negurile Evului Mediu. Tocmai de aceea oamenii locului păstrează şi astăzi o zestre impresionantă de poveşti, legende şi supertistiţii. Multe dintre aceste poveşti se leagă de Buduhal, o zonă împădurită, care este considerată de o parte a localnicilor o adevărată sursă a răului şi un loc unde necuratul bântuie în voie.
Mai precis, este vorba despre o pădure veche, care se întinde pe hectare întregi, la marginea terenurilor agricole din satul Cerbu. Este un loc unde ştiinţa se întâlneşte cu legenda. Mai ales că în preajma pădurii, dar şi în interiorul acesteia, se află nişte adâncituri pline cu nămol sau apă. Localnicii spun că cea mai terifiantă este o deschidere mare în măruntaiele pământului, într-o poiană din pădurea de la Buduhal. Este considerată ”mama” tuturor celorlalte care acum acoperă cîmpurile din jurul pădurii.
Oamenii mai superstiţioşi cred că această pădure este blestemată şi că este străbătută de un duh rău, care răpeşte oamenii şi îi îneacă în nămolul din găurile pământului. Din cauza poveştilor, dar mai ales a ciudăţeniilor naturii, pădurea de la Buduhal este ocolită de oamenii locului. Chiar şi cei care nu cred o iotă din poveştile cu spirite preferă să nu meargă la găurile căscate în pământ. ”Despre pădurea asta s-au spus multe. Vrute şi nevrute. Este ceva acolo de bagă frică în sufletele oamenilor. Eu nu pot să spun ce, fiindcă nu ştiu”, spune nea Ilie Siminiceanu, un bătrân trecut de 95 de ani, din comuna Copălău.
”Smârcurile necuratului” de la Cerbu
Deşi puţini mai cred în superstiţile din trecut, de pădurea de la marginea satului Cerbu oamenii se feresc. Şi asta mai ales din cauza acelor găuri din pământ, pline cu noroi. Oamenii le spun ”smârcuri”. Despre aceste smârcuri s-au spus multe poveşti. La început se spune că ar fi fost doar unul uriaş, într-o poiană din pădure, lângă drumul care traversează codrul. Mai precis este vorba despre o întindere destul de mare, umplută cu apă şi despre care se spune că nu are fund. Vara este năpădită de stufăriş. Acel loc este considerat ”mama tuturor smârcurilor”. Se află aici din vremuri imemoriale şi de el se leagă cele mai multe poveşti terifiante în legătură cu pădure. Bătrânele îi spuneau ”poarta iadului” şi încetăţeniseră credinţa că din el ies creaturi ciudate care trag oamenii la fund şi îi fac să rătăcească prin pădure.
”Smârcul din pădure este numit de cetăţeni “poarta iadului”, pentru că are un diametru de 40 de metri, şi se spune că de acolo ar fi ieşit necuratul, iar locul este blestemat. Oamenii ar fi dispărut fără urmă prin pădure, traşi acolo în smârc. Evident pentru mine sunt doar legende şi atât”, spune profesorul Alexandru Bălăucă, fost bibliotecar al comunei. Poveştile au circulat din generaţie în generaţie.
Agentul agricol din comună ştie şi el câteva. Mai ales una cu un boier şi o boieroaică înghiţiţi cu totul de smârc. ”Aici pădurea este considerată blestemată. Ar umbla necuratul prin zonă. De fapt smârcul din pădure este considerat o adevărată poartă a iadului. Tuturor le era teamă să se apropie de el. Toţi înconjurau. Am auzit poveşti cum dispăreau oamenii care mergeau prin pădure. Dispăreau fără urmă. Se spune că un mare boier care avea moşie la Flămânzi a trecut pe aici şi vizitiul a adormit. Era cu fiica lui, boierul, şi cu ginerele. Dormeau toţi. La cai parcă le-a luat cineva minţile, oamenii spun din tată-n fiu, că era necurat din smârcuri şi au intrat caii acolo. Au pierit toţi aici în smârc cu tot cu cai şi caleaşcă”, spune Ioan Ungureanu.
Smârcurile, un subiect tabu
Puţini oameni vor să vorbească despre smârc şi pădure. Este un subiect aproape tabu. Majoritatea spun că nu ştiu nimic, deşi locuiesc de-o viaţă în zonă şi recunosc printre rânduri că au fost în copilărie prin preajma marelui ochi de apă din pădure. Aşa cum se feresc să vorbească, aşa se feresc să şi ajungă pe acolo. Nea Ilie Siminiceanu, unul dintre cei bătrâni oameni din sat, iniţial nu este foarte dispus să vobească despre smârc. Apoi recunoaşte că l-a vizitat când era copil şi spune că nu crede în poveştile cu necuratul. Totuşi, asemeni majorităţii sătenilor, îl evită. De altfel, din copilărie nu a mai călcat niciodată pe acolo.
”Buduhal, aşa se cheamă. Nimeni nu mai ştie de ce. Oamenii îi mai ziceau lunca smârcului de la un soi de lac din pădure. Lacul acela nu o scăzut niciodată. Chiar dacă o fost secetă. Nici asta nu ştiu de ce. Ba chiar la anumite timpuri creştea. Şi nu are fund. Am auzit că s-au înecat unii în smârc, dar nu ştiu eu sigur. Când era mic m-am dus acolo, dar după aceea nu m-am mai dus”, spune nea Ilie. Totuşi bătrânul satului ne dezvăluie câte ceva. Mai precis acesta povesteşte că smârcul cel mare din pădure, un iaz bizar, fără fund, era folosit pe post de observator meteo, de localnicii care-i cunoşteau semnele. ”Era ca un fel de semnalizare că se schimbă vremea. Bătrânii ştiau că atunci când trebuia să vină ploaia, parcă se tulbura nu ştiu cum smârcul. Când venea secetă ieşea aşa humă pe marginea lui”, spune nea Ilie. Acest smârc din pădure este primul şi cel mai vechi din zonă. Nimeni nu-i ştie vechimea.
Smârcul cei mare nu are fund, asta spun şi cei mai învăţaţi din comună. ”În anii 80, nişte specialişti au venit să caute ţiţei în el. Aşa credeau ei. N-au găsit decât apă şi nămol. Nu l-au putut măsura, fiindcă nu au dat de fund. Am văzut cu ochii mei”, spune Alexandru Bălăucă. Pe lângă uriaşul din pădure, în timp au apărut şi alte smârcuri, la ieşirea din pădure. Nu aşa de mari, dar la fel de înfricoşătoare pentru localnici. Extrem de adânci şi care la început aruncau jerbe de nămol din adâncurile pământului.
Unul dintre puţinii oameni care se încumetă să vorbească despre ele este Aurel Manolache, un bătrân trecut bine de 80 de ani. De altfel, locuieşte chiar în apropierea smârcurilor. ”Eu m-am născut în 1930. Când eram mic, mi-am făcut curaj cu nişte băietani şi am zis ”hai la smârc”. Lumea se ferea de el. Şi l-am văzut. Era ca un lac cu apă limpede şi frumoasă. Era singurul smârc pe vremea aceea. Ne-a fost frică că am auzit poveştile, mai ales cea cu trăsura boierului, scufundată în el. Mai spuneau oamenii că nu are fund. Mai apoi prin 1946 a mai apărut un smârc, de această dată la ieşirea din pădure. Era un pământ vânăt şi care bolborosea. Era să pierd o oaie în el. Oamenilor le era frică de ele. Mie nu. Dar mă păzeam de ele, erau periculoase, mâloase şi adânci.
Pe vremea CAP-ului erau deja trei smârcuri pe câmp, nou apărute, pe lângă cel din pădure. Şi bolboroseau la început. Un inginer m-a pus odată să măsor şmârcul. Am luat o prăjină lungă din pădure şi am băgat-o toată în el. Nici urmă de fund”, mai mult decât atât bătrânul spune că ”smârcurile” se măresc de la un an la altul. ”La început erau cât un fund de găleată. După aceea au tot crescut. Tot mai mult şi mai mult”, spune nea Aurel. De altfel şi despre smârcurile de lângă pădure au apărut tot soiul de poveşti, încă din timpul CAP-ului de la Copălău.
”Au vrut cei de la CAP să toarne pământ acolo, să astupe sau să îl niveleze. Îi încurca la agricultură. Ăştia mai bătrâni le-au spus să îşi vadă de treabă, dar nu au înţeles. A venit un băiat cu buldozerul şi a trecut peste al treilea şmârc din apropierea pădurii, aproape de cel mai mare. A intrat cu tot cu buldozer. Noroc că a sărit din cabină şi l-au tras oamenii. Buldozerul a mai rămas până să se scufunde. S-au chinuit toată ziua la şufă să îl tragă cu un tractor”, spune referentul agricol.
Nişte vulcani noroioşi mai puţin cunoscuţi
Dincolo de poveştile sătenilor şi de tăcerea bizară care planează în jurul pădurii şi a smârcurilor, oamenii de ştiinţă spun că respectivele găuri noroioase sau pline cu apă nu au nicio legătură cu ”necuratul”. Este vorba însă despre nişte vulcani noroioşi care nu mai sunt activi şi care sunt puţin cunoscuţi. Ei sunt rezultatul unor acumulări de gaze. ”Ieşirea gazelor din subsol la suprafaţă determină deplasarea apei din adâncime şi antrenarea particolelor argiloase şi nisipoase din straturile de rocă. Rezultă un noroi, mai mult sau mai puţin vâscos, care se ridică prin crăpăturile ce taie straturile şi care, odată ajuns la suprafaţă, se revarsă creînd în timp un relief specific”, spune Mihai Poclid în ”Monografia geografică a judeţului Botoşani”.
Vulcanii noroioşi de la Copălău au fost prospectaţi şi în 1975, de nişte oameni de ştiinţă de la Iaşi, şi s-a ajuns la concluzia că ”smârcul” cel mare este posibil să se fi format acum 3.000 de ani în urmă. În perioada comunistă, aceşti vulcani noroioşi au fost declaraţi monumente ale naturii. În momentul de faţă sunt năpădiţi de stuf. În orice caz, pentru oamenii locului, dincolo de explicaţiile ştiinţifice, vulcanii noroioşi sunt nişte ”smârcuri” de rău augur de care preferă să se ferească. ”Da la ce-ţi trebuie la smârc. Ferească Dumnezeu”, ne-a spus o localnică făcându-şi cruce, atunci când am întrebat încotro se află smârcurile.
adevarul.ro
Comuna Copălău din judeţul Botoşani este formată din aşezări rurale cu o istorie îndelungată, pierdută în negurile Evului Mediu. Tocmai de aceea oamenii locului păstrează şi astăzi o zestre impresionantă de poveşti, legende şi supertistiţii. Multe dintre aceste poveşti se leagă de Buduhal, o zonă împădurită, care este considerată de o parte a localnicilor o adevărată sursă a răului şi un loc unde necuratul bântuie în voie.
Mai precis, este vorba despre o pădure veche, care se întinde pe hectare întregi, la marginea terenurilor agricole din satul Cerbu. Este un loc unde ştiinţa se întâlneşte cu legenda. Mai ales că în preajma pădurii, dar şi în interiorul acesteia, se află nişte adâncituri pline cu nămol sau apă. Localnicii spun că cea mai terifiantă este o deschidere mare în măruntaiele pământului, într-o poiană din pădurea de la Buduhal. Este considerată ”mama” tuturor celorlalte care acum acoperă cîmpurile din jurul pădurii.
Oamenii mai superstiţioşi cred că această pădure este blestemată şi că este străbătută de un duh rău, care răpeşte oamenii şi îi îneacă în nămolul din găurile pământului. Din cauza poveştilor, dar mai ales a ciudăţeniilor naturii, pădurea de la Buduhal este ocolită de oamenii locului. Chiar şi cei care nu cred o iotă din poveştile cu spirite preferă să nu meargă la găurile căscate în pământ. ”Despre pădurea asta s-au spus multe. Vrute şi nevrute. Este ceva acolo de bagă frică în sufletele oamenilor. Eu nu pot să spun ce, fiindcă nu ştiu”, spune nea Ilie Siminiceanu, un bătrân trecut de 95 de ani, din comuna Copălău.
”Smârcurile necuratului” de la Cerbu
Deşi puţini mai cred în superstiţile din trecut, de pădurea de la marginea satului Cerbu oamenii se feresc. Şi asta mai ales din cauza acelor găuri din pământ, pline cu noroi. Oamenii le spun ”smârcuri”. Despre aceste smârcuri s-au spus multe poveşti. La început se spune că ar fi fost doar unul uriaş, într-o poiană din pădure, lângă drumul care traversează codrul. Mai precis este vorba despre o întindere destul de mare, umplută cu apă şi despre care se spune că nu are fund. Vara este năpădită de stufăriş. Acel loc este considerat ”mama tuturor smârcurilor”. Se află aici din vremuri imemoriale şi de el se leagă cele mai multe poveşti terifiante în legătură cu pădure. Bătrânele îi spuneau ”poarta iadului” şi încetăţeniseră credinţa că din el ies creaturi ciudate care trag oamenii la fund şi îi fac să rătăcească prin pădure.
”Smârcul din pădure este numit de cetăţeni “poarta iadului”, pentru că are un diametru de 40 de metri, şi se spune că de acolo ar fi ieşit necuratul, iar locul este blestemat. Oamenii ar fi dispărut fără urmă prin pădure, traşi acolo în smârc. Evident pentru mine sunt doar legende şi atât”, spune profesorul Alexandru Bălăucă, fost bibliotecar al comunei. Poveştile au circulat din generaţie în generaţie.
Agentul agricol din comună ştie şi el câteva. Mai ales una cu un boier şi o boieroaică înghiţiţi cu totul de smârc. ”Aici pădurea este considerată blestemată. Ar umbla necuratul prin zonă. De fapt smârcul din pădure este considerat o adevărată poartă a iadului. Tuturor le era teamă să se apropie de el. Toţi înconjurau. Am auzit poveşti cum dispăreau oamenii care mergeau prin pădure. Dispăreau fără urmă. Se spune că un mare boier care avea moşie la Flămânzi a trecut pe aici şi vizitiul a adormit. Era cu fiica lui, boierul, şi cu ginerele. Dormeau toţi. La cai parcă le-a luat cineva minţile, oamenii spun din tată-n fiu, că era necurat din smârcuri şi au intrat caii acolo. Au pierit toţi aici în smârc cu tot cu cai şi caleaşcă”, spune Ioan Ungureanu.
Smârcurile, un subiect tabu
Puţini oameni vor să vorbească despre smârc şi pădure. Este un subiect aproape tabu. Majoritatea spun că nu ştiu nimic, deşi locuiesc de-o viaţă în zonă şi recunosc printre rânduri că au fost în copilărie prin preajma marelui ochi de apă din pădure. Aşa cum se feresc să vorbească, aşa se feresc să şi ajungă pe acolo. Nea Ilie Siminiceanu, unul dintre cei bătrâni oameni din sat, iniţial nu este foarte dispus să vobească despre smârc. Apoi recunoaşte că l-a vizitat când era copil şi spune că nu crede în poveştile cu necuratul. Totuşi, asemeni majorităţii sătenilor, îl evită. De altfel, din copilărie nu a mai călcat niciodată pe acolo.
”Buduhal, aşa se cheamă. Nimeni nu mai ştie de ce. Oamenii îi mai ziceau lunca smârcului de la un soi de lac din pădure. Lacul acela nu o scăzut niciodată. Chiar dacă o fost secetă. Nici asta nu ştiu de ce. Ba chiar la anumite timpuri creştea. Şi nu are fund. Am auzit că s-au înecat unii în smârc, dar nu ştiu eu sigur. Când era mic m-am dus acolo, dar după aceea nu m-am mai dus”, spune nea Ilie. Totuşi bătrânul satului ne dezvăluie câte ceva. Mai precis acesta povesteşte că smârcul cel mare din pădure, un iaz bizar, fără fund, era folosit pe post de observator meteo, de localnicii care-i cunoşteau semnele. ”Era ca un fel de semnalizare că se schimbă vremea. Bătrânii ştiau că atunci când trebuia să vină ploaia, parcă se tulbura nu ştiu cum smârcul. Când venea secetă ieşea aşa humă pe marginea lui”, spune nea Ilie. Acest smârc din pădure este primul şi cel mai vechi din zonă. Nimeni nu-i ştie vechimea.
Smârcul cei mare nu are fund, asta spun şi cei mai învăţaţi din comună. ”În anii 80, nişte specialişti au venit să caute ţiţei în el. Aşa credeau ei. N-au găsit decât apă şi nămol. Nu l-au putut măsura, fiindcă nu au dat de fund. Am văzut cu ochii mei”, spune Alexandru Bălăucă. Pe lângă uriaşul din pădure, în timp au apărut şi alte smârcuri, la ieşirea din pădure. Nu aşa de mari, dar la fel de înfricoşătoare pentru localnici. Extrem de adânci şi care la început aruncau jerbe de nămol din adâncurile pământului.
Unul dintre puţinii oameni care se încumetă să vorbească despre ele este Aurel Manolache, un bătrân trecut bine de 80 de ani. De altfel, locuieşte chiar în apropierea smârcurilor. ”Eu m-am născut în 1930. Când eram mic, mi-am făcut curaj cu nişte băietani şi am zis ”hai la smârc”. Lumea se ferea de el. Şi l-am văzut. Era ca un lac cu apă limpede şi frumoasă. Era singurul smârc pe vremea aceea. Ne-a fost frică că am auzit poveştile, mai ales cea cu trăsura boierului, scufundată în el. Mai spuneau oamenii că nu are fund. Mai apoi prin 1946 a mai apărut un smârc, de această dată la ieşirea din pădure. Era un pământ vânăt şi care bolborosea. Era să pierd o oaie în el. Oamenilor le era frică de ele. Mie nu. Dar mă păzeam de ele, erau periculoase, mâloase şi adânci.
Pe vremea CAP-ului erau deja trei smârcuri pe câmp, nou apărute, pe lângă cel din pădure. Şi bolboroseau la început. Un inginer m-a pus odată să măsor şmârcul. Am luat o prăjină lungă din pădure şi am băgat-o toată în el. Nici urmă de fund”, mai mult decât atât bătrânul spune că ”smârcurile” se măresc de la un an la altul. ”La început erau cât un fund de găleată. După aceea au tot crescut. Tot mai mult şi mai mult”, spune nea Aurel. De altfel şi despre smârcurile de lângă pădure au apărut tot soiul de poveşti, încă din timpul CAP-ului de la Copălău.
”Au vrut cei de la CAP să toarne pământ acolo, să astupe sau să îl niveleze. Îi încurca la agricultură. Ăştia mai bătrâni le-au spus să îşi vadă de treabă, dar nu au înţeles. A venit un băiat cu buldozerul şi a trecut peste al treilea şmârc din apropierea pădurii, aproape de cel mai mare. A intrat cu tot cu buldozer. Noroc că a sărit din cabină şi l-au tras oamenii. Buldozerul a mai rămas până să se scufunde. S-au chinuit toată ziua la şufă să îl tragă cu un tractor”, spune referentul agricol.
Nişte vulcani noroioşi mai puţin cunoscuţi
Dincolo de poveştile sătenilor şi de tăcerea bizară care planează în jurul pădurii şi a smârcurilor, oamenii de ştiinţă spun că respectivele găuri noroioase sau pline cu apă nu au nicio legătură cu ”necuratul”. Este vorba însă despre nişte vulcani noroioşi care nu mai sunt activi şi care sunt puţin cunoscuţi. Ei sunt rezultatul unor acumulări de gaze. ”Ieşirea gazelor din subsol la suprafaţă determină deplasarea apei din adâncime şi antrenarea particolelor argiloase şi nisipoase din straturile de rocă. Rezultă un noroi, mai mult sau mai puţin vâscos, care se ridică prin crăpăturile ce taie straturile şi care, odată ajuns la suprafaţă, se revarsă creînd în timp un relief specific”, spune Mihai Poclid în ”Monografia geografică a judeţului Botoşani”.
Vulcanii noroioşi de la Copălău au fost prospectaţi şi în 1975, de nişte oameni de ştiinţă de la Iaşi, şi s-a ajuns la concluzia că ”smârcul” cel mare este posibil să se fi format acum 3.000 de ani în urmă. În perioada comunistă, aceşti vulcani noroioşi au fost declaraţi monumente ale naturii. În momentul de faţă sunt năpădiţi de stuf. În orice caz, pentru oamenii locului, dincolo de explicaţiile ştiinţifice, vulcanii noroioşi sunt nişte ”smârcuri” de rău augur de care preferă să se ferească. ”Da la ce-ţi trebuie la smârc. Ferească Dumnezeu”, ne-a spus o localnică făcându-şi cruce, atunci când am întrebat încotro se află smârcurile.
adevarul.ro