Spre finalul lunii august 1917, marile bătălii ce se desfăşurau în Sudul Moldovei se apropiau de deznodământ. Armata română reuşise, cu mari pierderi, să oprească ofensiva germană la Mărăşeşti şi, în acelaşi timp, să ţină piept asaltului din pasul Oituz. Pe acest din urmă front, lupte extrem de sângeroase au avut loc în sectoarele Cireșoaia și Coșna unde a fost pecetluită blocarea înaintării inamice.
În apărare
Ofensiva Puterilor Centrale din vara anului 1917 avea două direcţii de atac: una pe direcţia Mărăşeşti – Adjud, desfăşurată de Armata a 9-a germană şi cealaltă în pasul Oituz spre valea Trotuşului unde a intrat în luptă grupul de armate conduse de generalul von Gerock. Scopul era joncţiunea armatelor în zona Adjud, sfărâmarea armatei române şi ocuparea Moldovei. Sprijinul armatelor ruseşti era, de cele mai multe ori, insignifiant; trupele revoluţionare fiind în tot mai accentuată dezorganizare. Românii au reuşit să oprească năvala inamică spre surprinderea comandanţilor germani şi austro-ungari, care au decis oprirea ofensivei la finalul lunii august pentru zona Oituz şi la începutul lunii septembrie pentru linia de la Mărăşeşti.
În inferioritate
Concomitent cu bătălia de la Mărășești s-a desfășurat bătălia de la Oituz. Ea a fost declanșată pe 26 iulie/8 august 1917, cu două zile după primele lupte de la Mărășești. Inamicul dispunea de forțe net superioare (54 de batalioane și 200 de guri de foc de asediu, comparativ cu 34 de batalioane și 104 guri de artierie ale armatei române) și plănuia să atragă forțele de la Mărășești și să execute o lovitură principală pe direcția Onești. După eforturi succesive, cu mari pierderi, trupele germane au izbutit să pătrundă în sectorul central al frontului doar circa 6 kilometri. Lupte extrem de sângeroase au avut loc în sectoarele Cireșoaia și Coșna unde a fost pecetluită blocarea înaintării inamice.
Bătălia.
Ofensiva grupului de armate von Gerock s-a declanșat în zona Oituz-Tg. Ocna în ziua de 26 iulie/8 august 1917. „Văile Slănicului, Oituzului și Cașinului începură să răsune de glasul tunului, iar povârnișurile munților se umplură de trupe austro-germane ce se îndesau să coboare spre Trotuș. Rohr băgase în luptă aripa dreaptă a grupului său de armate, ca să dea mâna cu Mackensen la Adjud, în spatele armatelor româno-ruse din văile Șușiței și Putnei. Bătălia de la Oituz începuse; ea se va desfășura simultan și paralel cu cea de la Mărășești’”, scrie Constantin Kirițescu în „Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919”.
„Importanța deosebită dată sectorului Oituz era în legătură cu planul ofensivei (…). Lovitura principală se dădea de-a lungul șoselei Oituzului, care era astfel axa câmpului bătăliei. Ținta atacului ce dădea dușmanul era ruperea frontului român în valea Oituzului și ocuparea Oneștilor; în urmă, aripa stângă ar fi urmărit mișcarea, spre a ocupa Târgu Ocna. Așezați în valea Trotușului, la punctul de întretăiere al văilor Oituzului, Cașinului și Tazlăului cu Trotușul, Oneștii formează nodul tuturor căilor de comunicație din aceste văi; posesiunea lui asigură stăpânirea întregii linii a Trotușului. Reușita atacului dușman și cucerirea liniei Trotușului ar fi însemnat, pentru români, un dezastru strategic și economic. Căci Valea Trotușului, largă, bogată, populată, prevăzută cu o excelentă șosea și cu linie ferată, cu numeroase ramificații în dreapta și în stânga, era principala arteră de comunicație și aprovizionare a armatelor ruso-române din munții Moldovei și singurul rezervor de bogății minerale de care mai dispunea țara pentru trebuințele armatei și populației. Aici erau minele de cărbuni de la Asău și Comănești, puțurile de petrol de la Moinești, ocnele de sare de la Târgu Ocna”. Căderea liniei Trotușului ar fi avut drept consecință ocuparea Moldovei. „Iată de ce, în valea Oituzului se juca acum nu numai soarta unei bătălii, ci însăși soarta țării” (Constantin Kiriţescu).
Victorie
Apărarea română era încredinţată generalului Alexandru Averescu, comandantul Armatei a 2-a. Trupele care la începutul lunii iulie repurtaseră importante victorii în ofensiva de la Mărăşti, se aflau acum în tranşee de apărare. Timp de 14 zile de lupte sângeroase, soldaţii români au reuşit să oprească înaintarea forţelor inamice. La finalul bătăliei, pe un front cu o lungime de 20 de kilometri, trupele germane şi austro-ungare înaintaseră în cel mai avansat punct doar 6 kilometri.
Jertfele omeneşti au fost impresionante atât de o parte cât şi de cealaltă. Bilanţul armatei române arată că între 26 iulie/8 august și 9/22 august 2017 au căzut în lupte 1.800 de oameni, din care 52 ofițeri, 4.850 răniți din care 143 ofițeri, și 5.700 dispăruți, din care 27 ofițeri. În total, peste 12.000 luptători.
După victoriile dobândite de Armata Română în Vrancea, în articolul „Ne învață Mărășeștii” Octavian Goga spunea: „Niciodată nu s-a arătat într-un mod mai evident energia poporului român și putința lui de a se adapta la toate formele de viață modernă ca în zilele acestea de complicat război, când armatele imperiului german se frâng în Siret. Mărășeștii strigă deci cu învățătura sângelui vărsat acolo, strigă în conștiința tuturor oamenilor care vor îndreptarea țării noastre… Zilele de glorie ale acestui sat din Moldova trebuie să fie zile de pedagogie națională care vor îndruma viitorul. Ele pretind ca România de mâine să fie adusă de către conducătorii ei pe terenurile de viață obștească în aceleași condiții de biruință în care o jumătate de an muncă cinstită (prima parte a anului 1917 adică) a adus armata noastră de astăzi”.
„Grenade băieţi”
Statuia caporalului Muşat din Buşteni, inaugurată în 1928.
În timpul sângeroaselor bătălii, a atacurilor germane şi a contraofensivelor fulgerătoare româneşti s-au născut numeroase poveşti de eroism individual, păstrate cu sfinţenie de camarazi şi . Remarcabilă este istoria caporalului Constantin Muşat – grenadierul cu o singură mână. Ţăran ilfovean, Muşat fusese încorporat la începutul războiului şi participase la luptele de apărare din Muntenia. A fost grav rănit, o schijă i-a rupt braţul stâng, care i-a şi fost amputat, într-un spital de campanie. Mai apoi, a fost trimis pentru refacere la Iaşi. Războiul putea să se termine pentru Muşat, fusese avansat caporal pentru vitejie şi urma să fie lăsat la vatră. A cerut în schimb, cu insistenţă să fie trimis din nou pe front, alături de camarazii săi. A argumentat că atâta timp cât mai avea un braț putea să arunce grenade. Pe 14 august 1917 în timpul unei contraofensive româneşti pentru vârful Coşna, caporalul Muşat era printre combatanţi cu grenada în mână. Erau însă ultimele grenade pe care le va mai arunca căci glonţe duşmane l-au lovit în piept. Ultimele sale cuvinte, păstrate de camarazi şi intrate în legenda eroului, au fost: „Grenade băieți, daţi grenade”.