În anul 1970 avea să fie descoperit în localitatea Peretu din județul Teleorman (Muntenia, România) un mormânt tumular aparținând unui principe – rege get, cu un bogat tezaur arheologic, format din peste 50 piese, din care mare parte erau confecționate din argint. Valorosul tezaur este în prezent expus la Muzeul Național de Istorie a României din București, în Sala Tezaurului.
Comuna Peretu este așezată în nordul Câmpiei Teleorman, chiar pe drumul european E 70 (București – Craiova – Timișoara). Face parte din Câmpia Boianului, numită și Câmpia Călmățuiului. Împreună cu câmpia Găvanu-Burdea, aflată pe malul stâng al râului Vedea, Câmpia Călmățuiului face parte din marea Câmpie Română.
Unificarea triburilor geto-dace sub sceptrul conducător al marelui rege Burebista (30-44 î.Hr.) a făcut ca și aceste meleaguri să facă parte din statul său chiar de la început. Aceasta, mai ales, dacă suntem de acord cu faptul că centrul politic inițial al acestui rege a fost la cetatea Popești (din comuna Mihăilești, jud. Ilfov), de pe Argeș.
Pe baza descoperirilor arheologice, dar și a unor informații scrise (Ptolemeu) se poate emite ipoteza că localitatea geto-dacă ce a existat aici se numea Pirum, nume care este probabil forma prescurtată a numelui de (Statio) Ad Pirum. Pe timpul Daciei romane se găsea aici așezarea Pinum, pe malul râului Vedea, exact unde se afla astăzi localitatea Peretu. În sec. XVI așezarea se numea Depusa, și datorită numelui său de origină latină se deduce că exista de mai multe secole cu această denumire.
Dar cum a avut loc descoperirea? În anul 1971 Alexandru Trână din satul Peretu, descoperă cu prilejul lucrărilor agricole în zona numită de săteni „La Izvoare” un mormânt princiar getic, vechi de aproximativ 2500 de ani, catalogat ca aparținând unei civilizații precreștine. În mormânt se afla un reprezentant al aristocrației locale. Mormântul avea două camere funerare: în prima se afla un schelet înconjurat de diverse obiecte din ceramică, cuțite din fier, vârfuri de săgeți, obiecte de argint aurit, vase de bronz. În cea de a doua cameră s-au descoperit scheletele a doi cai, o vacă și doi câini de vânătoare, iar pe lângă acestea se găsea și un car cu patru roți de fier. Per ansamblu, mai mult de 50 de obiecte de argint placate cu aur, printre care și un coif de argint aurit de cca. 750 de grame.
Coiful este unul dintre cele cinci coifuri descoperite până acum pe teritoriul țării noastre și având afrontați doi ochi mari. Pe el se află simbolul Mama Gaya Vultureanca sau Pasărea cu Corn, cea care ține peștele în cioc și mistrețul în ghiare, semn al stemei Basarabe de mai târziu. Datate în secolele IV-V î.Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dacice descoperite pe teritoriul țării noastre sunt semn clar de regalitate sub arcul carpatic.
Cinci coifuri de aur și argint stau mărturie unei frății sau unei dinastii regale neștiute până acum și conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur și argint au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare. Luate în ordine alfabetică, avem Coiful de la Agighiol (Tulcea), Coiful de la Coțofenești (Prahova), Coiful de la Cucuteni-Băiceni (Iași), Coiful de la Peretu (Teleorman) și Coiful de la Porțile de Fier (Mehedinți). Dacă privim o hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Munții Carpaţi şi fluviul Dunărea, începând din capătul nord-estic, de la Iaşi, apoi trece prin Tulcea, prin Prahova, urmat de Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a fluviului Dunărea în țara noastră, la Cazane.
(VEZI MAI MULTE ÎN ARTICOLUL
Fratia regilor traci )
„Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ. În comparaţie cu alte descoperiri arheologice de acest gen, în care fie că descoperitorii au încercat să valorifice pe cont propriu piesele găsite, fie că cercetarea competentă la faţa locului a întârziat sau pur şi simplu nu s‑a făcut, tezaurul princiar de la Peretu reprezintă un caz fericit. Obiectele găsite în toamna anului 1970, cu prilejul lucrărilor agricole, au putut fi recuperate în întregime şi, ceea ce e la fel de important, foarte puţin deteriorate. Apoi, pentru că săpăturile ştiinţifice efectuate de către arheologul Emil Moscalu, de la Muzeul de Istorie al R.S. România, au îngăduit cercetarea amănunţită a tumulului princiar, s-au putut face precizări importante cu privire la ritualul funerar al strămoşilor noştri.
Este un mormânt de înhumaţie – unul din destul de rarele locaşuri de acest fel; din reconstituirea lui, pe care o putem revedea la Muzeul de Istorie al României, ne dăm seama cum arătau asemenea construcţii, precum şi ofrandele care‑l însoţeau pe cel decedat: un car cu patru roţi şi obişnuitele victime rituale – un cal, un bovideu, câţiva câini: deci, carul de transport sau de luptă şi animalele specifice unei gospodări.
De o importanţă excepţională sunt piesele de armură, vasele şi podoabele vestimentare sau de harnaşament – făurite din argint parţial aurit, cu deosebită migală şi cu desăvârşită măiestrie artistică: în primul rând un coif getic, un vas‑ryton în formă de cap feminin (formă asemănătoare cu acel cap feminin aflat în partea superioară a uneia dintre cnemidele din tezaurul getic princiar de la Agighiol, dar și cu capul aflat pe cnemida getică descoperită la Golyamata Movila – Bulgaria) purtând la gât un colier de perle, sugerând forma amforetelor; un alt ryton (vas ritualic) asemănător unei căni înalte cu gât îngust şi gura lărgită; mai multe fiale (cupe, castroane) de tip greco‑persan (de ce nu getic?), una din acestea având o decoraţie radială în „limbi de pisică”, sita unei strecurători de argint, diferite aplice de harnaşament etc.
Nu vom insista asupra coifului, asemănător în mare măsură celor de la Băiceni şi Agighiol, şi reflectând deci unitatea de cultură materială şi spirituală a geto‑dacilor. Cele mai importante piese, sub raportul semnificaţiei lor artistice, sunt cele două rytonuri. Amândouă vasele tip rhyton prezintă o particularitate specifică: umplute, ele nu pot fi aşezate în nici o poziţie, pentru că nu au o suprafaţă de sprijin! Îndeosebi rytonul în formă de cană, o cană curioasă cu fundul bombat, este imposibil de aşezat în poziţie verticală, fiind un exemplar singular în arta antichităţii. Uşoare similitudini pot fi constatate doar cu un ryton în formă de con de pin, identificat în tezaurul de la Vraţa, din Bulgaria.
Dar dincolo de remarcabila sa valoare artistică, tezaurul descoperit la Peretu aduce informaţii importante despre societatea geto‑dacă din Câmpia Dunării în sec. IV î.Hr. Căci, aşa cum o arată unele aplice de argint şi mai ales rytonul în formă de cap feminin, el datează din prima jumătate a sec. IV î.Hr., ceva mai târziu decât cel de la Agighiol (care era din primul sfert al aceluiaşi secol), dar anterior tezaurului de la Vraţa, de asemenea de factură getică, deoarece geţii – cum se ştie – se întindeau pe ambele maluri ale fluviului Dunărea. Pentru această datare pledează existenţa, în complexul funerar de la Vraţa, a unui vas‑ryton de lut, în formă de cap feminin, foarte asemănător cu piesa de la Peretu.
Aşadar, tezaurul de la Peretu a aparţinut unui principe care a trăit până către anul 350 î.Hr. Nu‑i ştim, din păcate, nici numele, nici faptele. Tezaurul de la Peretu ne dezvăluie totuși existenţa în sec. IV î.Hr. a unei puternice formaţiuni sociale geto‑dacice în câmpia teleormăneană. În a doua jumătate a veacului, această formaţiune – poate o uniune tribală, poate un regat de tipul celui condus de Dromihete – a continuat să se dezvolte, ajungând să se înfrunte, în timpul unui urmaş al celui înmormântat la Peretu, cu puternicul rege Alexandru al Macedoniei, cel care, doar peste câţiva ani, va încerca temerara acţiune de cucerire a lumii cunoscute atunci.
O acțiune actuală de reconstituire a mormântului de la Peretu (Teleorman) pe locația inițială sau în apropierea sa, într-un loc mai accesibil ce poate deveni muzeu, asemănător modelelor mormintelor tumulare din Bulgaria, va crește interesul turistic în zonă și va contribui la mediatizarea adevăratei istorii a strămoșilor noștri geto-daci. Pentru realizarea sa identică poate fi folosită reconstituirea acestuia aflată la Muzeul de Istorie a României, dar și studiile apărute în urma săpăturilor științifice de cercetare efectuate în anul descoperirii. Prin aceste noi locații turistice se va atrage un număr mai mare de vizitatori, dornici de a cunoaște istoria noastră antică, istorie valoroasă și încă nevalorificată.
Conf. univ. dr. George V Grigore