Religia si ritualurile religioase au jucat un rol important în comunitatea dacilor, sustin istoricii. O serie de marturii despre viata stramosilor nostri ofera amanunte neobisnuite despre modul în care oamenii si în special preotii daci se raportau la divinitate.
Getii „se stiu face nemuritori”, scria istoricul Herodot, prezentând viata comunitatilor care populau în acele timpuri teritoriile actuale ale României. Zamolxis, cel mai cunoscut personaj din mitologia dacilor, era cel cel care le oferea initierea în tainele nemuririi. Si Platon relata despre zeul dacilor ca avea puterea sa îi faca pe oameni nemuritori si sa îi tamaduiasca.
“Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatiile de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru, care e zeu, spune ca precum nu se cade sa încercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade sa încercam a vindeca trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc întregul de care ar trebui sa îngrijeasca”, a scris Platon, în Charmide.
Unii autori îl considera pe Zamolxis drept zeu, în timp ce altii i-au atribuit titulatura de mare preot, de profet, rege sau preot-vrajitor. „Un mare numar de autori antici îl compara constant pe Zamolxis cu personaje istorice sau fabuloase, caracterizate prin anumite fapte sau calitati deosebite: coborârea în infern, initierea, extazul, transa samanica, metempsihoza (migratia sufletului)”, relata Mircea Eliade, în volumul ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han” (1970).
Cum comunicau cu divinitatea
Istoricul Herodot prezenta ritualul sângeros prin care stramosii nostri îsi venerau divinitatea. „Tot în al cincelea an arunca sortii si întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul îl trimit în solie la Zamolxis, încreditându-i de fiecare data toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câtiva dintre ei, asezându-se la rând, tin cu vârful în sus trei sulite, iar altii apucându-l de mâini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagana de câteva ori si apoi, facându-i vânt, îl arunca în sus peste vârfurile sulitelor. Daca, în cadere, omul moare strapuns, ramân încredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viata”, relata Herodot, în Istorii.
Sacrificiul facea posibila comunicarea unui mesaj si ducea astfel la reactualizarea legaturilor directe între daci si zeul lor, sustinea Mircea Eliade.
Ritualuri asemanatoare îi erau adresate si zeului razboiului, sustin unii autori din Antichitate. „Si într-atât au fost de laudati gotii, încât se spune ca la ei s-a nascut Marte, pe care înselaciunea poetilor l-a facut zeu al razboiului”.
De aceea spune si Vergilius: „Neobositul parinte, care stapâneste câmpiile getilor”.
”Pe acest Marte, gotii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult salbatec (caci victimele lui au fost prizonierii ucisi), socotind ca seful razboaielor trebuie împacat prin varsare de sânge omenesc”, scria Iordanes, în Getica.
Un alt ritual ciudat al dacilor avea loc în timpul furtunilor. “Când tuna si fulgera, tracii despre care este vorba trag cu sagetile în sus, spre cer, si îsi ameninta zeul, caci ei nu recunosc vreun altul afara de al lor”, informa Herodot.
Potrivit lui Mircea Eliade acest ritual se adresa, de fapt, puterilor demonice manifestate în nori, „Altfel zis, este vorba de un act cultual pozitiv: se imita indirect si se ajuta zeul fulgerelor (Gebeleizis), tregând sageti împotriva demonilor tenebrelor”, scrie Mircea Eliade, în volumul ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han” (1970).
Preotii erau cei care coordonau practicile iesite din comun ale dacilor.
Cum se transformau razboinicii în fiare
Unul dintre ritualurile initiatice, explicat de Mircea Eliade, avea menirea de a-i transforma pe razboinicii daci în adevarate fiare. ”Esentialul initierii militare consta în transformarea rituala a tânarului razboinic în fiara. Nu era vorba numai de bravura, de forta fizica sau de putere de a îndura, ci de o experienta magico-religioasa care modifica felul de a fi al tânarului razboinic. Acesta trebuia sa-si transmute umanitatea printr-un acces de furie agresiva si terifianta, care îl asimila carnasierelor turbate. Sunt deci de retinut doua fapte: pentru a deveni razboinic redutabil se asmila magic comportamentul fiarei, în special al lupului si se îmbraca ritual pielea lupului fie pentru a împartasi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Atâta timp cât razboinicii daci îmbracau pielea animalelor, ei nu mai era oameni, ci personificarea animalelor. Razboinicul – lup nu mai avea nimic omenesc si nu se mai simtea legat de nicio lege sau obicei, mai scrie Mircea Eliade. „Într-adevar, tinerii razboinici nu se multumeau numai sa îsi atribuie dreptul de a jefui si de a teroriza comunitatile în timpul adunarilor rituale, ci erau capabili sa se comporte ca niste carnasieri, devorând, de exemplu, carne de om”, adauga autorul volumului ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Cânepa, folosita pentru extaz
Dacii se foloseau de plante pentru a obtine starea de euforie, sustin istoricii. Cei care duceau o viata retrasa si înfrânata, dedicata zeitatilor, erau numiti „umblatorii prin fum”.
Mircea Eliade ofera o explicatie pentru acest termen. „Ca toti tracii, getii cunosteau si ei extazul. Strabon raporteaza urmândul pe Poseidonius ca misienii, în virtutea religiilor lor, se abtin de la orice aliment din carne, multumindu-se cu miere, lapte si brânza si pentru acelasi motiv sunt numiti „cei care se tem de Zeu” si „cei care umbla prin fum” (kapnobatai). E vorba de anumite persoane religioase si nu de totalitatea poporului”, informa Mircea Eliade.
În ce priveste epresia „umblatorii prin fum”, ea se refera, sustinea autorul, la un extaz provocat de fumul de cânepa, mijloc cunoscut de sciti si de traci. „În acest caz, kapnobataii ar fi dansatorii si vrajitorii (samani) misieni si geti care întrebuintau fumul de cânepa pentru a provoca transele extatice”, informa Mircea Eliade.
Autorii antici sustineau ca tracii, în timpul ospetelor, aruncau în foc seminte al caror miros provoaca o veselie asemanatoare cu betia, potrivit istoricului Ion Horatiu Crisan.
Preotii au jucat un rol important în societatea geto-dacica. “Ei pot fi comparati cu druizii celtilor, despre care Cezar ne spune ca au o mare însemnatate si se bucura de mare cinste. Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice si private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare numar de tineri sa învete. Ei hotarasc în aproape toate dezbaterile publice si private. Preotii daci aveau cunostinte stiintifice ori îndeletniciri medicale care îsi gasesc analogii la druizii celti. Tot preotii sunt cei care, întemeiati pe semnele ceresti, fac proorociri. Aveau puteri aproape regale”, informa istoricul Ion Horatiu Crisan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1984).