GALERIUS, Dacul ajuns împărat

Nu trebuie decât să urci pe dealul acela ca să trăieşti sentimentul puterii depline. Locul chiar are ceva magic! Poţi să fii stăpân peste jumătate de im­periu - de la Alpi până în Mesopotamia - şi tot aici vii, dacă vrei să simţi puterea adevă­ra­tă. Urci dealul şi stai doar cu tine, dai gându­rile deo­parte şi te laşi purtat de vuietul primă­verii, care scutură flori în calea paşilor tăi. Un vânticel cald adie peste pădurile din sudul Du­nării. Pe­ta­lele purpurii ale lanu­rilor de bujori sălbatici îngână cere­mo­nios dan­sul falduri­lor imperiale. Îţi era atât de dor de locurile copilăriei, de dea­lurile acestea pe care îţi pur­tai oile, de duhurile pă­relnice ale Dunării, plu­tind aburos peste lu­me, peste îm­părăţia ver­de de la pi­cioarele tale, despre care preo­teasa Romula, mama ta, ţi-a prezis că îţi va aparţine.

 Ai visat de o mie de ori visul ăsta, în picoteala nopţi­lor din cam­paniile gre­le, de general, şi-ai crede că visezi şi-acum, dacă n-ai simţi coroana de lauri care-ţi încin­ge fruntea ca o aură. Ce dor îţi era de locurile copi­lăriei! Şi ce pu­te­re au ele şi-acum, o putere mai mare ca tine, cel mai puternic om din cel mai puter­nic imperiu al lumii! Aici, chiar aici, la poalele dea­lului magic, vei construi palatul la care ai visat. Vei construi un palat demn de împăraţii Romei şi ai Bizanţului! Aici te vei retrage la bătrâneţe şi-aici, sus, pe deal, când vei sfârşi cu gloria cea lumească, se va aşeza rugul care te va înălţa printre zei. Doi tumuli mari vor apropia şi mai mult dealul acesta de cer, după ce sfânta ta mamă, Romula, nu va mai fi. Şi nici tu, războinicul dac, ajuns, prin curaj şi pu­tere, mare împărat. Un păstor de pe Dunăre înălţat în rândul marilor cezari ai Impe­riului Roman...

"Felix Romuliana!"

"Felix Romuliana!", aşa îi va spune locului, decretează Gale­rius, arătând, cu mâna sa aspră, de luptător, spre planurile dichisite ale arhitecţilor, întinse în cortul său de campanie. "Felix Ro­muliana, aşa să-i rămână numele, în cinstea ma­mei mele, viitoarea zeiţă Romula! Şi mai vreau ca palatul să stea cu faţa la dealul cel mare! Cu mult înaintea gloriei Romei, aici a fost cimitirul sacru al strămoşilor mei. Sus, pe deal, veţi ridica şi mormintele noastre".

Surpriza de la Gamzigrad

Când, în anii '50, s-au apucat să cerceteze rui­nele de la Gamzigrad, satul aflat la doar 100 de kilo­metri de Podul lui Traian de pe Dunăre, arheologii sârbi habar n-aveau peste ce vor da. La suprafaţă se vedeau doar rămăşiţele unor turnuri, şi toată lu­mea era de acord că acolo fusese o cetate de apăra­re, pusă pe graniţa Impe­riu­lui, după retragerea ro­mană din Dacia. Numai că, în locul unor ziduri gro­solane, sârbii au dat peste un lux imperial: fres­ce în culori nemai­po­menite, migălite din pie­tre rare şi sticlă colorată, statui de zeiţe, cu pielea fină ca marmu­ra, stâlpi falnici, cum nu­mai la Roma mai vezi, şi arcade înflorate în piatră.

Mă aflu chiar la Mu­zeul din Zaicear, oraşul cel mai important din apro­pierea Gamzigra­du­lui. Ghidul sârb, Saşa Ma­rianovici, mă intro­duce, cu eleganţa sa de mare şambelan, în inti­mitatea fostelor saloane ale palatului descoperit la Gamzigrad. "Priveşte aces­te mozaicuri! Când le-au descoperit, arheo­logii au înţeles imediat că era ceva foarte, foarte important. Gândeşte-te că au dat peste 1.000 de metri pătraţi de mozaic!!! Totul ducea spre concluzia că ar fi un palat imperial...".

Istoricii sârbi şi-au amintit imediat de nişte scrieri antice, care pomeneau că unul dintre marii împăraţi romani, Galerius, ar fi construit un palat nu departe de Ser­dica, locul în care s-a născut, şi că ar fi numit palatul după mama sa, pe care o chema Romula. Au trecut însă 30 de ani de la începerea să­pă­tu­rilor, până când arheologii au găsit dovada care le confirma bănuie­lile: un fragment de arcadă, pe care scria mare, clar, perfect lizibil: "Felix Romuliana". Piatra asta te întâmpină chiar în holul de la intrarea în muzeul din Zaicear.

"Când au găsit-o, în 1984, a devenit clar că locul era un palat impe­rial. Palatul Îm­păra­tului Gale­rius, care se născuse în apropiere", spune Saşa Mariano­vici. "Tatăl său era un veteran trac, care o fi primit un petec de pământ în zona graniţei de pe Dunăre a Imperiului, în vreme ce mama, Ro­mula, era, se zice, o preoteasă păgână, venită de dincolo de Dunăre, de la voi. Se pricepea la plante şi vrăji. Cert este că Galerius, fiul ei, a venerat-o şi i-a acceptat influenţa, chiar şi după ce a ajuns împărat!"

Ceea ce aflu mi se pare uluitor. La doar 100 de kilometri distanţă de Drobeta-Turnu Severin se află mau­soleul unui dac ajuns împărat roman. Şi nu a fost singurul: în secolele III-IV, la nici 200 de ani după răz­boaiele dintre Traian şi Decebal, mai mulţi urmaşi ai regelui dac ajung să urce pe tronul Romei! Galerius, constructorul palatului de la Gamzigrad, e doar unul dintre ei...

"Neînvinsul"

"Împăratul Caesar Galerius Valerius Maxi­mianus, neînvins, Augustus, cel mai mare pontif, cel mai mare învingător al germanilor, al egiptenilor, al tebanilor, de cinci ori cel mai mare învingător al sarmaţilor, de două ori cel mai mare învingător al perşilor, de şase ori cel mai mare învingător al carpilor, cel mai mare învingător al armenilor, al mezilor, al adiabenicilor, învestit de douăzeci de ori cu puterea tribuniciană, aclamat de nouăspre­zece ori cu titlul de Imperator, de opt ori consul, părinte al patriei...". Citesc şi recitesc titulatura pompoasă de deasupra semnăturii de pe ultimul edict emis de Galerius în calitate de "Augustus", cu puţin timp înainte să se ridice la cer, ca ultim împărat roman devenit zeu! E suficient să parcurgi lista seminţiilor pe care le-a risipit pe câmpul de luptă, ca să înţelegi puterea şi gloria marelui împă­rat traco-dac.

Pe urmele acestui stăpân al Romei, despre care cărţile noastre de istorie nu pomenesc un cuvânt, am luat drumul Văii Timocului. Nici nu simţi când treci Dunărea în Serbia. Cele două maluri îşi oglin­desc, parcă, unul altuia, frumuseţea. Dar cu cât înaintezi, Timocul e tot mai sălbatic, o mare de linişte în care, gonind cu zecile de minute pe şosea, nu vezi ţipenie de om. La Zaicear, atmosfera se animă brusc. Găseşti muzeul de istorie, îndrumat în româneşte, de fraţii noştri de peste Dunăre (fraţii noştri vlahi, care îşi vor uita originea în curând): "Da' noi aicia vorbim rumâneşte!", îţi spun oa­menii, când află că eşti de-ai lor. În sălile elegante ale Muzeului Naţional, strălucirea visului de mă­rire al lui Galerius e orbitoare. "Palatul de la Gamzigrad a fost cu adevărat luxos. Chiar prea luxos, după părerea unora...", glumeşte ghidul.

Ca să mă convingă, mă însoţeşte într-un tur al sălii principale, străjuită de mozaicurile salvate de la "Felix Romuliana", în care fiare sălbatice, parcă vii, se hârjonesc sub privirile absente, pierdute în alte zări, ale zeilor. Saşa ar fi în stare să-mi vor­bească câte o oră despre fiecare exponat. Îl întrerup doar pentru că îmi sare în ochi o piatră veche de mor­mânt. "E piatra de la căpătâiul majordomului palatului, un fost ofiţer din armata lui Galerius. Uite-l aici, înarmat din cap până în picioare, aşa cum a fost găsit şi în mormânt". "Dar cine e călă­reţul sculptat în spatele său?", întreb. Seamănă izbitor cu imaginea cavalerului trac...". "Cavale­rul trac este însuşi Galerius", răspunde, cu un ecou de emoţie în glas, Saşa Marianovici. "Cei mai viteji cavaleri ai antichităţii."

În capătul "sălii tronului", de pe un soclu înalt, drapat în purpura marilor auguşti, Împăratul pri­veşte tocmai spre peretele pe care se află panorama superbă a fostului său palat. Bustul lui Galerius (ce-a mai rămas dintr-un grup statuar, în care zeiţa Victoria îi pune coroana cu lauri pe cap, în timp ce el ţine în mână un glob, simbol al puterii absolute asupra lumii) e sculptat într-o piatră scumpă şi rară, purpurie şi ea. "Şi dacă ţi-ai fi permis să ţi-o cumperi pe-atunci, nu o puteai folosi, căci doar împăraţii puteau fi dăltuiţi în ea", spune Saşa. Marele Galerius priveşte spre ruinele de la "Felix Romuliana". Are în ochi un amestec de forţă şi nostalgie, exact ca în ziua în care, căţărat pe dealul copilăriei, a ales locul acestui palat minunat...

Păstorul de la Dunăre, devenit împărat

Când s-a apucat de construcţia palatului, în jurul anului 300, Gale­rius era Cezar, al doilea om din cea mai puter­nică jumătate a Imperiu­lui Roman, jumătatea de Răsărit. Doar Diocle­ţian, protectorul său, se mai afla, pe atunci, între el şi zei. Dar mâna forte în Imperiu era Galerius.

"La sfârşitul secolu­lui al III-lea izbucneşte un război cu perşii, care încercau să recucereas­că părţi din Mesopota­mia. Graniţele de est ale Imperiului erau sub asalt, iar Galerius şi-a mutat tronul la Salonic, să se ocupe personal de conducerea luptelor. Răz­boiul a durat un an şi jumătate şi s-a ter­mi­nat cu o mare victorie a lui Galerius: Mesopota­mia întreagă devenea parte a Imperiului Ro­man!", explică Saşa Ma­­rianovici. Dar Gale­rius visează să fie mai marele lumii. Titlul de Cezar i se părea, deja, prea puţin. "Până când Cezar, până când?", se înfuria de fie­care dată, când cineva i se adresa astfel. Voia să de­vină conducătorul suprem al Imperiului. Voia să devină "Augustus"!

"Colcăiau în el cruzimea naturală a unei fiare şi o sălbă­ticie străină sângelui roman. Băga spaima şi frica în toţi, şi prin vorbe, şi prin fapte, şi prin privire", ni-l descriu, cu patos şi cu teamă, istoricii romani con­tem­porani lui. Era, pe undeva, de înţeles: Galerius pornise de jos şi nu mai avea răbdare. Copilărise pe dealurile Văii Timocului, în locurile în care trăiseră tracii şi dacii şi apoi vlahii, păscuse oi şi vaci, ca şi tatăl său, dar visele lui îl purtau către o carieră militară, care să-i astâmpere dorul de afirmare şi puterea pe care o simţise de mic. Era al locului, copilul Galerius, îi plăceau dealurile mângâiate de iarbă şi adierea îndepărtată a Dunării, dar mai presus de toate fierbea, în el, clocotul acela nebun, care-i dădea putere şi îndrăz­neala de-a crede în puterile lui, aprinsă de-o mamă dacă, pri­cepută la leacuri şi vrăji.

Robust, plin de vi­goare şi prestanţă, Gale­rius se remarcă imediat în ochii supe­riorilor: e tipul milita­rului de elită, ener­gic şi hotărât. Când se pu­ne problema succe­siunii la tron, Împă­ratul Diocle­ţian îl ale­ge pe Galerius din­tre toţi generalii săi, fără să stea pe gân­duri: merita tronul mai mult ca oricine alt­ci­neva! Mai apoi, la scurt timp după vic­toria împotriva perşi­lor, Diocleţian se re­trage, iar Galerius e proclamat, în fine, "Augustus". E cel mai puternic dintre te­trahii care conduceau uria­şul imperiu, întins din Bri­tannia până în Mesopotamia. Nu-i lipsea cura­jul, dar acum avea şi puterea de a conduce imperiul aşa cum îşi dorea.

Răzbunarea dacului

Întâi de toate, Galerius decide să supună la bi­ruri "cetatea eternă", privilegiata Romă, la fel ca toate cele­lalte provincii. Blasfemie! Atât aşteptau duşmanii ca să îl atace! Iar singura "slă­biciune" a acestui puternic împărat era originea lui "barbară".

"A îndrăznit să procedeze cu romanii după cum proce­daseră strămoşii lor cu cei învinşi, fiind­că părinţii lui fuseseră supuşi recensământului pe care Traian, în calitate de învingător, l-a impus ca pedeapsă dacilor, care se răsculau adesea", l-au acuzat unii. "Când primise titlul de împărat, Ga­lerius se proclamase duşman al numelui de roman, dorind ca titulatura Imperiului să fie modificată în aşa fel încât acesta să nu se mai numească Impe­riul Roman, ci să fie denumit Imperiul Dacic", l-au reclamat alţii. Nu există decizie a lui Galerius care să nu-i întoarcă reproşul că e dac, că tot ceea ce face i se trage de la păgânismul afişat ostentativ de mama sa, preoteasa Romula, "adoratoare a zeilor munţilor şi femeie foarte superstiţioasă!". Sunt atât de înverşunate aceste acuze ale duşmanilor săi, încât doar din ele, poţi înţelege ce statură istorică a avut. De fapt, fără atacurile făţişe ale duşmanilor, n-am fi aflat niciodată aceste detalii despre origi­nea sa şi despre felul său de a fi, considerat atât de "ciudat" de către romani. Prezente mai cu seamă în scrierile eruditului creştin Lactantius, infor­ma­ţiile repetate despre originea dacă a împăratului aduc argumente importante pentru demonstrarea con­tinuităţii dacilor la nord de Dunăre, sute de ani după victoria lui Traian împotriva lui Decebal, şi mult după retragerea aureliană. Departe de a fi fost stârpiţi de romani, dacii nu doar că supravieţuiseră, dar aveau reprezentanţi de cel mai înalt rang în viaţa politică şi militară a Imperiului Roman! Aveau împăraţi!

Paranteză istorică

Nu pot să nu-mi pun o întrebare grea: oare de ce nu se vor­beşte mai mult despre această lume traco-dacică din secolele III-IV, prezentă în scrie­rile lui Lactantius? "Interpre­tarea scrierilor lui a luat, la un mo­ment dat, un aspect naţional-politic, căci de­mon­stra, clar, dăinuirea elementului dacic şi conti­nuitatea daco-romană", ex­plică istoricul Ion I. Russu. E motivul pentru care unii istorici maghiari, iar pe urmele lor, inex­plicabil, şi unii istorici ro­mâni, au tratat drept simple pamflete informaţiile rămase de la Lac­tantius. Iar dacă preocuparea tendenţioasă a istoricilor ma­ghiari în a minimaliza orice element documentar, în sprijinul existenţei şi continuităţii popu­laţiei autohtone daco-romane nu surprinde, direcţia istoricilor ro­mâni e, pur şi simplu, de neîn­ţeles! "Oricât de lipsită de scrupule ar fi fost pornirea duş­mănoasă a lui Lactantius îm­potriva lui Galerius, aceasta nu l-ar fi putut îndemna să-i scor­nească obârşia dacă-barbară. De altfel, a fi dac, nici nu era o postură com­promiţătoare pentru un împărat roman, căci Rega­lianus chiar se mândrea că se trage din Dece­bal!", afirmă istoricul. "Era clar că Romula apar­ţinea populaţiei de baştină a Daciei. Lactantius spune că vine «de peste Du­năre», iar asta nu putea însemna, la acel moment, decât o populaţie daco-getică! Cel mai firesc e că obârşia lui Gale­rius era un fapt real, cunoscut de contemporani", sună explicaţia perti­nentă a istoricului.

Măgura, dealul "alor noşti"

Complet detaşaţi de aceste controverse, istori­cii sârbi iau de bună originea traco-dacică a lui Galerius şi îl venerează ca pe unul "de-ai lor". Investesc după puteri în situl arheologic de la Gamzigrad, devenit recent sit UNESCO, iar auto­carele şcolare cu elevi sârbi nu contenesc să so­sească în vizită la ruinele de la "Felix Romuliana" ale împăratului Galerius.

Printre două şiruri de copii, ghidul local, Miloş Jakolvevici, îmi face un tur "jurnalistic" printre superbele relicve ale palatului, aflat la numai 10 kilometri de oraşul Zaicear. Cu 200 de ani mai vechi decât ruinele de la Sarmizegetusa romană, situl de la Gamzigrad arată infinit mai bine: zi­durile sunt refăcute, contextul epocii e mai bine conturat, reconstrucţiile sunt mai clare, turnurile sunt mai înalte de un stat de om. Deşi... Miloş mă trage deoparte şi îmi vorbeşte şoptit: "O mulţime de lucruri iraţionale sunt legate de construcţia asta! De fapt, nu ştiu cum să zic, nu neapărat ira­ţionale, dar sigur păgâne. Sunteţi jurnalist, trebuie să vă arăt nea­părat poarta de est, pentru că este ceva ciudat acolo. Sistemul de apărare con­sta din 16 tur­nuri. Dintr-un motiv iraţional, Galerius a dat jos câteva dintre turnurile de apă­rare şi le-a reconstruit la doar câţiva me­tri distanţă. Se zice că asta ţi­nea de o credin­ţă a lui, cum că dacă ridici o con­strucţie, iar cineva dintre ru­dele tale moare în timpul ei, trebuie să opreşti construcţia şi să muţi cu măcar un metru întregul edificiu. E o viziune păgână, un fel de lege ne­scrisă care a influenţat şi construcţia palatului lui Galerius. Ceva s-a întâmplat când se lucra la pa­lat, poate cauza să fi fost chiar moartea mamei sale, Romula, pe care o venera...".

Încheiem turul, alt autocar de elevi sârbi aş­teaptă la rând, dar Miloş îmi arată, din poarta ve­chiului palat, "dealul magic". "Până aici v-am dus eu, de aici încolo trebuie să mergeţi singur. Călă­toria se încheie acolo sus!", îmi spune mis­terios.

"Cum ajungem sus pe deal?", îl întreb, din pri­viri, pe un moş ce trage după el o sapă, în mijlocul drumului şi-al amiezii de sfârşit de mai. "Ia, p-acol'!", îmi răspunde în română. "Dar cum îi spune dealului, moşule?", îndrăznesc să-l mai întreb. "Măgura, aşa-i zice! Când eram copii şi nu se descoperise nimic pe aci, bătrânii ne duceau cu ei, să ardem sus pe deal lumânări". "Şi pentru cine le aprindeaţi, moşule?", mai apuc să-l întreb, înainte să iuţească pasul, temător, parcă, să nu sca­pe vreun mare secret. "Pântru ai noşti, aşa zâceau bătrânii... Pântru ai noşti", repetă, şi-şi ia sapa pe spinare...

*

Galerius nu a mai apucat să se bucure de liniş­tea paradisului său construit la sud de Dunăre. Moa­re la Serdica, răpus de o boală grea, cu doar doi ani înainte să se retragă de pe tronul de împă­rat. La fel ca mama sa, Romula, devine zeu, în urma unei impozante ceremonii de apoteoză ţi­nută pe dealul magic, după moartea sa. Doi tumuli uriaşi marchează locul în care Galerius şi apriga preoteasă dacă Romula s-au înălţat la cer. Când au cercetat locul, arheologii sârbi au dat peste o im­presionantă necropolă, veche de peste 3.500 de ani. Carevasăzică, credinţele Romulei, ale lui Ga­lerius şi ale vlahilor care aprind lumânări, nu erau superstiţii!

Stau sus, căţărat pe tu­mulul lui Galerius, şi în faţă am ruinele opulentului său palat. De jur-împrejur, dealu­rile Timocului te îmbie cu ma­gia lor verde şi nepieritoare, pe care Ro­mula, "vrăjitoarea pă­du­rilor", le-o propovăduia tu­turor celor din jurul ei. Cât vezi în depărtare e numai pădure, cât auzi cu ure­chile e numai ciripit de păsări, florile se des­chid sub ochii tăi, nu trebuie decât să uiţi puţin de tine ca să simţi puterea locului în care un tânăr cioban dac şi-a jurat sieşi că va ajunge cel mai mare îm­părat ro­man. Şi puterea locului chiar se simte! Privesc în zare, spre vechea Dacie, precum tâ­nărul Galerius, şi-mi pare că văd şi eu du­hurile părelnice ale Dună­rii, plutind în chip de aburi, peste cursul le­neş al apelor.

Formula-As.ro