Aflată pe Clisura Dunării, insula Ostrov este un miracol natural al Banatului şi un paradis necunoscut al României. Turişti din toată Europa vin până aici să vadă cu uimire caii sălbatici, vegetaţia luxuriantă şi zecile de specii de păsări rare. Oamenii doritori de natură adevărată, atinsă doar de mâna lui Dumnezeu, să se ducă, măcar o dată în viaţă, la Ostrovul de la Moldova Veche -
Ceţuri groase, alb-lăptoase, ne înconjoară şi nu vedem nimic. Sunt zorii zilei şi stau pe o băncuţă din portul Moldova Veche. Lângă mine este Jurj Stoian, 82 de ani, unul dintre cei mai bătrâni sârbi din sat. E răcoare şi umezeală, putem auzi Dunărea cum clipoceşte la mal, îi simţim mirosul şi o bănuim la câţiva paşi de noi, dar încă nu o putem vedea. Bătrânul stă nemişcat, sprijinit într-un băţ, aplecat uşor înainte. Ochii lui albaştri sunt acum două linii subţiri, sub sprâncenele stufoase şi răvăşite, încercând să pătrundă ceţurile cu privirea. Din larg ajung, totuşi, zgomote ciudate, venite până la noi parcă din altă lume. Se aud cai nechezând şi galopând, ţipete ce nu se disting clar, dacă sunt de oameni sau de păsări, huruituri sinistre de lanţuri grele, ce ar putea să fie de la barjele ce plutesc în sus şi în jos, sau ar putea să fie amintirea vechiului lanţ turcesc ce era tras peste Dunăre, de pe un mal pe altul, separând Imperiul Otoman de Imperiul Austro-Ungar. Soarele se ridică, stihiile încep să se risipească zdrenţuite. Eu încă nu văd nimic, dar bătrânul ridică băţul şi arată undeva, în depărtarea albă a ceţurilor de peste Dunăre: Ostrov! Apoi întăreşte: "Uite insula Ostrov!". Pare că cerurile se desprind de pământ, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii ale Dunării creşte spinarea unui animal uriaş. Insula Ostrov ni se arată deodată, gigantică şi de un verde cu sclipiri de smarald, pe măsură ce soarele urcă pe cer. Este insula copilăriei lui Jurj Stoian, astăzi rezervaţie naturală de protecţie strictă şi obiectiv turistic pentru turiştii din întreaga Europă, care nu cred că un loc de o asemenea frumuseţe şi sălbăticie mai poate exista pe pământ.
Jurj Stoian îşi ţine mai departe în aer băţul lui de bătrân cu mers greoi, apoi trage o linie imaginară pe Dunăre, de la insulă până la stânca ce iese din ape purtând o cruce în vârf: "Aia este stânca Baba Caia, «Stânca tatălui», cum ar veni în limba turcă. Până la Baba Caia, se întindea înainte insula Ostrov. Când a fost făcut barajul de la Porţile de Fier, insula Ada Kaleh a fost scufundată în întregime, iar din Ostrov a rămas ce vedem noi acum. Era de patru ori mai mare, în copilăria mea. Era o minune...".
Bătrânul stă cu ochii închişi şi cu băţul în aer, ascultând cum curge Dunărea.
Apoi spune deodată în sârbeşte: "Ielka! Astăzi ar fi fost o zi bună pentru ielka. Se simte cum bate pe ape Coşava, vântul din prima jumătate a anului. Pe-atunci, în astfel de zile, treceam pe insulă cu un bac de lemn cu patru rânduri de vâsle, şi vâslaşii se bucurau de vânt, pentru că ridicau pânza, adică ielka. La «dumen», adică la cârmă, era un om. Pe bacul de lemn, oamenii îşi puneau şase căruţe de jur împrejur şi animalele în mijloc, ca să nu se sperie şi să sară în apă. Şi porneam către Ostrov. Plecam dimineaţa şi ne întorceam seara. Pe insulă erau grădinile oamenilor din Moldova Veche, era cel mai bun pământ pe care îl puteai avea. Acolo îşi puneau oamenii porumb, roşii, fasole, dovleci şi toate câte le trebuiau. Moşu' lu' moşu-meu avusese pământ acolo şi îl împărţise la patru copii, apoi l-a împărţit la încă şase copii, da chiar şi aşa, eu tot am moştenit două hectare. Era pământ mult, peste 1200 de hectare, acum au rămas doar 300, adică doar ce era islaz altădată. Eram copil, şi oamenii mari lucrau la grădini. Noi, ăştia mai mici, mergeam la Boruga. Boruga era o apă pe mijlocul insulei, o baltă ce nu seca niciodată, că dădea Dunărea pe dedesubt sau o inunda când venea mare, şi era plină cu peşti. Lin, plătică, crap, roşioară, ce nu prindeai acolo! Noi ne duceam să prindem cu coşul împletit din nuiele. Dar îmi amintesc că era un bătrân care ştia locurile prin gropi şi pe sub rădăcini, şi tare ne minunam de el când se băga pe sub ape şi ieşea cu câte un peşte în fiecare mână şi cu unul în dinţi. Că dacă ştiai locurile unde dorm peştii, aşa îi prindeai!".
Jorj Stoian desenează cu băţul prin aer bacul cu ielka, boruga, peştii şi vâslaşii, ba chiar şi căruţele uriaşe încărcate cu fân ce se întorceau seara în Moldova Veche. Pentru un timp, insula a fost iarăşi plină cu sute de cai şi vaci, cu ciobani ce trăiau în colibe de nuiele împletite, ce rămâneau peste iarnă acolo, hrănindu-şi oile cu muguri de sălcii. Astăzi, din insula de atunci a mai rămas, ca şi din bătrânul meu povestitor, doar o bucată, o parte din ceea ce era odată. Când picioarele nu l-au mai ţinut să meargă, să ia toamna caii duşi pe insulă primăvara, caii au rămas acolo şi peste iarnă. S-au sălbăticit şi s-au înmulţit. Aşa se face că astăzi, pe insula Ostrov sunt peste 120 de cai sălbatici, atracţia turiştilor din toată Europa.
Ţara minunilor
Deşi pare, nu e chiar atât de simplu să ajungi pe insula Ostrov. Şi nu doar pentru că e rezervaţie strict protejată şi trebuie cerută permisiunea administratorilor ca să intri în ea, dar şi pentru că insula se află în zona de frontieră, chiar pe graniţa cu Serbia, şi îţi trebuie şi un permis de la autorităţile grănicereşti. Deci, dacă vrei să ajungi pe insula Ostrov, fie eşti turist, venit cu un grup anunţat, fie trebuie să ai norocul de a-l întâlni pe Milea Adamovici, vechi pescar din Moldova Veche. Relaţiile din timpul embargoului şi al micului comerţ de frontieră din timpul comunismului încă funcţionează, şi Adamovici, ca orice sârb descurcăreţ din zonă, mi-a găsit barcă, barcagiu şi permise de trecere. "Ia priviţi acolo", îmi spune el cu accent sârbesc, în timp ce barca pornise pe Dunăre, către Ostrov. "Vedeţi podul acela de metal, între insulă şi ţărm? Aia e de fapt o lungă bandă rulantă de încărcare. Pe ţărm era pe timpul lui Ceauşescu exploataţia minieră de cupru, una dintre cele mai mari din ţară. Ceauşescu a avut ideea de a construi acea bandă şi tot sterilul de la exploataţie să fie descărcat pe insulă. Dacă nu venea revoluţia, Ostrovul ar fi fost astăzi un mare depozit de steril. Totul fusese construit, doar că, mulţumim lui Dumnezeu, nu au mai apucat să îi dea drumul". Pe măsură ce ne apropiam, insula devenea tot mai mare. Dacă la început părea spatele unui animal uriaş, încetul cu încetul, devenea un pământ întins, imposibil de cuprins cu privirea. Dunărea, liniştită pentru un timp, se lărgeşte aici, şi malurile i se depărtează, parcă tocmai pentru a face loc Ostrovului, această bucată de pământ ce a supravieţuit în mod miraculos curgerii ei neoprite şi istoriei.
Încă de la primii paşi pe insulă, am fost surprins. Mă gândeam că pământul ei este mocirlos, făcut din aluviunile fluviului, purtate şi aduse până aici, un teren ca de deltă, în continuă formare. Nici vorbă! Malurile insulei sunt din cel mai fin nisip, în care picioarele ţi se afundă la fiecare pas! E linişte. O linişte ciudată, venită poate din pacea apelor, şi care te face să fii respectuos cu ceea ce urmează să descoperi. Este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vegetaţie!
"În urmă cu câţiva ani, au venit să viziteze insula nişte domni de la Universitate, din Bucureşti. Studiau plantele. Au venit să stea două zile şi au plecat după o săptămână. Mergeam cu ei cum merg şi cu dumneata, şi ei se opreau întruna, se mirau şi îşi notau plantele în carneţele. Au zis că aşa bogăţie într-un singur loc ei n-au mai văzut în viaţa lor. Vă daţi seama ce înseamnă asta, că era unul mai bătrân, pe care l-am cărat peste tot pe insulă, trecut de 80 de ani...", spune Adamovici.
Înaintăm pe insulă ca într-o Ţară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări rare, de la berze negre şi egrete, la cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armonia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bucuria acestei tihne. Te cuprinde o senzaţie de copilărie nesfârşită, pentru că nimic rău nu ţi se poate întâmpla aici, şi clipele sunt atât de pline de fericire şi dulceaţă, încât ele însele îţi sunt de ajuns. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriţi, ni se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, puternici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Doar când ne apropiem de ei prea mult, ca să îi fotografiem, se îndepărtează, urmându-şi armăsarul conducător. Animale superbe, rod al libertăţii totale. Cel mai greu este probabil pentru ei iarna, când mâncarea este puţină şi pe Dunărea îngheţată pot trece lupi. Dar s-au adaptat. Părul lor nu mai este ca al unor cai obişnuiţi, şi micile grupuri formate în jurul câte unui armăsar, pe care acum le văd împrăştiate prin mlaştini sau pe islazuri, se unesc, pentru a rezista mai uşor.
Piramida misterioasă
Merg cu Adamovici către cel mai înalt punct al insulei Ostrov, o ridicătură destul de abruptă a terenului, ce ar semăna cu un deal. În drumul nostru, trecem pe lângă mici lacuri în interiorul insulei pline de păsări de toate culorile şi mărimile şi, după cum bănuim din mişcarea de deasupra apelor, şi de peşti. "Pescuitul este interzis pe insulă", îmi spune cu năduf Adamovici. Iată-ne la poalele acelui deal. Constat că seamănă mai degrabă cu o piramidă uriaşă, ceea ce aveam să aflu că nu este departe de adevăr. Caii sălbatici care pasc aici se feresc din calea noastră. Urcăm. De sus, se vede de jur-împrejur întreaga insulă şi Dunărea care o înconjoară. Se vede chiar şi stânca Baba Caia, spre satul Coronin. Până la ea, apa are o altă culoare, mai deschisă, şi cumva este mai strălucitoare şi mai liniştită, semn că într-adevăr aceea este o parte scufundată a insulei, însă destul de aproape de suprafaţă. Se văd şi schelele rămase de pe timpul lui Ceauşescu şi se vede foarte bine şi cetatea de pe malul sârbesc, o mică bijuterie din piatră, ridicată chiar pe malul stâncos al Dunării. Urme mai vechi şi mai noi ale istoriei. Dar cea mai veche urmă nu se vede pentru că... stăteam chiar cu picioarele pe ea!
Adamovici îmi explică: "Există o legendă despre Attila, Biciul lui Dumnezeu. Se spune că la moartea lui, calul său ar fi plecat să caute loc de înmormântare şi ar fi găsit o insulă pe Dunăre. Pe acea insulă, soldaţii lui l-au dus şi l-au înmormântat în trei sicrie - unul de fier, altul de argint şi ultimul de aur. Soldaţii ar fi adus fiecare câte un coif de pământ, să pună peste el, şi în felul ăsta, în acel loc s-a ridicat o piramidă. Calul lui a rămas să trăiască sălbatic, pe insulă. Oficial, se spune că asta e doar o legendă, dar în anii '70, o echipă de arheologi au fost trimişi de la Bucureşti să sape aici, să vadă dacă nu cumva aceasta este piramida sub care e înmormântat Attila. Eu am fost atunci în echipa de săpături a arheologilor şi pot să vă spun ce s-a întâmplat. Câteva săptămâni am scurmat pe aici, pe sus, şi s-au bucurat că am găsit tot felul de cioburi şi de bănuţi, de rămăşiţe care păreau foarte importante pentru ei.
După aceea, şeful echipei s-a hotărât să săpăm la jumătatea dealului. Acolo, lucru ciudat, am dat peste nişte lespezi mari, din piatră, cam de doi metri lungime. Nişte trepte, cumva! Şi acum, dacă veniţi când nu e iarbă, se pot distinge treptele alea cu ochiul liber. Dar, tocmai când şeful ăsta al arheologilor era mai bucuros de ce găsisem în săpături, a venit cineva de la Bucureşti şi a zis să oprim orice activitate. Am fost de faţă când s-au certat. Ăl venit de la Bucureşti spunea că nu are ce face, că e ordin primit direct de la Ceauşescu, pentru că Ungaria a făcut presiuni diplomatice să se oprească orice fel de cercetare aici. Am plecat toţi acasă şi lucrările s-au oprit. După aceea oamenii au început să vorbească fel şi fel. Mai târziu, a mai venit aici cineva, care spunea că are puteri paranormale şi vrea să vadă şi el zona. A dormit trei nopţi pe dealul ăsta şi după aceea a renunţat, a zis că el nu mai poate. Zicea că a văzut cum tot dealul e plin de soldaţi care îl păzesc şi că, într-adevăr, la baza piramidei este îngropat cineva înconjurat de o mare comoară. A plecat speriat omul, zicea că se luptase încontinuu cu tot felul de spirite, iar nouă ne-a zis să ne ferim de locul ăsta. Acuma Dumnezeu ştie, dar ceva neclar este cu dealul ăsta, că doar nu intervenea Ungaria degeaba", îşi încheie Adamovici poveştile.
Trebuia să mă întâlnesc şi cu domnul Corneliu Martin, preşedintele Asociaţiei "Dunărea-Moldova Nouă". Este omul care se ocupă de ani de zile nu doar de promovarea zonei, dar şi de păstrarea standardelor ecologice pe insula Ostrov. El este cel care a reuşit să pătrundă prin hăţişul birocratic şi să amenajeze un traseu cu panouri pentru insulă şi să aibă promisiunea unui proiect de finanţare important, cu fonduri norvegiene. "De ani de zile ne străduim şi acum încep să se vadă roadele eforturilor. E şi păcat să ai o asemenea comoară ca insula Ostrov şi să nu profiţi de ea. E un loc unic, cu cai sălbatici, şi peste 70 de specii de păsări. Fiind zonă protejată, păsările s-au simţit în siguranţă, şi Ostrovul a devenit unul dintre popasurile lor importante în migraţia anuală. Unde mai există aşa ceva în Europa?
Caii s-au înmulţit foarte mult, acum sunt peste 120, şi am luat legătura cu o asociaţie din Anglia, care va veni să studieze problema, să vedem dacă ar trebui să mai mutăm din ei sau nu. Important este să se facă studii riguroase. Cât despre turism, deşi insula e mai cunoscută în străinătate decât în ţară, trendul este ascendent. Avem tot mai mulţi turişti. Am promovat-o foarte mult la târgurile de turism din străinătate, unde oamenii se uită cu uimire la ce povestim noi, aproape că nu le vine să creadă că există asemenea locuri. Există o agenţie la Timişoara, care organizează excursii speciale în zona noastră, şi prin intermediul lor, sperăm să avem mai mulţi vizitatori. Este foarte importantă dezvoltarea eco-turismului, mai ales că în zona Clisurii Dunării, locurile de muncă sunt foarte puţine", spune domnul Martin.
Epilog
M-am întors pe malul Dunării. Apele marelui fluviu erau agitate şi sclipeau învolburat-cenuşiu. Câţiva pescari erau cu bărcile trase pe mal şi îşi reparau plasele. Vorbeau amestecat, sârbeşte şi româneşte. I-am întrebat şi pe ei despre insula Ostrov. Cel mai vorbăreţ, Dragovici, mi-a răspuns cu o ţigară în colţul gurii, fără să îşi ia ochii de la plasele pe care le meşterea:
"În meseria noastră vedem multe, că noi stăm câteodată şi noaptea, şi ziua pe ape. Noaptea aşteptăm să tragem plasele şi auzim caii cum nechează, le simţim pe ape copitele bătând pământul. I-aţi văzut? Sunt caii bunicilor noştri! Dumnezeu i-a eliberat, şi acum sunt ai lui. Au fost unii care au încercat să îi fure de pe insulă, da' ori i-a prins poliţia, ori numai nenorociri au fost în familiile lor. Când îi auzim noaptea că aleargă şi nechează, nu ne apropiem de Ostrov, că ne pare că duhuri umblă pe acolo şi pe pământ, şi pe ape. Stăm în bărcile noastre şi ne rugăm, până se risipesc pâclele. E mult peşte acolo. Insula e binecuvântată cu bogăţie. Dar dacă nu te vrea, nu te primeşte. Am păţit odată că am vrut să bag lângă ea plasele şi nu am putut să mă apropii nicicum. La vâsle nu am putut, am pus motorul la barcă. Da' cum ajungeam lângă ea, măcar că apa era liniştită, da' deodată se făceau vârtejuri şi mă aruncau în larg. Mi-am făcut cruce şi mi-am văzut de treabă, că nu-i de-a te juca cu lucruri de-astea", mai zice Dragovici.
A început să plouă mărunt. Prin ceaţa care se lasă, Ostrovul se vede tot mai greu, învăluit parcă de fumuri ce vor să facă insula nevăzută, să o ascundă de oameni şi de lumea civilizată. Pe apele Dunării se aude nechezatul cailor sălbatici din Ostrov.
Autor :
Formula As