La 27 martie 1918/9 aprilie 1918, în urma deciziei Sfatului Ţării, Basarabia se uneşte cu România, fiind alipită astfel la graniţele de unde fusese ruptă în urmă cu 106 ani de Imperiul Ţarist.
Basarabia, teritorul românesc dintre Prut şi Nistru, a fost anexată de Imperiul Ţarist în 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, semnată cu Imperiul Otoman (la 16/28 mai 1812 - a doua dată este conform calendarului vechi, care se folosea atunci), ca urmare a războiului ruso-turc (1806 – 1812).
Asfel, un teritoriu românesc de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate (potrivit unui recensământ realizat de autorităţile ţariste în 1817) era cedat victoriosului Imperiului Ţarist de către înfrântul Imperiu Otoman. Teritoriul românesc a devenit provincie rusă şi a primit numele de Basarabia, ca urmare a extinderii denumirii avute până atunci de zona învecinată braţului Chilia, deţinută în trecut de dinastia Basarabilor, care a condus Ţara Românească în secolul XIV.
Rusificarea basarabenilor
Perioada de mai bine de 100 de ani în care Basarabia a trecut de la statutul de provincie la cel de gubernie a Imperiul Ţarist a fost una în care românii şi-au pierdut treptat autonomia, au fost ţinuţi în sărăcie şi supuşi unui amplu proces de rusificare, fiindu-le impusă limba rusă la şcoală, în administraţie şi justiţie, pentru a-şi pierde identitatea şi a nu se înfiripa o mişcare naţională. În acest sens, istoricul Florin Constantiniu menţionează în lucrarea sa “O istorie sinceră a poporului român” (2008, Editura Univers Enciclopedic) cum prinţul Obolenski cerea, în 1865, schimbarea numelui provinciei Basarabia în Alexandrovskaia sau Alenxandroslavskaia, pe motiv că “însuşi denumirea aminteşte o altă patrie, are o însemnătate mare politică, născând visuri separatiste”.
Transformarea Basarabiei, în 1873, în gubernie (cea mai importantă unitate administrativ-teritorială a Imperiului Rus; sistem introdus de Petru cel Mare în 1708 şi menţinut până în 1929) a însemnat eliminarea individualităţii românilor din Basarabia, limba română fiind interzisă definitiv în şcoli, instituţii administrative şi judecătoreşti, precum şi în cele de asistenţă medicală. Totodată, a fost încurajată foarte mult imigraţia în Basarabia din alte părţi ale Imperiului Ţarist, tocmai pentru a rupe românismul. Astfel, în 1897, din aproape două milioane de locuitori, în Basarabia românii reprezentau 47,58%, ucrainenii 19,75%, evreii 11,79% şi ruşii 8,05%.
Rusificarea mentală şi etnică a lipsit populaţia de o pătură conducătoare şi o burghezie care să facă eforturi pentru emanciparea naţională şi pentu luminarea ţărănimii. Abia după 1900, au aparut personaje precum arhimandritul Gurie Grosu; jurnalistul Alexis Nour; avocatul Emanuil Gavriliţă, care a fondat alături de Constantin Stere, ziarul „Basarabia” ( a existat doar doi ani 1906 – 1907, perioadă în care, însă, au apărut articole care militau pentru autonomia provincială a Basarabiei, revigorarea sentimentului naţional românesc, dar şi restaurarea limbii române în şcoli şi biserici); tânărul istoric Ştefan Ciobanu (susţinător puternic al introducerii limbii române în şcolile din Basarabia, preotul scriitor Alexei Mateevici sau publicistul Pantelimon (Pan) Halippa.
Căderea Imperiului Ţarist în urma Revoluţiei Ruse din 1917 şi instaurarea la putere a bolşevicilor, în frunte cu Lenin, care recunoşteau dreptul popoarelor la autodeterminare, au reprezentat factori importanţi care au deschis drumul către unirea Basarabiei cu România.
Crearea Sfatului Ţării
În acest context, la 31 martie/13 aprilie 1917 s-a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, condus de istoricul şi publicistul Paul Gore, din componenţa căruia făceau parte printre alţii Gurie Grossu, Pan Halippa, avocatul Vladimir Hertza (devenit primul primar al Chişinăului după Marea Unire) sau medicul Elena Alistar, singura femeie cunoscută astăzi care a contribuit activ la evenimentele politice ce au condus în 1918 la unirea Basarabiei cu România.
Remarcabile sunt vorbele preotului basarabean Alexei Mateevici pentru existenţa unei puternice conştiinţe româneşti în zona dintre Prut şi Nistru: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi!” (Cuvântarea la primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia, 25 mai 1917).
Peste câteva luni, între 20 octombrie/2 noiembrie – 27 octombrie/7 noiembrie 1917, are loc la Chişinău Marele congres ostăşesc, alcătuit în mare parte din militari moldoveni. Au participat ca invitaţi şi voluntari ardeleni proveniţi din foştii prizonieri din armata austro-ungară, aflaţi în Rusia. Marele congres proclamă autonomia politică şi teritorială a Basarabiei, decide constituirea unei armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ care să conducă Basarabia: Sfatul Ţării. Membrii Congresului de la Chişinău au stabilit numărul membrilor şi ponderea pe care urmau să o aibă în el toate neamurile din Basarabia.
Sfatul Ţării s-a întrunit pentru prima dată la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, fiind alcătuit din 120 de reprezentanţi ai diverselor categorii socio-profesionale şi etnice. Din punct de vedere etnic, 84 de deputaţi erau moldoveni (dintre care 10 transnistreni), iar 36 aparaţineau diverselor minorităţi, precum ruşii, evreii, bulgarii, ucrainenii etc. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Ion Inculeţ, conferenţiar la Universitatea din Petrograd şi care iniţial a fost ostil separării Basarabiei de Rusia şi unirii cu România, după cum a relatat istoricul Florin Constantiniu. Profesori la Universitatea din Petrograd, basarabenii Ion Inculeţ şi Pantelimon Erhan fuseseră trimişi la Chişinău, în iunie 1917, de Aleksandr Kerenski (al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, înainte ca bolşevicii lui Lenin să cucerească puterea), să facă agitaţie în favoarea schimbărilor revoluţionare pe baze sociale.
Venirea trupelor române la Chişinău pentru a „asigura ordinea”
Sfatul Ţării a proclamat la 2/15 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse. Preşedintele Republicii a fost ales Ion Inculeţ. Guvernul, numit Consiliu de directori, a fost iniţial condus de Pantelimon Erhan, fost preşedinte al Congresului ţărănesc din august şi preşedinte al Sfatului ţărănesc din Basarabia.
În contextul prezenţei în Basarabia a unor detaşamente militare care urmăreau să instituie puterea sovietelor, Sfatul Ţării, prin intermediul Guvernului, a cerut în decembrie ajutor militar la Iaşi, solicitând trimiterea unui regiment ardelenesc, care să stea la dispoziţia Guvernului. Acest gest i-a dus, în ianuarie 1918, pe Pantelimon Erhan şi pe Ion Inculeţ în faţa unui tribunal revoluţionar, compus din reprezentanţii FrontOtdel-ului (comitet sprijinit de unităţile ruse din Regimentul 75 şi 260), fiind acuzaţi de separatism şi solicitare de ajutor din afara Rusiei. I-a salvat de la moarte comandantul primului regiment moldovenesc Mihail Popa.
În acest context, în ianuarie 1918 are loc intrarea trupelor române, conduse de generalul Ernest Broşteanu, invocându-se chemarea lor de Sfatul Ţării pentru a asigura liniştea şi ordinea în Basarabia, dar şi pentru a aproviziona armatele române aflate pe front şi a le păzi depozitele militare aflate între Prut şi Nistru.
„Creaţi-vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea, în organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”, le-a transmis generalul Ernest Broşteanu membrilor Sfatului Ţării în 14/27 ianuarie 1918, la o zi după intrarea trupelor sale în Chişinău.
Unul dintre scopurile intrării trupelor române în Basarabia era să asigure o eventuală decizie de unire a basarabenilor cu România, iar acest lucru este recunoscut de I.G.Duca, pe atunci ministrul Educaţiei în guvernul Brătianu, care avea să mărturisească, în lucrarea sa memorialistică „Amintiri politice”, următoarele:
„Ne-am hotărât să trimitem trupele noastre spre a ocupa Basarabia şi, înlăturând orice primejdie bolşevică între Prut şi Nistru, să permitem celor de la Chişinău să îndeplinească şi ultima formalitate: unirea solemnă a Basarabiei dezrobite cu Patria Mamă. Generalul Broşteanu, unul din primii decoraţi cu «Mihai Viteazul» şi care ne era cunoscut ca un om de tact, a fost pus în fruntea trupelor însărcinate să intre în Chişinău. Bineînţeles, ca să salvăm aparenţele, am însărcinat pe Generalul Prezan (şeful Marelui Cartier general Român n.r.) să dea un manifest, prin care să arate basarabenilor că nu venim nici în cucerire, nici pentru a răpi populaţiei pământul şi roadele revoluţiei, ci pentru a restabili ordinea şi a o pune la adăpostul jafurilor de care sufereau cu toţii. Manifestul insista dimpotrivă asupra caracterului trecător al intervenţiei noastre militare şi asupra faptului că treceam Prutul în urma rugăminţii formale a comandamentului rusesc”.
Reacţia bolşevicilor: confiscarea tezaurului
Prezenţa trupelor române în Basarabia a dus la ruperea relaţiilor diplomatice cu România din partea guvernului sovietic şi confiscarea tezaurului românesc aflat la Moscova. Pretextul era că armata română ar fi ocupat Basarabia.
„Rezervele de aur ale României, în păstrare la Moscova, se declară intangibile pentru oligarhia română. Regimul sovietic îşi ia răspunderea integrităţii acestor rezerve şi le va remite în mâinile poporului român”, se arăta în declaraţia sovietică. Nu avea să mai fie returnat niciodată.
Inspiraţi de proclamarea independenţei Ucrainei, la 13/26 ianuarie 1918, membrii Sfatului Ţării iau în calcul o decizie similară şi în cazul Basarabiei. „Examinând situaţia republicii noastre, ne-am convins că fără declararea independenţei nu putem exista”, afirma premierul Pantelimon Erhan în şedinţa Sfatului Ţării din 16/29 ianuarie. Astfel, la 24 ianuarie 1918 a fost votată independenţa noii republici. Această dată a fost aleasă de Pantelimon Halippa pentru a coincide cu Ziua Principatelor, în contextul în care în Basarabia se folosea calendarul pe stil vechi (24 ianuarie în România era 6 februarie în Basarabia). Următorul pas după obţinerea independenţei era unirea cu România.
Cine voia Unirea
Istoricul Ion Ţurcanu afirmă în lucrarea „Istoria românilor: Cu o privire mai largă asupra culturii” (2007, Editura Istros) că unirea Basarabiei cu România era dorită de o mare parte a românilor basarabeni, printre ei şi deputaţi din Sfatul Ţării, marii proprietari (care sperau că guvernul român le va da înapoi pământurile pe care ţăranii le primiseră în urma reformei agrare din 1868, precum şi aliaţii şi centralii, ca urmare a poziţiei strategice pe care o deţinea Basarabia (era aşezată între Ucraina, aliată a Puterilor Centrale, şi România, aliată a Antantei, între trupele austriece din Bucovina, Galiţia şi Ucraina Apuseană, la nord, şi cele germane la Dunăre şi Marea Neagră).
„Cum aveţi Basarabia, să nu vă plângeţi. Mulţumiţi lui Dumezeu că aţi scăpat aşa uşor; pot să vă asigur că, urmând un proiect care se hotărâse, eraţi definitiv împărţiţi: Rusia avea Moldova, şi Austria - România”, i-a spus la 14/27 martie 1918 înaltul diplomat Johann Kriege, acreditat pe lângă armata germană din România, proaspătului prim-ministru român Alexandru Marghiloman. Anterior, în decembrie 1917, diplomatul german Horstmann a cerut autorităţilor române să renunţe la Dobrogea, promiţând în schimbul ei Basarabia.
Ion Inculeţ
Nu în ultimul rând, unirea cu Basarabia era dorită de România, în frunte cu Alexandru Marghiloman. Acesta s-a întâlnit la Iaşi, în 20 martie/2 aprilie – 23 martie/5 aprilie 1918, cu Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu (prim-ministrul Republicii Democratice Moldoveneşti, după declararea independenţei), precum şi cu Pap Halippa (vice-preşedintele Sfatului Ţării). „Teza mea: Basarabia prea slabă pentru a trăi singură şi despărţită; ucrainenii pândesc nordul şi litoralul mărei; nici bani, nici armată. Unirea le-ar face un singur serviciu: să oprească desmembrarea. Inculeţ, ex-agent al lui Kerenski, nu vrea decât unirea cu autonomie deplină; ceilalţi doi unirea. Le vorbesc de egalitate de drepturi, de miniştri luând loc printre noi, etc.”, mărturiseşte Alexandru Marghiloman în volumul III al jurnalul său intitulat „Note Politice. 1897 - 1924” (1995, Editura Machiavelli). De menţionat că la finalul lui februarie 1918, guvernul ucrainean afirma într-o notă trimisă guvernelor Germaniei, Austro-Ungarei, Turciei şi Bulgariei că „Basarabia este parte integrantă a teritoriului de bază al Republicii Democrative Ucrainene”.
Ciugureanu şi Halippa i-au transmis lui Marghiloman că Inculeţ era cheia pentru realizarea unirii. „Inculeţ, cu biografia lui de socialist şi de docent universitar la Petersburg şi mai ales cu abilitatea de a se face agreat de toate grupările din Parlament, devenise o autoritate pentru toţi membrii Sfatului Ţării”, afirmă istoricul Ion Ţurcanu. Atitudinea dură a lui Inculeţ avea însă scopul de a spulbera reticenţa unor deputaţi din Basarabia faţă de România şi faţă de ideea unirii.
Stere a fost un „semizeu, făcător de minuni”
Pentru întâlnirea cu cei trei basarabeni, Alexandru Marghiloman s-a sfătuit cu juristul liberal Constantin Stere, foarte apreciat de basarabeni pentru trecutul revoluţionar şi ajutorul pe care îl dăduse în trecut basarabenilor în lupta împotriva ţarismului. Din această cauză, Marghiloman îl trimite pe Stere la Chişinău să pregătească bazele unirii României cu Basarabia. Stere pleacă la 24 martie împreună cu Inculeţ, Ciugureanu şi Halippa.
Despre rolul lui Constantin Stere în unirea Basarabiei cu România aminteşte Dimitrie Bogos, pe atunci Şef al Statului Major la Chişinău, în cartea sa „La răspântie: Moldova de la Nistru 1917-1918 (1998, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa)”:
„Iată că se apropie ultima etapă prin care trebuie să treacă Basarabia înaintea Unirii. Din nou pleacă la Iaşi delegaţia Sfatului Ţării, domnii Ciugureanu şi Inculeţ. Dar se întorc împreună cu domnul Stere, sâmbătă, 24 martie. Mărturisesc că sosirea dlui Stere se aştepta ca a unui semizeu, făcător de minuni. Şi într-adevăr, dlui s-a arătat la culmea chemării. Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea marelui musafir un banchet, la care au fost invitaţi reprezentanţii fracţiunii ţărăneşti şi ai altor minorităţi. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotărâtoare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesitatea actului Unirii. Cred că dl Stere niciodată în viaţa lui n-a fost aşa de tare, aşa de convingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă”.
Constantin Stere
Până în 27 martie 1918, Constantin Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. “Politiceşte, am făcut un mare pas: Stere asigură că avem majoritatea. «Am făcut 28 de discursuri, spune el, şi s-au făcut kilometri de vorbărie». Constat că toată lumea se agită, dar nimeni nu face nimic lămurit şi, mai ales, nu pare a înţelege că timpul e lucru de preţ. Oare ţarismul i-a făcut aşa? Nici o voinţă şi mai ales un tembelism mai mult ca oriental, dacă e cu putinţă... Stere intră, iese, lucrează, vede diferitele partide şi-mi spune: «Trebuie să fac pe nebunul cu nebunii, şi pentru unii revoluţionari să mă arăt mai aprins ca ei. E un pas de trecut: îi vom pune în 6 luni la acelaş nivel cu restul ţării»”, nota Alexandru Marghiloman în jurnalul său în 26 martie, ziua în care a sosit la Chişinău însoţit de o serie de oameni politici, militari, diplomaţi şi jurnalişti.
Unirea condiţionată
În următoarea zi, pe 27 martie / 9 aprilie 1918, la finalul unei şedinţe cu dezbateri lungi şi contradictorii şi cu opoziţia clară a deputaţilor minoritari, Sfatul Ţării decide, cu 86 de voturi pentru, trei împotrivă şi 36 de abţineri, unirea condiţionată a Basarabiei cu România. “Republica Democrată Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldave, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”, se arată în declaraţia de unire.
Alexandru Marghiloman
Documentul specifica că Sfatul Ţării îşi va continua activitatea pentru a realiza reforma agrară. Totodată, Basarabia urma să îşi păstreze autonomia, având “un Sfat al Ţării (dieta), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, un organ împlinitor şi administraţie proprie”. Era prevăzută şi respectarea dreptului minorităţilor din Basarabia. Un număr de deputaţi de la Chişinău urmau să reprezinte populaţia Basarabiei în Parlamentul României.
Unirea Basarabiei cu România i-a luat prin surprindere pe membrii Antantei. „Pentru întâia dată în patruzeci de ani, chestiunea basarabeană a devenit din nou de importanţă internaţională. Faptul că, recunoscută sau nu în teorie, Unirea ce s-a realizat între Basarabia şi România este un fapt împlinit şi considerat ca atare nu numai de către Puterile Centrale, ci şi de majoritatea românilor înşişi, înseamnă că marile puteri vor avea de tratat în mod serios această chestiune, atât de importantă pentru relaţiile Rusiei şi României şi pentru ţările învecinate, la Conferinţa de pace, sau pe cât posibil înainte”, se arăta într-un document al Ministerului de Externe britanic din august 1918.
Lunile de după Unirea Basarabiei cu România
Actul din 27 martie 1918 a fost urmat, însă, de o administraţie militară stabilită de guvernul de la Iaşi în Basarabia pentru a asigura ordinea împotriva anarhiei interne şi a uneltirilor şi sabotajului minorităţilor – ruşi, ucraineni, austrieci etc. Are loc instaurarea unei administraţii militare, în frunte cu generalul Artur Văitoianu. Acest lucru a stârnit nemulţumirea deputaţilor basarabeni.
În contextul viitoarei conferinţe internaţionale de pace, situaţia Basarabiei trebuia rezolvată, iar o unire reală cu România putea fi realizată numai de către Sfatul Ţării. Acest for legislativ aproape nici nu mai exista în contextul războiului. Constantin Stere, care l-a prezidat la începutul lunii aprilie, se întorsese în România, ştiind foarte bine că Basarabia nu poate avea un regim politic aparte.
La iniţiativa generalului Văitoianu, Sfatul Ţării se reuneşte în 26 noiembrie/9 decembrie 1918 şi votează, sub conducerea vicepreşedintelui Pantelimon Halippa, legea de reformă agrară care abolea „proprietatea asupra pământului, pădurilor, subsolului şi apelor, fără despăgubiri”. În 27 noiembrie/10 decembrie este supusă la vot, tot la iniţiativa generalului Văitoianu, o declaraţie prin Sfatul Ţării renunţa la condiţiile impuse în actul de unire de la 27 martie. „În urma unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi a ţinuturilor ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiile de unire, stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic era asigurat pe viitor”, se arată în declaraţia adoptată de membrii Sfatului Ţării întruniţi fără cvorum în şedinţa din 27 noiembrie 1918. Actul definitiva, însă, unirea Basarabiei cu România.
O unire care a ţinut din păcate doar 22 de ani.