Lacul Morii este cel mai mare din Bucureşti, având o suprafaţă de 246 de hectare. Lacul de acumulare a fost construit în perioada 1985-1987, pe râul Dâmboviţa, pentru a preveni inundarea municipiului Bucureşti.
Pentru construirea lui s-a trecut însă, literalmente, peste cadavre, deoarece autorităţile vremii au ordonat dezafectarea unui cimitir în care erau îngropaţii mii de morţi şi demolarea uneia dintre cele mai mari biserici din Bucureşti la acel moment, Biserica “Sfântul Nicolae”. Şi tocmai de aceea unii sunt convinşi că în adâncurile lacului zace un blestem groaznic.
Pentru construirea acestui lac menit să protejeze Capitala de inundaţii a fost plătit un preţ uriaş, mii de oameni care aveau case în cartierele Crângaşi şi Giuleşti fiind mutaţi. Ei şi-au văzut agoniseala de-o viaţă ducându-se pe apa sâmbetei atunci când autorităţile i-au scos din casele în care se născuseră, crescuseră şi îşi întemeiaseră, la rândul lor, familii şi care aveau să fie demolate.
Mulţi au murit de inimă rea la scurt timp, alţii s-au îmbolnăvit efectiv de supărare. Cei mai norocoşi au primit apartamente în zonă şi au putut rămâne aproape de locurile care aveau un loc special în sufletele lor, în timp ce alţii au fost “rupţi” de ele şi mutaţi în alte zone ale Bucureştiului.
Nu o dată, pescariii care din 1987 încoace au mers să pescuiască în apele Lacului Morii au povestit că i-au încercat senzaţii stranii sau că au trăit experienţe înfiorătoare. În timp, pe măsură ce tot mai mulţi se înecau în apele lacului de acumulare, acesta a dobândit numele de “Lacul Morţii” şi tot mai mulţi au început să creadă în forţa blestemelor.
În 1985, înainte de începerea lucrărilor la lacul de acumulare, oamenii care îi aveau îngropaţi pe cei dragi în Cimitirul Crângaşi au fost anunţaţi că trebuie să-i dezgroape şi să-i ducă în cimitirul nou din Giuleşti Sârbi.
Oamenii nu au avut de ales şi au fost obligaţi, practic, să retrăiască durerea simţită când şi-au pierdut părinţi, fraţi, soţi sau copii. Nu puţine au fost situaţiile în care morţi îngropaţi de doar câteva luni au fost deshumaţi şi mutaţi în cimitirul nou, aflat în apropiere de Mănăstirea Chiajna. Sare pe răni neînchise, cum s-ar spune, care a făcut să cadă şiroaie de lacrimi amare şi a smuls multe blesteme.
Cei care nu şi-au mutat morţii până la termenul fixat de autorităţi s-au trezit într-o bună zi că buldozerele intraseră pur şi simplu peste morminte. Oasele amestecate cu pământul răscolit erau peste tot, iar unii au luat ce au mai apucat, fără a şti măcar dacă osemintele erau sau nu ale celor dragi. În plus, biserica cu hramul Sfântului Nicolae a fost dărâmată chiar în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, ceea ce cu siguranţă nu putea aduce ceva bun.
Felul în care s-a construit lacul de acumulare i-a făcut pe oamenii din cartierele învecinate să creadă că în adâncurile lui zace un blestem groaznic. Mulţi se tem să se scalde în apele sale, în care s-au înecat în timp, peste o sută de persoane. “Este tributul cerut de morţi pentru nedreptatea care li s-a făcut”, spun ei.
O mulţime de pescari care obişnuiesc să meargă pe Lacul Morii au povestit că, noaptea, deasupra apei se văd adesea zeci de luminiţe stranii. Alţii spun că uneori în zonă se aude un vuiet inexplicabil, de parcă cineva jeleşte sau se tânguieşte.
De-a lungul timpului au apărut şi mai multe poveşti privind oseminte care mai ies din când în când la suprafaţă, dar sunt destule vocile care susţin că acestea sunt doar legende menite să-i sperie pe cei mai creduli.
La faima bizară a acestui loc contribuie şi numărul mare de accidente care se produc pe Podul Ciurel. În acea zonă, multe maşini care circulă dinspre Crângaşi spre Militari şi intră cu viteză în curbă au zburat pur şi simplu de pe pod direct în apa Dâmboviţei şi nu puţini şi-au pierdut viaţa. Specialiştii în paranormal avertizează chiar că acel loc este încărcat cu energii negative şi că tocmai de aceea acolo se petrec atât de multe tragedii.
O altă legendă urbană spune că pe locul pe care se află acum Lacul Morii a existat, la începutul secolului al XIX-lea, un cimitir de ciumaţi, unde au fost îngropate victimele Ciumei lui Caragea, care în anii 1812 şi 1813 a omorât peste 90.000 de oameni în toată ţara. Această variantă nu este însă confirmată oficial de niciun act.
*
Demolarile in vechiul cartier Crangasi au inceput cu cimitirul si biserica Sf Nicolae. Abia se desprimavarase, era anul 1986. Copacii mijeau a floare si procuratura cu armata au luat la sapat lacasurile sfinte. S-a dat ordin ca fiecare localnic sa-si dezgroape mortii si sa-i mute la cimitirul din Giulesti Sarbi, unde, gropile sapate de detinuti asteptau cascate de gura. „A fost o nenorocire”, isi aminteste Gherghina Briciu. „Noi am avut sapte morti pe care i-am carat. Pe atunci se zvonea ca cine nu a reusit sa-si scoata neamurile din groapa, i-a lasat acolo si armata a turnat o placa de beton peste.
Doua luni au muncit groparii zi lumina. Scoteau mortul, venea procurorul, rudele il identificau cum puteau si apoi lua drumul noului loc de veci. „Au adus si sicrie mai vechi si mai noi ca sa ne caram neamurile decedate”, spune soptit Ioana Bentea. I-a iesit nepoata in pragul usii, ca mi-ar povesti ea mai multe cum s-au imbolnavit oamenii de inima si de ficat, dupa ce si-au carat mortii si au vazut ce-au vazut.
Apoi a urmat biserica. Au venit masinile de la armata si au inceput sa darame. Era 21 mai 1986, de Sfintii Constantin si Elena. O parte din lucrurile sfinte au fost duse la biserica de pe strada Flamanda, iar altele la cimitirul de la Sarbi. In doua luni n-a mai ramas nimic in picioare, nici urma de cruce, mormant sau turla de biserica. Doar vechiul drum, soseaua Crangasi care se infunda cu cimitirul iar acum era cale de acces pentru utilajele grele.
Strada Crângaşi în anii 1980
Cum s-a maturat strada Crangasi
In lama buldozerelor au urmat casele. Cartier Crangasi care cuprindea 400 de gospodarii a inceput sa piarda din acoperisuri. Peste noapte, oamenii s-au trezit cu unul Irimia, „barbat inalt si solid”, care se oprea din poarta in poarta si striga peste gard sa se elibereze casele din voia statului. Familiile ce erau sa faca? S-au pus pe adunat. „Atunci nu era timp de vorbe si cracnit. Daca te puneai cu ei te’mpusca. Nu te lasau sa scoti din casa decat lucrurile. Stateau la poarta si te asteptau nu care cumva sa iei soba acasa”, gesticuleaza tanti Gherghina. Si-au strans hainele in boccele si-au „aruncat” mobila in carute sau in masini, si au asteptat repartitiile.
Asa au facut toti. Si Palica Cherchez, si Vasilescu de pe Breaza, si Taca, Stroe, Simionescu, Botinii si alde Breciu. Toti au primit apartamente la bloc. Unde a vrut administratia. Pe chirie. Multi dintre cei varstnici s-au imbolnavit de suparare si s-au maturat in cateva luni. „A murit de inima rea. S-a stins ca o lumanare dupa sase luni dupa ce i-au daramat comunistii casa”, povesteste Claudia despre bunicul sau.
Lucrarile de demolare au inceput de pe margine si au inaintat spre centru. Incet, incet au disparut si casele tiganilor de pe Colonia Bancii, „Dumnezeu mai stie de ce ii spunea asa movilei!” Au disparut si stanele de unde Claudia mergea cu bunica-su sa-si cumpere miel de paste de la ciobanii din Teleorman. S-a sfaramat sub sinele utilajelor si sararia unde pasteau animalele si macaiau ratele vara. In cateva luni de zile s-a maturat tot. Pana si strada Crangasi.