Bretania. Malul francez al Atlanticului. La picioarele mele, Oceanul muşcă furios din ţărmul abrupt. Suntem la capătul unui drum de mii de kilometri prin Europa, alături de colegii mei de la revista "Formula AS", porniţi, ca în fiecare toamnă, pe urme vechi, româneşti. Puţin înainte să părăsim România, tocmai aflasem o noutate, cu adevărat senzaţională, despre subiectul pe care îmi propusesem să-l "iscodesc": steagul de luptă dacic, cu cap de lup. Ştirea era cât se poate de clară: cel mai frumos exemplar găsit până acum în Europa se afla în Germania; un "draco" masiv, aflat în tezaurul arheologic al Muzeului de istorie din Koblenz. Norocul reporterului îmi surâdea.
După o documentare perseverentă, la Muzeul de istorie din Bucureşti, printre istoricii de la Cluj, şi la Columna lui Traian de la Roma, unde fusesem să văd baza reliefurilor dacice cu ochii mei, capul de lup cu trup de şarpe îmi dădea acum întâlnire, într-unul dintre cele mai frumoase oraşe medievale ale Germaniei. Faimosul stindard de luptă al războinicilor lui Decebal, a cărui înfăţişare şi urlet băgase groaza în legiunile romane din Dacia, ajunsese până în Germania, iar eu urma să văd cu ochii mei această "minune", să cobor aproape două milenii în istorie. Am plecat, deci, din "tabăra" fixată împreună cu colegii mei în Bretania, unde erau alte subiecte de cercetat, urmând să mă întorc (speram din tot sufletul) cu capul de lup transformat în trofeu.
Germania: cel mai măreţ stindard dacic din lume
Nu o dată ni s-a întâmplat, în toţi aceşti ani în care am căutat urme vechi, româneşti, de-a lungul şi de-a latul continentului, ca dovezile după care mergeam să fie ascunse de ochii publicului, în marile muzee europene. Sunt pline subsolurile muzeului de la Cracovia de vase şi de brăţări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câţiva ani, într-o expoziţie temporară... În Lituania, imposibil să dai peste o brăţară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur şi simplu, nimeni nu ştie unde e! În Danemarca, cu toată amabilitatea arheologilor de acolo, cu mare greu poţi vedea vechile altare dacice descoperite la malul mării: tocmai sunt în plin proces de restaurare!
Cu temerea asta, ca nu cumva şi capul de lup descoperit în Germania să fi dispărut misterios, tocmai când nişte jurnalişti din România se interesează de el, l-am abordat pe directorul Muzeului de Istorie din Koblenz. Ştiam că vechiul stindard de luptă fusese găsit în săpăturile arheologice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea oraşului de pe Mosela şi Rinn. "Din păcate, nu e la noi", mi-a răspuns, amabil, Dr. Peter Henrich, îngheţându-mi inima, înainte să termine fraza. "L-am împrumutat unei mari expoziţii la Muzeul din Mainz. Îl puteţi vedea, în toată splendoarea lui, acolo". Întinsă pe o oră de drum, prin landul german Renania-Palatinat, aşteptarea mea a fost răsplătită din plin: capul lupului dacic trona, majestuos, chiar pe afişul expoziţiei de la Mainz. "70 de ani de arheologie", un eveniment care reunea cele mai importante descoperiri antice din întregul land german.
Faţă în faţă cu "Draco"
Muzeografa Bettina Hunerfauth îşi rupe din program ca să îmi prezinte superbul exponat pe care îl căutam. De fapt, întreaga expoziţie începe cu "draco" (numele dat de europeni capului de lup). Plasat sub nişte lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cupru suflat cu aur, stindardul de la Niederbieber e primul exponat care îţi iese în drum. O fereastră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinţi ascuţiţi şi ochi înflăcăraţi, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mult mai mare şi mai spectaculos decât mi-l imaginam. Fără exagerare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria dacilor! Şi e mai agresiv decât şi l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma. Are o bogăţie de detalii pe care nici o reprezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprinde! Urechile s-au micşorat, în schimb, o creastă ascuţită pregăteşte trecerea de la lupul cu trup de şarpe al dacilor, la urmaşul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.
Dragul de "draco"
Dar ferestruica de la intrarea în expoziţie nu e decât un acroş pentru public. Dincolo de perete, o sală întreagă, bogată în descoperiri de preţ, pune în evidenţă stindardul de la Niederbieber. Privindu-l din lateral, înţelegi mai bine cum funcţiona, vezi golul prin care intra aerul spre coada de şarpe făcută din piele sau pânză, şi-i vezi gâtul prelung, plin de solzi. Nu mai e nici o îndoială: aşa arăta stindardul de luptă folosit de dacii din trupele romane şi aşa va fi arătat, cu mici diferenţe, şi capul de lup, simbolul Regatului Dacic! Bettina Hunerfauth nu e specialistă în epoca daco-romană, dar când îi arăt că "draco" e identic cu reprezentările stindardului dacic de pe Columna lui Traian, se revanşează şi îmi prezintă un platou de argint, găsit pe vremea dacilor, tot în apropiere de Niederbieber, despre care ştie sigur că are corespondenţe cu descoperirile identice făcute în Transilvania...
La despărţire, o mai întreb pe muzeografa din Mainz cum se face de a ajuns lupul dacic pe afişul unei expoziţii de o asemenea anvergură? "Ştiam de la colegii din Koblenz că «draco» are mare lipici la public. Nu vedeţi cât e de frumos? Nu ne-am înşelat făcându-l vedeta expoziţiei noastre. Toţi vizitatorii care vin sunt fascinaţi de imaginea lui". Într-adevăr, ingeniosul sistem de lumini şi oglinzi au transformat lupul dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal! Cu ochii minţii, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii expoziţii germane, şi mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soare, liber, dezlănţuit, în galopul cailor, şuierând peste Europa acum aproape două milenii.
La ieşirea din muzeu, în magazinul de suvenire, "draco" era peste tot: pe postere, pe cărţi, pe albumele oficiale ale expoziţiei. Lumea stătea la coadă să-şi ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei...
Din nou Bretania. Malul Atlanticului, Landeda, localitatea în care reporterii "Formulei AS" şi-au aşezat tabăra. Afară sunt 9 grade, bate un vânt turbat, dar noi sărbătorim întâlnirea mea cu lupul dacilor din Germania. E doar prima victorie dintre altele care vor urma. Colegii mei s-au întors şi ei încărcaţi de trofee. Dumnezeu ne iubeşte. Nici anul acesta, al 14-lea la număr, căutările nu ne-au fost în zadar.
Bătrânul şi cartea
Septembrie e cea mai înşelătoare lună din an în nordul extrem al Bretaniei. Atlanticul stăpâneşte tot. Soarele te dezmiardă o clipă, ca imediat vântul şi ploaia să se burzuluiască la tine, de parcă ai călca pe un tărâm interzis. O burniţă măruntă şi rece te urmează la pas, după care iese iar soarele, apoi te sfâşie vântul, şi tot aşa, trei anotimpuri în fiece plimbare de-o jumătate de ceas prin cochetele porturi de pe Canalul Mânecii. La vremea după-amiezii, vântul se înteţeşte şi mai tare. Oceanul muşcă voluptuos din ţărmul Bretaniei, nerăbdător, parcă, să-şi legene iar, pe oglinda tremurată a apusului, bărcile abandonate la mal, în aşternutul de nisip şi de alge, la ora refluxului.
În salonul cochet al hotelului "Baie des Anges", aşezat chiar pe malul oceanului, în timp ce soarbe dintr-un coniac, un bătrân grizonat, aşezat la unica masă de lângă fereastră, contemplă dezlănţuirea nebunească a Atlanticului. Două cărţi îi însoţesc reveria. De altfel, bătrânul domn lasă deoparte spectacolul din dreptul ferestrei şi se cufundă, absorbit, în lectură. Într-un târziu, când se ridică să plece, îmi oferă amabil locul de la fereastra dinspre ocean. "E o privelişte unică", îmi spune zâmbind. "Extrema nordică a Bretaniei e superbă". Avea dreptate. Fotoliul galben de la fereastră îţi aducea oceanul spumegos la picioare, într-o privelişte fascinantă. Tocmai mă pregăteam să mă las desfătat de sălbăticia ei, când, aruncându-mi ochii pe una dintre cărţile rămase pe masă, am rămas... interzis. Titlul ei era "Ghidul drapelelor bretone şi celtice", iar la pagina 13, în dreptul semnului de carte rămas între file, mă privea, ochi în ochi, stindardul cu cap de lup al dacilor!
Caut numele autorilor, Divi Kervella şi Mikael Bodlore, două nume ciudate, ca toate numele din nordul Bretaniei, o ţară supusă de Franţa în secolul 15, dar care nu şi-a părăsit tradiţiile şi limba. Iar ce afirmă autorii este cel puţin la fel de ciudat: "Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Roman şi a avut un mare viitor pe meleagurile bretone. Mulţi oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, şi se ştie sigur că ei au instruit apoi armata bretonă, care a devenit redutabilă, vreme de secole. Steagul a venit împreună cu ei. Lupul avea botul din metal, care continua cu un gât puternic. Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăţi de ţesături prinse între ele. Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoşător. Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adversarilor, cât şi asupra propriilor trupe. Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcaşilor direcţia vântului! Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, că fiecare detaşament din cohortele armatei romane poseda un asemenea steag. El a supravieţuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, şi la franci, şi la saxoni, care aveau un lup alb, şi, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roşu".
Bretonii s-au ataşat atât de mult de stindardul cu cap de lup şi trup de şarpe, spun în continuare autorii, încât numeroase localităţi au şi azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic! Aveam să constat foarte repede cât este de adevărat.
Copiii din Tregor, mândri de steagul lor cu dragon
Aici, pe malul francez al Atlanticului, în Bretania şi Normandia, lupul dacic flutură pe primăriile oraşelor şi dăinuieşte, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vremea luptelor dintre daci şi romani! După războaiele cu dacii, capul de lup sau "balaurul dacic", cum îi spune istoricul Vasile Pârvan (sau «draco», cum i s-a încetăţenit numele în Occident), a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie. Romanii vor fi fost impresionaţi de efectul psihologic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde şi l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg continentul european.
Este şi teoria istoricilor bretoni, care în cartea (picată, mai mult ca sigur, "din cer", pe masa hotelului din Landeda) demonstrează, aşa cum am spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moştenite de strămoşii de azi ai bretonilor. Brutus I, strămoşul mitic al bretonilor, care a venit pe la 1100 tot de prin părţile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roşu, iar steagul Ţării Galilor de azi, cunoscutul "Draigh Goch", are un balaur roşu pe fond alb-verde.
Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăieşte şi azi, în Bretania, pe steagurile din zonă. Am văzut, în peregrinările noastre, şi dragonul de pe steagul localităţii Tregor, şi dragonul roşu de pe steagul din Plomelin, şi "draco", de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana. I-am întrebat pe localnici, şi toţi spun la fel, că dragonul moştenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiţia locului. "E ceva sfânt pentru noi", îmi spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce priveşte cu mândrie spre steagul satului său de baştină.
Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbeşte despre credinţele şi despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilaţi de francezi, despre poveştile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. "Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni şi îmi spunea mereu că strămoşii noştri bretoni au fost, pe vremuri, «draconari», purtători de «draco»". Caută sub tejgheaua magazinului său şi îmi dă două ilustrate cu balauri roşii şi o pânză mare pe care apare steagul cu dragonul galez. Amintirile l-au emoţionat. Mă conduce afară, şi în ploaia măruntă şi rece, nici nu ştii dacă în ochii lui sunt broboane de apă sau lacrimi. "Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, aşa îmi zicea bunicul", spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său...
E târziu de-acum. Toţi turiştii care au tras la pensiunea "Baie des Anges" din Landeda, s-au dus, rând pe rând, spre camerele lor. Stau în continuare în fotoliul cel galben şi admir spectacolul naturii dezlănţuite. Curenţii oceanului trec prin rama veche a geamului, aducând înăuntru un şuierat ascuţit. Ascult genunea de apă şi un gând mă înfioară: oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, stindardele dacice, umflate de vânturile acestea nebune ale Bretaniei?
Autor :