Practica dezgropării morților în Moldova este veche de secole. S-au avansat mai multe explicații, printre care și faptul că cimitirele erau mici, neîncăpătoare.
Alți preoți susțin că în momentul în care satele erau asaltate de invadatori, morții erau îngropați în păduri. Când lucrurile se calmau, morții erau dezgropați și mutați în cimitire.
Acest obicei al dezgropării morților a fost adus de la Muntele Athos. Pentru că insula este stâncoasă, morții sunt deshumați la 7 ani, iar osemintele sunt depuse în gropi săpate sub biserici.
Practica a fost preluată de călugării de la Mănăstirea Neamțului. La ortodocșii români există obiceiul pecetluirii mormântului. La finele slujbei de la groapă, preotul face semnul crucii cu hârlețul. Teoretic, nimeni nu mai are voie să deschidă mormântul.
Potrivit tradiției străvechi, românii își dezgropau morții la trei ani de la moartea unui copil, la cinci ani de la moartea unui tânăr și la șapte ani de la moartea unui bătrân. La dezgropare, oasele erau prohodite ca la înmormântare. Dezgroparea se făcea în ultima sâmbătă de la împlinirea termenului. Oasele se spălau cu apă și vin, se puneau într-un săculeț. La fund se așezau picioarele, mâinile, iar deasupra craniul.
Sacul era dus în biserică și așezat sub icoana Maicii Domnului, până a doua zi, după liturghie, când i se făcea prohodul, după care erau îngropate în cimitir. Rudele mortului dădeau o găină de pomană și organizau un praznic.
În cartea Înmormântarea la români se spune că morții care nu putrezesc devin strigoi. Aceeași situație era și în cazul morților găsiți cu fața în jos. Mortului i se scotea inima cu care se ungeau toți membrii familiei. Se credea că, astfel, vor fi protejați de moarte.
Preotul Ilarion Argatu susținea că cei care nu putrezesc au fost blestemați pentru răul pe care l-au făcut în viață.
În tradiția românească există credința că anumite animale sau păsări prevestesc moartea. Un astfel de semn este cântecul cucuvelei de la miezul nopții. Alte semne prevestitoare erau legate de pocnirea obiectelor din casă sau atunci când ușa se deschidea singură.
În Bucovina, cântarea cocoșească a găinilor este semn că cineva va muri, dar și urletul câinilor.