Istoria razboaielor daco-romane , scrisa de un englez in sec.XIX


Marturii neobisnuite despre românii de la începutul secolului al XIX-lea au fost oferite de scriitorul englez John Paget, stabilit în Transilvania la începutul anilor 1830. Lordul casatorit cu o maghiara din Cluj a cutreierat Ardealul în lung si în lat, iar cel mai mult l-au impresionat românii întâlniti în jurul fostului oras antic Ulpia Traiana Sarmizegetusa. 

Scriitorul englez John Paget a calatorit în anii 1830 în Ardeal si a ramas fascinat de modul în care românii întâlniti în asezarile din jurul fostei capitale a Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, îsi revendicau originea daco-romana. 

Autorul englez a publicat un volum de memorialistica, cu titlul „Ungaria si Transilvania, cu remarci despre conditiile sociale, politice si economice”, în care facea o scurta istorie a românilor care se pretindeau descendenti ai dacilor si ai romanilor. Fosta capitala a provinciei romane 

În calatoria sa prin Ardeal, John Paget a fost gazduit în casa unei familii din Gradistea, satul înfiintat pe ruinele primului oras roman din Dacia. „Várhely sau Gradistie, în limba valaha, este un loc atât de interesant încât ne-am gândit singuri la cât noroc am avut în obtinerea adapostului nostru de aici. Desi acum este un sat salbatic valah, Varhely ocupa locul lui Sarmizegetusei, fosta capitala a dacilor, resedinta regala a lui Decebal si pe ruinele careia a fost înfiintata Ulpia Traiana - cetatea imperiala pe care Traian a destinat-o drept sediu al guvernului, pentru cuceririle lui de dincolo de Dunare”, relata John Paget. 



Autorul britanic de la mijlocul secolului al XIX-lea oferea în jurnalul sau de calatorie câteva repere ale istoriei „valahilor”, din cele mai vechi timpuri. Unele dintre aprecierile sale s-au dovedit eronate, însa marturia sa a fost pretioasa. „Numele Daciei nu îsi face aparitia în istorie pâna în vremea lui Alexandru, când dacii, sub regele lor Sarmis, refuzând sa se supuna armelor cuceritorului, împaratia lor a fost distrusa si pacea obtinuta cu dificultate. Se spune ca acest Sarmis a construit orasul care a fost numit de la el si acest lucru este aproape sigur dupa o moneda de aur gasita lânga Turda si care poarta efigia cu cuvintele SAPMIS BAZI? pe de o parte si, pe revers, poarta fortificata a unui oras. 

Cu privire la împartirea cuceririlor lui Alexandru în rândul generalilor sai, Tracia, împreuna cu tarile de pe ambele parti ale Dunarii, au cazut la partea lui Lysimachus. Dar Dacia a fost invadata, nu supusa. Dromichetes, succesorul lui Sarmis, a fost pregatit pentru atac si a reusit nu numai sa se opuna armatei grecesti, ci sa-s captureze pe seful ei si sa-si însuseasca bogatul jaf al taberei sale. Este probabil ca în acest timp, fie din prapadirea taberei, fie din rascumpararea prizonierilor, regele dacilor a obtinut o comoara imensa”, afirma John Paget. 

John Paget avea Kosoni 

Autorul englez amintea despre documentele istorice din secolele precedente care atestau descoperirile unor comori impresionante. „În doua ocazii diferite, daca am fost informat în mod corect, o data în 1545, si din nou dupa aproximativ douazeci de ani, multe mii de monede de aur au fost descoperite în aceste locuri, unele purtând numele lui Lysimachus si altele cuvântul KOSON, din numele orasului Cossea din Tracia, unde au fost batute. Sunt în posesia unor astfel de monede. Si desi multe au fost topite de evrei în Tara Româneasca, unde au ajuns transportate peste granita în pâini, ele sunt înca foarte frecvente fiind folosite de transilvaneni pentru inele de sigilare si alte ornamente”, scria autorul englez.

 Romanii au platit tribut dacilor 

John Paget relata, într-o alta expunere pe teme istorice, ca Dacia urma sa revina în atentia romanilor, din cauza jafurilor facute de razboinicii din aceste tinuturi. „La începutul domniei lui Augustus îi gasim pe acesti barbari, condusi de regele lor Cotyso, coborând în Italia si facând astfel de devastari ca sa-i aduca în atentia Romei ca pe niste dusmani periculosi. Angajati de câtiva ani în razboaie frecvente, cu diverse averi, au obtinut în cele din urma un astfel de avantaj fata de slabiciunea lui Domitian, ca sa-i reduca pe împarat sa accepte pacea, însotita de cele mai rusinoase conditii si, printre altele, un tribut pentru Dacia. Decebal, totusi, regele dacilor, a avut, în ochii Romei, meritul distrugerii sale tocmai prin succesul sau. Dupa ce Traian a preluat purpura imperiala a hotarât sa-si restabileasca stralucirea Imperiului si, în consecinta, a pregatit o expeditie împotriva Daciei”, scria englezul, care la vremea calatoriei sale în Ardeal avea mai putin de 35 de ani. 

Istoria razboaielor, scrisa de englez 

Aflat în Tara Hategului, locul marilor razboaie daco-romane, John Paget a încercat sa îsi imagineze, pe baza informatiilor primite, cum au fost cucerite cetatile dacice. „Traian pare sa fi trecut prin Pannonia (Ungaria),  sa fi traversat Tisa si sa fi urmat cursul Muresului în Transilvania. Prima lui mare lupta a fost pe câmpia de lânga Turda. Dupa o disputa grea, dacii au fost complet alungati, iar Decebalus a fost obligat sa se refugieze în Sarmisegethusa. Câmpia este înca numita de catre taranii valahi Prat de Trajan (Pratum Trajani – Câmpia lui Traian), un exemplu curios al tenacitatii amintirilor unui popor.

 Diminuat pâna la ultima extremitate, Decebal a fost obligat sa accepte conditii umilitoare, pe care le-a încalcat apoi cu prima ocazie. Traian, cu toate acestea, avea în gând ca Dacia trebuia sa formeze o provincie romana si a pornit din nou pentru a-si încheia cucerirea. Mai bine familiarizat cu geografia tarii, Traian a ales o ruta mai apropiata si una prin care putea ajunge imediat la capitala inamicului sau. Cu aceasta ocazie, a trecut Dunarea, la Portile de Fier, unde a fost construit faimosul sau pod si a trimis o parte a armatei sale de-a lungul Oltului (Aluta). El însusi pare sa fi urmat valea care duce acum din Orsova, prin Mehadia si Caransebes, peste Poarta de Fier, direct spre Sarmisegethusa”, afirma autorul.

 „Pe Columna lui Traian, la Roma, evenimentele principale ale acestor doua campanii sunt cele mai minutios descrise si, astfel, îndeparteaza complet multe fabule pe care istoricii le-au adaugat la poveste. Se pare ca dacii, incapabili sa-si apere capitala, i-au dat foc si au fugit în munti. Decebalus, gasindu-se în imposibilitatea de a scapa de urmaritorii sai, s-a înjunghiat si multi dintre urmasii lui s-au distrus prin otravire pentru a evita supunerea fata de romani. Este de dorit ca istoria acestui razboi sa fie scrisa de o persoana familiarizata cu topografia si antichitatile din Transilvania, precum si cu materialele pe care le ofera Roma si scriitorii ei”, relata John Paget.

 Traian si comorile dacilor

 O alta relatare a scriitorului englez, prin care atragea atentia cititorilor sai, se referea la soarta dacilor dupa cucerirea romana. Autorul englez afirma ca Traian, dupa ce a terminat cu subjugarea tarii, si-a îndreptat atentia spre securitatea noii provincii. Transilvania actuala a devenit Dacia Mediterranca, Tara Româneasca si Moldova, Dacia Transalpina si Banatul, Dacia Ripensis. Podul peste Dunare, drumul taiat în stânca de-a lungul malurilor sale, formarea de colonii la Várhely, Cluj, Turda si alte câteva locuri, precum si conectarea lor prin drumuri, ale caror ramasite înca mai exista, erau mijloacele pe care le angajase sa perpetueze puterea Romei, pe teritoriul recent dobândit, completa John Paget. „S-a mai spus ca Traian, prin tradarea unui dac, a descoperit comorile ascunse ale lui Decebalus, pe care le ascunsese în albia unui pârâu, dupa ce i-a schimbat cursul pentru a-i permite sa-le aseze acolo. 

Aceasta poveste are o confirmare în columna, pe care, dupa luarea orasului, se vad câtiva cai care îi poarta desagii umpluti cu comori, constând în principal din cupe si vase bogate. Monedele gasite în 1545 au fost descoperite de fapt în albia acestui pârâu”, completa autorul englez. În ciuda deciziei lui Hadrian de a parasi cuceririle predecesorului sau, romanii par sa fi ramas stapâni ai Daciei pâna în vremea lui Aurelian, când s-au retras definitiv pe Dunare si au renuntat la Dacia catre goti, afirma autorul volumului. 

Limba românilor din secolul al XIX-lea 

John Paget se declara fascinat de modul în care românii se raportau la stramosii lor din antichitate. „Desi durata Imperiului Roman în aceasta tara a fost mult mai scurta decât în multe alte tari din Europa - cam numai o suta saptezeci de ani - totusi în nici un alt caz ea nu au lasat ramasitele izbitoare ale dominatiei lor, mai ales în limba, ca aici. Valahul de astazi se numeste rumân si pastreaza o mândrie traditionala a stramosilor, în ciuda degradarii sale actuale. Limba acum vorbita de toti oamenii acestei natiuni este moale, abundenta în vocale si derivând majoritatea cuvintelor sale din latina. 

Pronuntia seamana foarte mult cu italiana si este extraordinar faptul ca inflexiunile si terminarile cuvintelor au o asemanare mult mai mare cu limbajul modern al Italiei decât cu originalul lor latin. Unele dintre cuvintele valahilor sunt, cred, slave, dar preponderenta latinei este atât de mare încât sa izbeasca imediat un strain si sa îi faca foarte usor însusirea limbii. Cu o ocazie, fiind fara un slujitor care vorbea limba, am învatat destul pentru nevoile unui calator, într-o zi sau doua. Si când n-am stiut, am apelat mereu la italiana, adesea înteleasa, care cu o mica schimbare de sunet a devenit valaha”, informa autorul englez. 

Spre exemplu, ei spun buni cai în loc de buoni cavalli si apa în loc de aqua. Din turca, valahii au împrumutat doar câteva cuvinte. Dar un sunet familiar a devenit atât de fix în vocabularul lor, încât nu-l vor pierde niciodata. Si marcheaza, precum o suta de pagini, relatia în care turcii si valahii au fost unii cu altii. Acest mic cuvânt este Haide”, mentiona John Paget. 

Obsesia românilor pentru originea latina 

Românii întâlniti de calatorul englez se mândreu cu originea lor antica si pastrau cu sfintenie atributele civilizatiei latine, afirma calatorul. „Este greu de spus cât pot valahii de astazi sa îsi faca un titlu în a revendica originea romana. Era destul de natural ca dacii semi-civilizati sa priveasca cu dispret si ura hoardele salbatice care au urmat romanilor si, desi au fost cuceriti, sa pretuieasca mândri numele lui rumâni. Numarul mai mare de colonisti s-a retras dincolo de Dunare, dar este posibil ca unii sa fi ramas în urma si de la acestia valahii din Hateg îsi pretind coborârea lor. Restul, cred, sunt multumiti de onoarea acelui amestec de sânge roman si dacic, despre care se poate presupune în mod natural ca a avut loc între cuceritori si cei cuceriti. 

Cu toate acestea, amestecul de rase a avut o influenta atât de mare si poate fi observat de calatori din diferenta de trasaturi dintre valahi si vecinii lor, maghiarii si sasii. Pentru ca trasaturile valahilor sunt mai asemanatoare cu cele ale dacilor de pe Columna lui Traian, decât cele ale romanilor sau ale italienilor moderni. Cu cât ma gândesc mai mult la aceasta chestiune, cu atât mai mult sunt convins ca majoritatea valahilor sunt adevarati daci”, scria John Paget. 

Comert cu bucati din Ulpia Traiana Sarmizegetusa

 Scriitorul a vizitat Ulpia Traiana Sarmizegetusa, numita atunci „cetate”, si a observat ca locul parea destinat distrugerii. „Gazda noastra, care detine aceasta parte a satului, parea mândra în a ne spune bunele speculatii pe care le-a facut în vânzarea pietrelor mari, care au acoperit partile si suprafata locului, vecinilor sai care construiau case”, afrima John Paget. Calatorul a observat amfiteatrul ascuns în pamânt, în care localnicii cultivau porumb indian. „Este imposibil sa stai pe ruinele acestui amfiteatru, cu urmele unui fost oras în jurul tau, cu frumoasa câmpie întinsa la picioarele tale si limitata de o serie de dealuri îndepartate, fara sa îti aduci în minte de Roma, de Campania ei, si de muntii ei albastri. Formele dealurilor Hategului au favorizat iluzia”, scria englezul. 

A doua zi, a calatorit la Densus, pentru a vizita biserica din sat, un loc vestit si în acea vreme, datorita formei sale ciudate, vechimii sale si a materialelor folosite la ridicarea ei, ramasite din ruinele unor constructii romane. Românii „nu erau asa rai” Casele românilor din Gradiste îi pareau mici si saracacioase, construite din lemn si cu acoperisuri înalte. Locuitorii lor erau descirsi cu o multime de vicii, din care, potrivit autorului, rezulta saracia si ignoranta cu care au fost caracterizati. 

John Paget mentiona si câeva dintre calitatile românilor. „Una dintre cele mai proeminente virtuti ale valahului este dragostea sa fata de parintii sai, respectul si grija fata de ei la batrânete. El ar considera ca este o rusine sa-i permita pe oricine altcineva sa-i sustina pe cei în vârsta si saraci, în timp ce el ar putea sa o faca singur. Si eu cu siguranta nu-mi amintesc sa fi vazut cersetori printre ei”, afirma autorul volumului „Ungaria si Transilvania”. 

Taranii din satele Hategului îi pareau binevoitori. 

„Fiecare proprietar stie ca pentru a-si câstiga inimile taranilor valahi, este necesar doar sa se uite la sarbatorile lor si sa accepte invitatiile lor la casatorii si înmormântari. Pe scurt, este necesar doar ca el sa para interesat de ceea ce îi intereseaza cu adevarat si este sigur de dragostea lor”, adauga autorul englez.

 Românii erau fermi în pastrarea traditiilor, iar sarbatorile erau traite cu intensitate. 

„Foarte des, în aceste momente, valahul  contracteaza datorii, care sunt întotdeauna platite cu scrupulozitate, pentru a-i permite sa se distreze în onorarea prietenilor sai din satele învecinate. În astfel de ocazii, boii si oile sunt prajite întregi, iar vinul si rachiul curge în râuri”, completa autorul englez. Desi casatorit cu o nobila maghiara, în jurnalul sau de calatorie, John Paget se declara convin ca românii nu erau atât de rai precum îi erau prezentati.

 „Daca va parea ca sunt aparatorul lor este pentru ca nu i-am gasit asa de rai precum mi s-a spus si pentru ca este firesc sa ma interesez mai degraba de apararea celor slabi decât de întarirea celor puternici”, scria autorul britanic.

adevarul.ro