Morţii vii ai Olteniei: MOROII

  Puţine alte zone din România îşi cultivă cu atâta osârdie "morţii vii", duşii pe "ceia lume", care se întorc să-şi bântuie satul şi oamenii printre care au trăit. Poveştile pe care le veţi citi sunt reale. Le-am aflat în Bulzeşti, locul de care poetul Marin Sorescu a fost legat prin naştere şi prin scris - 

Blestemul

Se ştie c-a fost un schit aici. De călugări. Pust­nici "'nalţi şi bărboşi", veniţi de undeva de la răsă­rit. S-au pus şi-au ridicat bise­rică în pădure, cu palmele lor. N-a ţinut mult. Într-o noapte, lăcaşul a luat foc până în teme­lie. Călugării şi-au îngropat fra­ţii care-au ars. Apoi, înainte de a pleca, s-au arătat înaintea bulzeştenilor. Erau trei. Rasele lor se zbăteau în vânt, fluturând ca nişte steaguri negre. Şi-au zis: "Patruzeci de ani să vă mân­caţi om cu om, vietate cu vietate. Să vă schimbaţi în mo­roi şi să vă mâncaţi inimile şi după lumea ailaltă!...". Crezu­seră că sătenii au pus focul...

Schitul a existat. Avea să mi-o confirme şi preotul de azi, Mihai Petria. Şi, într-adevăr, a ars într-o noapte, cu tot cu slu­jitorii ce săvârşeau miezonop­tica. Dar nu ştie precis locul unde a fost. Poate fiindcă era izolat. Cert e că apoi satul "s-a tras" dinspre păduri, din locul prelung, numit azi Sălişte. A mai rămas acolo, pe dealuri, doar linia cimitirelor, ca nişte insule de cruci singuratice, înşirate sub liziera codrilor. Satul s-a tras pe o altă "linie", din Piscu-Lung, până în Gura Racului. Mulţi spun că tocmai din cauza moroilor, dezlănţuiţi de călugări, care bântuiau fosta aşezare. După puţin timp, în sat s-a născut poetul Marin Sorescu. Aici a trăit şi-a scris cunoscuta carte despre Bulzeşti, numită "La Lilieci".

Morţii încrustaţi

O "linie" prelungă, de peste 30 de kilometri, e comuna Bulzeşti. O ia către miazănoapte, din locul unde se sfârşesc câmpiile Craiovei, şi se înfige apoi între dealuri tot mai înalte, urmându-şi linia, în cascade, spre Vâlcea. Îţi ia aproape o zi s-o străbaţi cu piciorul. Miroase a liliac de ameţeşti. Fumuri de primăvară ies din ogrăzi, unduind pe deasupra asfaltului. Peste garduri, dincolo de tufele violete, vezi zidurile galbene-coşcovite ale caselor, în care oamenii au încrustat "tablourile morţilor". Sunt spre stradă, deasupra ferestrelor. Fotografii de epocă în medalion, cu localnici mustăcioşi în straie albe. Nume, ani, poză - într-un chenar de piatră. De parcă toate casele, nu doar cea a poetului, ar fi case memoriale.

Au murit mulţi săteni "de moroi", până cam prin anul 1955. Cel mai fulgerător fel de moarte, fără nicio explicaţie medicală. Bătrânul Călina se jură că n-are niciun motiv să ne mintă. E bulzeştean, are 82 de ani, dar a lucrat mult la oraş, în Craiova, şi de felul lui nu crede în basme. "De la călugării ăia s-a tras. S-a-nvârtit morţii în morminţi, s-a întors contra noastră!...". A prins ultimii ani ai bles­temului, încă era flăcău. Tatăl său a participat de mai multe ori la dezgropări şi i-a povestit. El chiar nu putea să mintă. Constantin Călina are o căciulă peste streaşina ochilor şi stă pe-o băncuţă, vis-à-vis de casa lui, pe marginea drumului ne­sfârşit. E singur de peste 30 de ani, nevasta i-e în­crustată în perete. Îşi aminteşte cât de mulţi mu­reau, în vremea tinereţii. De-un vecin, Amărăzeanu, care a trecut cu boii la adăpat şi "un taure mare s-o boncănit la el" şi, când o venit înapoi la deal şi a intrat în bătătura lui, a căzut jos şi-a murit. La fel o fată, Lina. S-a întors cu vitele din vale, s-a pus în pat, a podidit-o sângele şi a murit. Şi mulţi alţii. "Murea continuu. Deodată le ieşea niş­te pete pe corp, le crăpa inima. Şi ştiai că asta-i de la moroi. N-aveai ce-i face. Tre­buia s-alergi şi să-i dezgropi, dacă nu voiai să ţi se întâmple şi ţie. Dacă mai aveai timp...".

Tatăl său a fost de faţă la cele trei deshumări ale Babei Duda, din anii 1948-49. El şi încă trei bărbaţi, plus nea Tudoran a lui Corniţă din Nătărăi, omul cel mai curajos, tocmit de obicei pentru asemenea trebi înfrico­şătoare. Prima oară au găsit-o întoarsă în tron (sicriu), cu faţa în jos şi i-au scos inima. Dar oa­menii tot o vedeau, în viaţa reală, bântuind de colo-colo prin sat. A doua oară, cam la un an, au găsit-o la fel, tot în­toarsă, cu părul crescut, despletit. Nea Tudoran a scos-o şi a tocat-o pe cruce. Şi tot nu s-a potolit. "După un preţ de timp, s-au dus iar şi-a găsit-o tot ca înainte. Era moroaică puternică, avea proporţii. Omora lumea. Aşa fac ăştia, e foar­te periculoşi. Se completează în tron. Îi tai şi se în­truchipează la loc. Na, şi când o văzut aşa, o luat femeia şi i-o dat foc într-o pădure. Numai aşa s-a potolit şi a lăsat lumea în pace...".

Tatăl a murit nu demult, prin '93. Călina are te­levizor în casă, ştie toate "modernităţile ce se în­tâmplă în lume". Şi totuşi mai crede în strigoi. N-are cum să nu creadă fiindcă, zice el, "ăi bătrâni nu minţeau ca oamenii de-acum". Schitul a fost pe la 1920, după socotelile sale. "Iar blestemul s-a terminat prin '55... Cam aşa." Dar tare-ar vrea, dacă s-ar face nişte săpături, să ştie şi el unde a fost locul...

Gânsaci şi armăsari albi

La magazinul din răscruce, unde o ia un dru­meag spre Gura Racului şi săliştea satului vechi, acolo se strânge lumea. Unul cumpără o coasă, ţigări şi-o pâine, altul un sul uriaş de sârmă de gard şi-o mână de bomboane pentru ăi mici. De toate au aici. Câţiva bărbaţi stau afară, în picioare, la bere. Încerc timid s-aduc subiectul cu moroii şi-mi dau seama că toţi ştiu câte ceva. Dar nu vor să spună, dintr-o anu­me... teamă. Sau jenă, că s-ar putea să fie crezuţi prea înapoiaţi, sau ceva. O ţin sus şi tare cu Marin Sorescu. Nu-i spun pe nume, ci doar "poetul". Poetul în sus, poetul în jos... "Poetul a spus", "poetul a dres". Că să citesc în cartea "La Liliecii", că acolo scrie adevărul. "La Lilieci" se cheamă şi cimitirul lor vechi, unde s-au făcut dezgropările. 

Cei trecuţi de 40-50 de ani l-au cunoscut bine pe poet. "Tot aşa umbla prin sat, ca dumneata, cu pixu' şi carnetu' şi trăgea declaraţii de la lume", îmi spune un bătrân. Şi că sutele de per­sonaje din acea epopee a Bulzeştiului, scrisă de el, chiar au existat. Toţi. Unii încă trăiesc. Nicoliţa, mama căreia i-a luat poetul interviurile, a murit în 1984. Acel Grigore a lui Tăgârlă care a paralizat de teamă că s-a întâlnit cu un moroi aici, pe la Cişmele, a trăit până aproape de Revoluţie. Şi-i zicea şi în sat "ăl Moale", la fel ca-n carte. Sau Măria lui Gorici, care stă aici, în deal, într-o rămăşiţă din vechiul sat, loc numit azi Mătăsoaia. Apare şi ea în carte. Are 92 de ani şi acum e în cărucior. Infirmitatea i s-a tras, zice-se, tot de la o "poceală", frică sau făcături de farmece. Greu o găsesc. Doar şase-şapte oameni mai trăiesc acum în Mătăsoaia, cătun ce nu mai apare azi pe vreo hartă. Nimeni nu iese la uliţă. Fiica Măriei e suspicioasă, nu ne primeşte în casă. Anevoie o înduplecăm s-o scoată pe bătrână din bătătură, până la poartă. Zice că e surdă, că n-avem ce s-o întrebăm. Şi, într-adevăr, Măria stă neclintită în scaunul ei, ţinându-şi batista albă în mână, ruptă parcă de lumea aceasta. 

Abia când ne facem curaj şi zicem de "moroi", doar când aude cuvântul ăsta, începe brusc să se agite şi mă priveşte în ochi, încruntându-se: "Ferească Dumnezău şi vai de mama noastră! Ce, s-o mai făcut careva?...". Şi brusc, începe să audă aproape tot ce îi spunem, dacă-i vorbim un pic mai tare, deşi fiica-i pune uneori palma pe umăr şi-i şuieră să nu vorbească de aşa ceva. "Ferească Dumnezău, da' ăştia poate să te şi omoare!", continuă bătrâna. "A fost aicea un schit. Ştiţi ce-i acela schit... Şi nişte călugări care a lăsat un blestem. Murea muuulţi... Se zbătea morţii în pământ! Şi nu ştiai care din ei s-a făcut moroi. Oamenii lua armăsar alb sau gâscan şi mer­gea în cimitir aicea, la Lilieci. Nu cal, armăsar! Neapărat! Şi gâscan alb. Ştiţi ce-i acela gâscan, da?... Gâscanu' are putere mare. Simte. Şi trecea cu armăsaru' peste toate morminţile. Na, şi acolo unde nu trecea armăsaru' sau gâscanu', acolo era moroiu' şi trebuia să sape. Şi se poptrivea, că tocma' pe ăl din groapă îl vedeau oamenii. Trebuia să scoţi o bucată, ceva, din el şi să fugi la ăl bolnav, să-i arăţi. Uite-aşa: (şi bătrâna întinde mâna în faţă, cu podul palmei spre ochii mei). Să-i arăţi. Sângele lui, din groapă. Şi imediat se desfăcea. Pe loc, toată vraja, boala aia... Aşa-s moroii. Nu trece armă­saru'peste el. Se-ncontră şi se zmuceşte, ca toate ălea!... Mureau oamenii tineri, mamă. Când îl vedeai pe câte unu'de şaizăci, ziceai: «ăăă, ăsta-i moş!...» Puţini trecea peste. Nu ca acum."

 Nu ştie nici ea unde a fost schitul. Locul de unde-a pornit răul peste sat. Iar când o întreb ce i s-a întâmplat de stă în scaunul ăsta, bătrâna se-ncrun­tă şi coboară iar în tăcere. Fiica o împinge înapoi către casă. Se grăbeşte, zice că plouă. Deşi e soare, şi niciun picur nu cade din cer. Însă, la numai trei minute după ce ne despărţim, chiar începe să plouă cu găleata.

Omorâtorul de strigoi

Porumbiţa. Aflu târziu de ea. Ea ştie cel mai bine, căci i s-au întâmplat chiar în familie daraveri cu moroii. Soţul ei, Ion, a fost omorâtor de strigoi. Se ocupa cu caii, a umblat cu ei şi la Bucureşti. Şi se ţănţoşea că aceşti murgi ai lui sunt atât de iuţi, că "prind cu dinţii porumbelu' din zbor". De-aici i-au zis "Porumbel", iar ei i s-a tras, după bărbat, "Porumbiţa". Aşa o ştiu toţi. Puţini îi cunosc tot numele real: Măria Dolan. Casa ei e-n inima satului, una din primele care s-au tras pe noua "linie" a Bulzeştiului, acum cam un veac. Are pământ bătucit pe jos, pereţii noduroşi, unşi c-un vernil făcut din amestecuri de "ouă, oţet şi buruieni". La căpătâiul patului, o scară de lemn urcă în pod. Deşi bate spre 92 de ani, Porumbiţa e mult mai în putere decât cealaltă Mărie. Iute la mişcări şi la gân­duri. Are amintiri clare, şi de la şase ani. Şi nu se sfieşte să vorbească de moroi.

 Ea nu-i de-aici, a venit la 17 ani, după curajosul ei bărbat Porumbel, din satul Boruleşti. Şi a prins ultimii 10-12 ani din cei 40 de blestem ai călugărilor. "Bătea în familie, în ani­male. Chiar şi pe câini şi pisici se punea. Le reteza inima. Se umfla câi­nii şi murea în stradă, tam-nesam. A distrus multă lume atunci bles­temu'", îşi aminteşte Porum­biţa. "Aşa s-a pus şi pe fata mea, Floarea. Era prin... '52. Ea avea opt ani. S-a dus copila până-n uliţă şi s-a întors ca moartă. Aşa, deodată! Se făcea o pată roşie, una vânătă, sub ochii mei. Ştiai că asta-i de la strigoi. Am luat fetiţa şi-am fu­git cu ea la spital, la Bălceşti. N-aveau ce-i face. Da' bărba­tu-meu a luat armăsaru' alb şi s-a dus în cimitir, la Lilieci. Şi unde n-a vrut calul să treacă a săpat. Şi-a găsit. Era o feme

. La doişpe noaptea fix o scos-o. Că numai atunci se scot mo­roii, că-s mai slabi. Era afară din tron, cu păru' bogat, în luna a treia dupe ce-o murit. A scos capu' din tron moroaica! O ştiam, o vecină de-aicea, dinspre Săcu­leşti... I-a luat inima. A băgat-o într-un ştergar şi l-a legat bine-bine la gură. S-a dus şi urcat-o aici, la cununa căşii (bătrâna îmi arată scara de lemn, ce urcă într-un pătrat din tavan). A bătut-o-n cuie la cununa căşii, maică, c-aşa se face, din strămoşi. Pe altu' ştergar avea sânge. L-a luat şi a fugit până la spital în Bălceşti. Paişpe kilometri! A oprit trei maşini, ca s-ajungă mai repede. Că fata murea. Când se suia într-o maşină, gata, motoru' nu mai pornea. Se suia-n alta: «Mă nene, dă-te jos, că până adi­neaurea mergea!», zicea şoferu'. Cum se dădea jos, cum pornea maşina. Trei maşini n-a putut să îl ia. C-avea sângele ăla la dânsu', la piept. Şi uite-aşa, tot pe picioare a venit, 14 kilometri până la Băl­ceşti. A ajuns când se-ngâna de ziuă. Fata era ca moartă. Bărbatu-meu a venit în salon şi-a tras de ea să deschiză ochii: «Uită-te ce-i aici!». Şi i-a arătat sângele. Imediat s-a desfăcut! Da' ştiţi cum?... Copila s-a ridicat din pat, era ca-nainte. Cu ochii mei am văzut şi m-am minunat. Zdravănă, împuternicită. Numai că, atunci când ne-am întors, bărbatu-meu a urcat în pod să vadă inima. La coroana căşii, era numai ştergaru'gol. Şi nimenea nu urcase acolo".

La Lilieci

Porumbiţa îşi smuceşte cu amândouă mâinile coadele baticului cenuşiu, strângându-şi mai zdra­văn chipul rotund şi brăzdat. Fata i-a murit acum câţiva ani, după o viaţă frumoasă. Bărbatul, Porumbel, a mai ucis şi alţi moroi, până la dispariţia blestemului, fiind respectat de oameni pentru curajul lui. A fost un om bun, harnic. El a aflat până la urmă şi unde-a fost schitul cel vechi. Culmea, chiar pe "linia" pe care s-a mutat sa­tul vechi - adică aici! - căci altădată pe-aici erau doar păduri. E la doar două adrese mai la deal de Porumbiţa, pe mâna stângă. Chiar la strada mare! Sub casa cu gard înalt, de piatră, şi fântână veche, care a fost săpată odinioară chiar de călugări. Dar mă roagă să nu zic că ştiu de la ea. "E cam ciudat omu' ăla. Mi-e... nu ştiu cum", zice.

Într-adevăr, omul pare cumva bolnav. Fruntea i-e mereu plină de sudoare. Trăieşte singur de mulţi ani. Gardul de piatră alb el l-a ridicat, ca să fie ferit de priviri. Şade la drum, pe-o bancă, alături de un flăcău cu handicap, complet retardat mintal. Dar cei doi par să se înţeleagă, folosind, uneori, cuvinte necunos­cute. Mă aşez lângă ei să-mi trag sufletul şi să-mi scutur bocancii de praf. Departe, peste valea Frăţilei, la peste doi kilometri, văd cimitirul Lilie­cilor, spre care voi merge în curând. O insulă de cruci albe, îmbrăţişată de codru, având în mijloc biserica bătrână. Neschimbat, din vremea poetului Sorescu. "E bine să fii mort aici, între codri", scria el. "Locul e ferit, nici nu trage. Clopotul nu de­ran­jează, că nu sună decât de sărbători şi duminica di­mineaţă, când cade în misticism, bang, bang - cine-o fi murit? - de răsună morţii şi stafiile...".

Bărbatul care şade la poartă, cu băiatul cu handi­cap, are în curtea casei un schit. Recunoaşte că da, sub casa lui a fost o biserică care avea cimitirul în bătătură. O biserică arsă, cu călugări cu tot. "Şi ce doriţi, ce căutaţi dumneavostră acum de la mine? S-a dus şi călugării, şi blestemu'", zice posomorât. Flăcăul cu handicap începe să se agite. Se loveşte încet cu pumnul într-o tâmplă. Pe fruntea omului începe să curgă din nou sudoarea şi ne face semn să plecăm. Băiatul gâjâie. "E lovit şi el de moroi?", întreb. Omul se face stacojiu, apoi vânăt, şi mă împinge cu palma să plec. Insist. "Arătaţi-mi şi mie locul, vă rog! Lăsaţi-mă să intru în curte. Am bătut atâta drum până aici!" Nu răspunde. Se face că n-a auzit. "Ştiu că n-a rămas nimic de văzut, dar vă rog, lăsaţi-mă doar o clipă în curte", repet. Omul tot nu răspunde. Stă acolo, lângă copilul cu han­dicap, privind tăcut drumul. Priveşte "linia" şi atât. Linia satului. La capătul ei e biserica veche şi ci­mitirul din Lilieci. Mirosul florilor ajunge până la noi. Brusc, am senzaţia că priveliştea începe să alunece către pădure şi un bărbat călare pe-un armăsar trece, uşor, printre cruci. Halucinaţii? În­tind mâna către vedenie, aşteptând un răspuns. Tăcere. Copilul gâjâie mai departe, iar moşul pare îm­pietrit.

fORMULA aS