O familie de trădători.Trădarea lui Dimitrie Sturdza ne-a costat independenţa, fiul său ne-a văndut nemţilor

Subiectul detronării lui Alexandru Ioan Cuza a rămas unul fierbinte până în secolul al XX-lea – în mare parte și datorită faptului că trădătorul D.A. Sturdza era încă activ în viața politică a României. Astfel, în anul 1903, ziarul bucureștean „Țara” publică un articol sub titlul „Trădarea lui Sturdza față de Cuza”, din care redăm principalele pasaje în rândurile următoare.

„Împăratul Napoleon al III–lea avea o simpatie deosebită pentru Cuza, de când cu lagărul de la Furceni (Prahova) și, gândindu-se cum ar putea să-l mărească în față românilor, îi trimite o scrisoare printr-un curier special, în care îi scrie: <<Strânge oricâtă armata ai și concentreaz-o în câteva puncte pe malul Dunării, apoi proclamă independența țării, căci eu voi sili  Turcia să primească pe aceasta ca fapt împlinit>>. Bucuros de o asemenea veste, Domnitorul a avut funestă ideea de a o comunica și secretarului său particular de atunci, nimeni altul decât Dimitrie A. Sturdza. Acesta, în înțelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, s-a grăbit să inștiinteze consulii englez, austriac și prusian de uluitoarea tentativă napoleoniană. Pe dată a fost alarmată presa occidentală, spre penibilă impresie a împăratului Franței. 

O familie de trădători. În foto Dimitrie Alexandru Sturza . Fiul său,  colonelul Alexandru Sturdza,  va trăda şi el România,  trecând la nemți în anul 1917, cu planurile de luptă ale armatei române.

Drept urmare, telegrama laconică a lui Napoleon al III-lea către Cuza vodă: <<O țară care are asemenea trădători nu merită independența>>. Telegrama era însoțită de extrase din presa engleză ce publicase textul scrisorii lui Napoleon către Cuza. Indignarea lui Cuza vodă n-a mai avut margini, a așteptat cu nerăbdare sosirea necredinciosului secretar particular de la palat și, întâmpinându-l în capătul de sus al scărilor din interiorul edificiului domnesc ieșean din strada Lăpușneanu, i-a aplicat corecția meritată: <<Mișelule, ceea ce publică ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu și cu tine: cine este trădătorul între noi?>> și fără să mai aștepte un răspuns, îl pălmui pe Dimitrie A. Sturdza, dându-i un picior în spate, care îl făcu să se rostogolească pe scara palatului. După ce furia îi trecu, Cuza vodă își dete seama ce trebuia să facă și trimise să prindă și să aresteze pe D. A. Sturdza. Însă în zadar îl căutară prin toate părțile, căci trădătorul înțelesese situația sa critică, fugise la Giurgiu și de acolo trecu Dunărea în Turcia pe care o servise în detrimentul patriei și națiunii române”.

După detronare, Alexandru Ioan Cuza a primit, din partea Franței, în 1868, propunerea de a se reîntoarce pe tronul României. Fostul domnitor a refuzat ferm, spunând că nu își dorește să se reîntoarcă în România cu sprijinul unei puteri străine. Iată care a fost răspunsul său, dat ducelui de Grammont, care venise, din partea lui Napoleon al III-lea, cu această ofertă: „Dar permiteți-mi să vă spun ceva: orice s-ar întâmpla, nu voi consimți niciodată a intra în România printr-o intervenție străină, cu ajutorul Franței, tot atât de puțin ca și cu cel al Rusiei. Nu aș vrea să ajung altfel decât prin țară”. O propunere din partea României nu a mai venit însă niciodată.

Ironic, Dimitrie Alexandru Sturza, om politic, diplomat, fondator al Partidului Liberal, istoric şi economist a fost unul dintre cei mai activi şi mai prolifici reprezentanţi ai scenei politice româneşti din secolul trecut. A rămas în istorie drept unul dintre cei mai longevivi prim-miniştri pe care i-a avut România, dar şi ca singurul premier care şi-a pierdut minţile şi a ajuns la spitalul de nebuni direct din funcţia de şef al Consiliului de Miniştri.

După detronarea lui Cuza a revenit pe funcţii politice, după instalarea primului rege în România, Carol I. Membru fondator al Partidului Naţional Liberal, Sturdza a fost pe rând ministru al  Agriculturii Comerţului, Lucrărilor Publice. A deţinut şi portofoliul Ministerului Finanţelor şi a activat ca  agent diplomatic al României la Constantinopol. Sturdza a ajuns preşedinte al Partidului Naţional Liberal, după moartea lui Ion Brătianu. În 1892 a preluat conducerea P.N.L şi a deţinut funcţia de preşedinte al partiduli până în ianuarie 1909, când a fost înlocuit cu Ionel Brătianu-fiul.

Dimitrie A. Sturdza avea să moară în 1914, ultimii șapte ani din viață petrecându-i în ospicii. Fiul său, colonelul Alexandru Sturdza, avea să trădeze, la rândul lui, România, trecând la nemți în anul 1917, cu planurile de luptă ale armatei române.

Povestea unor trădători din tată în fiu. Cum a trădat colonelul Alexandru Sturdza ţara.

Spre sfârşitul lunii ianuarie 1917 avea să vină o veste îngrijorătoare. Un înalt ofiţer român, comandant de divizie, colonelul Alexandru D. Sturdza a trecut la inamic ! Şi nici mai mult nici mai puţin – dorea să atragă o dezertare în masă a trupelor de pe front. Şocul a fost total în societatea românească, mulţi fiind convinşi, la început, că este vorba de o greşeală – un ofiţer din înalta societate nu putea să trădeze în felul acesta.

Deşi cu un imact major asupra moralului, trădarea lui Sturdza nu va avea efecte practice dezastruoase. Soldaţii români nu au părăsit tranşeele şi nici încercarea lui Sturdza de a aduna trupe din lagărele de prizonieri germane nu va avea succes.

Trădarea era pretutindeni

Neîncrederea şi deznădejdea cuprinsese o mare parte a populaţiei. Ziarele încercau să îmblânzească orice veste nefastă şi să asigure prin lungi articole încrederea în victorie. În realitate însă, tot mai multe voci se ridicau împotriva guvernului Brătianu, considerat vinovat de pierderea a două treimi din ţară, şi a Regelui şi Reginei, din cauza pornirii războiului. Nicolae Iorga nota: „Trădarea era pretutindeni. O citeai din ochii bucuroşi pentru orice eşec pe front, de orice ştire falsă”. Adesea se auzeau „hohotele de râs ale mizerabililor pentru care dezastrul naţional reprezenta o adeverire de profeţii.. un fel de satisfacţii pentru inteligenţa lor mai ascuţită”.

Retragerea nejustificată

Colonelul Sturdza ajunsese la sfârşitul lui 1916 sub comanda generalului Averescu, şeful Armatei a II-a şi se găsea pe linia frontului. Opiniile sale filogermane erau cunoscute însă loialitatea sa faţă de armata română nu era pusă în discuţie. Bănuieli apar însă la finalul lunii decembrie când colonelul ordonă trupelor sale retrageri succesive şi nejustificate. Generalul Alexandru Averescu – avea să noteze pe 24. XII:

„Cea mai urâtă zi din cursul campaniei poate din viaţă chiar!

Colonelul Sturdza s’a retras fără cauze aparente, precipitat şi fără a mă preveni la timp, astfel că a lăsat un gol între el şi generalul Grigorescu.

Austro-Germanii au profitat. Patrulele lor sunt deja la Pralea. Dacă nu parez repede lovitura, linia Trotuşului este ameninţată foarte serios”.

Neîncrederea se instalase.

„Colonelul Sturdza este supărat că judec sever retragerea lui ! …

Am scris g-lului Prezan sa mi-l ia din Armată. Nu am ce face cu astfel de înfumuraţi, cari cu toate că au unele calităţi, sunt mai mult o încurcătură, decât un ajutor.

Prin noua ordine de bătaie acest tactician „sui generis” este numit comandant de Divizie, în Armată la mine. Sper să mă curăţ de el. Are calităţi; defectele însă precumpănesc”. (Alexandru Averescu – Notiţe zilnice din răsboiu)

Opiniile lui Averescu nu au însă câştig de cauză. Ba din contră. La începutul lunii ianuarie, Regele Ferdinand vine pe front şi decorează, printre alţii şi pe colonelul Sturdza.

Execuţia unui nevinovat

Pentru a risipi bănuielile că se retrage fără rost din faţa trupelor germane, colonelul Sturdza apelează la o diversiune, acuzându-l de trădare pe sublocotenentul Constantin Ciulei, comandant de companie în Regimentul 8 Infanterie Buzău. Prilejul a fost lupta de pe dealul Momâia (cotele 625 și 632). Zona avea un important rol strategic, deoarece domina practic Valea Sușiţei.

De aceea, pentru ele s-au desfășurat lupte înverșunate. Compania lui Ciulei făcea parte din detașamentul căpitanului Constantin Mărculescu. Nemţii au atacat cu putere în după amiaza zilei de 26 decembrie 1916/8 ianuarie 1917 apărarea română de pe dealul Momâia, iar trupele noastre au fost respinse.

Căpitanul de rezervă Constantin Polihroniade, cu toate că nu participase la acţiune, l-a reclamat pe sublocotenentul Ciulei colonelului Sturdza, acuzându-l cu lucruri foarte grave: lipsă de combativitate și părăsirea câmpului de luptă fără ordin. Colonelul Sturdza a mers, conform unor surse, chiar în noaptea de 27 decembrie 1916/9 ianuarie 1917 la detașamentul căpitanului Constantin Mărculescu cerând, deși nu era de competenţa lui, executarea celor doi ofiţeri.

Deși rănit, căpitanul Constantin Mărculescu a reușit să fugă, ajungând, mai întâi, la spitalul din Burdujeni lângă Iași, iar apoi la cel din Botoșani. A revenit apoi la Regimentul 8 Infanterie. Sublocotenentul Ciulei s-a ascuns în satul Vardea, dar un subofiţer a reușit să-l aresteze, predându-l colonelului Sturdza.

Imediat , comandantul Brigăzii 7 Mixte a reclamat cazul pretorului Diviziei 1 Inf anterie română , susţinând că o companie română a trecut la inamic, lucru care era însă fals. Instanţa s-a grăbit în pronunţarea sentinţei. L-a condamnat pe Constantin Ciulei la moarte şi a fost executat, deși era nevinovat.

Filmul trădării

La finalul lunii ianuarie, colonelul Sturza primeşte comanda unei divizii aflate în refacere în spatele frontului. Această mutare îi zădărniceşte planurile de a organiza o dezertare în masă şi hotărăşte să acţioneze imediat. Sub pretextul că vine să îşi ia la revedere de la foştii subordonaţi vine în linia I pe 24 ianuarie şi, însoţit doar de locotenentul Constantin Wachmann şi ordonanţa sa, vizitează un punct avansat al liniei româneşti. În scurt timp izbucneşte un scurt schimb de focuri, după care trupele române găsesc în „ţinutul nimănui” trupul ordonanţei lui Sturdza, împuşcat în cap.

Şocul a fost imens, puţini fiind cei care au tratat situaţia ca o dezertare. Sturdza e dat dispărut şi abia pe 27 ianuarie este declarat trădător. Generalul Averescu avea să noteze în jurnal, abia pe 29 ianuarie: „Oribil!… colonelul Sturdza a trecut la inamic !”.

Manifeste fără succes

Ajuns în liniile germane, Sturdza este convins că starea de lucruri de pe front şi prestigiul său va duce la o mişcare generală în rândurile ostaşilor. Pregăteşte un manifest către soldaţi în care deplânge situaţia ţării, în cea mai mare parte ocupată şi restul „prădat de ruşi”. Existau reale animozităţi între trupele române şi cele ruseşti, inclusiv la nivelul ofiţerilor. Fără fapte de arme deosebite, ruşii se considerau superiori, rechiziţionau cele mai bune materiale şi îi tratau pe români ca subordonaţi. Pe 29 ianuarie, colonelul Sturdza se întâlneşte între linii cu Constantin Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 Infanterie şi unul din colaboratorii care îi împărtăşea punctele de vedere. Sturza înmânează manifeste, planul fiind ca odată întors în liniile române, Crăiniceanu să convingă trupa sa să treacă de partea nemţilor. Întâlnirea era însă urmărită şi Crăiniceanu este imediat arestat. De altfel, Sturza încărcase cu manifeste şi alţi 40 de prizonieri români, însă aceştia au predat imediat materialele ofiţerilor de pe frontul român. Dezertările masive nu au existat, spre dezamăgirea nemţilor.

În februarie 1917, Curtea Marţială îl condamnă, în lipsă pe colonelul Sturdza la moarte. Complicele său, Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Crăiniceanu şi rudă cu generalul Prezan se bucură de o pedeapsă îmblânzită – 15 ani de muncă silnică. Presiunea opiniei publice era însă prea mare – generalul Prezan casează prima sentinţă şi cere condamnarea la moarte pentru Crăiniceanu, acesta fiind executat în faţa trupei sale.

Alexandru D. Sturdza s-a născut la 23 mai 1869 într-una din cele mai influente familii boiereşti. Era unicul fiu al cunoscutului om politic liberal Dimitrie A. Sturdza (1833-1914). Intrat de tânăr, la 17 ani, în armată are parte de mai multe stagii de studii în Germania, inclusiv la Academia militară din Berlin. Devine un admirator al armatei germane şi a organizării acesteia.

Întors în ţară în 1912 primeşte comanda unui batalion şi participă la camapania din Bulgaria în 1913. Urcă repede trepetele ierarhice şi la începutul primului război mondial este colonel. După trecerea în liniile germane şi nereuşita atragerii trupelor de pe front, duce o campanie de a găsi susţinători ai cauzei germane în rândurile prizonierilor români din zona de control a Puterilor Centrale. Şi de această dată, nu reuşeşte să închege unităţi militare care să lupte contra românilor din Moldova. Armistiţiul şi pacea din primăvara anului 1918, îl sileşte să părăsească România fiind privit cu ostilitate în ţară.

Alexandru D. Sturdza nu a mai revenit niciodată în România, deși a dorit mult acest lucru și a făcut numeroase și repetate demersuri. Prin memorii trimise conducătorilor ţării a încercat să se disculpe, să motiveze gestul din iarna lui 1917 şi să fie graţiat. A fost de fiecare dată refuzat, însă nici autorităţile nu au insistat pentru arestarea sa şi ducerea la îndeplinire a condamnării la moarte. A locuit împreună cu familia în Germania şi Elveţia încetând din viaţă în septembrie 1939.