Nicolae Ceauşescu a fost ultimul dictator al României. Ascensiunea lui la putere a fost fulminantă. Unul dintre cei 10 copii ai unui ţăran sărac din Scorniceşti a ajuns stăpânul României comuniste.
În anul 1965, Nicolae Ceauşescu, un comunist pur-sânge al perioadei postbelice, devenea la doar 47 de ani cel mai tânăr lider al unei ţări din Europa. Pentru România urma însă o perioadă a dictaturii crunte şi a cultului personalităţii exacerbat pe culmi greu de imaginat. ”Fiul poporului“ a ajuns să-şi conducă ţara cu mână de fier şi a vândut iluzii mai multor generaţii prin intermediul unei maşinării de propagandă bine pusă la punct. În „epoca Ceauşescu” totul a fost falsficiat sau modelat după voia acestui „fiu al poporului“.
A fost primul şi ultimul dictator în adevăratul sens al cuvântului pe care istoria românilor l-a dat. Ascensiunea sa la putere a fost una fantastică şi plină de conjucturi favorabile pentru Nicolae Ceauşescu. Dictatorul român nu s-a bazat însă pe noroc, urcând cu tenacitate şi viclenie treptele puterii. Reprezintă, de fapt, povestea unui copil de ţăran sărac din Oltenia care a reuşit să acapareze România în nume personal şi s-o menţină în bezna comunismului.
Copilul desculţ de la Scorniceşti
În anul 1918, la 23 ianuarie, aşa cum arată o serie de documente, sau la 26 ianuarie aşa cum era sărbătorită, după voia dictatorului, ziua sa de naştere, în localitatea Scorniceşti din judeţul Olt se năştea Nicolae Ceauşescu. Era unul dintre cei 10 copii ai unui ţăran sărac, Andruţă Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu a avut o copilărie marcată de lipsuri. Trăia într-o casă cu două camere alături de întreaga familie şi mâncarea de bază era mămăliga. Tatăl său se pare nu a fost un model demn de urmat şi făcea viaţa grea familiei. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie şi înjura”, spunea un preot din Scorniceşti, citat de revista ”National Geographic”.
Nicolae Ceauşescu, în aceste condiţii, umbla mai mult desculţ şi flămând, se spune că era timid şi bâlbâit. A făcut doar patru clase în sat. Nu se ştie câtă învăţătură s-a lipit de Nicolae, fiindcă nici măcar cărţi nu avea. La numai 11 ani, a fost trimis la Bucureşti pentru a-şi câştiga pâinea. A fost băgat ucenic la Alexandru Săndulescu, un cizmar care l-a iniţiat şi în tainele mişcărilor politice subversive. Practic, micul Nicolae Ceauşescu a crescut şi s-a format în casa unui membru PCR, fiindu-i inoculate idei socialiste. De altfel, sociologul Pavel Câmpeanu, cel care a scris şi lucrarea „Ceauşescu – Anii numărătorii inverse”, spunea că Ceauşescu nu s-a adaptat, de fapt, la lumea urbană, îl speria imensitatea şi diversitatea Bucureştiului, pe el, un copil de la ţară. În aceste condiţii, mişcarea comunistă era un fel de a se integra, de a-şi găsi un rost.
Găinăriile tânărului comunist în ilegalitate
Ceauşescu şi-a găsit vocaţia în partidul comunist. Simplu ucenic de cizmar şi mai apoi angajat în diferite fabrici şi ateliere, Ceauşescu s-a apucat zelos de propaganda comunistă. În anul 1933, Ceauşescu era deja membru al Uniunii Tineretului Comunist din România. Aşa cum arată o serie de documente, era folosit în „misiuni” de duzină în cadrul PCR. De altfel, partidul era insignifiant în România interbelică. Aproape că nu exista. Ceauşescu era în aceea perioadă pus să facă propagandă, să agite spiritele şi să îndeplinească şi misiunea de „lipitor de afişe“.
De exemplu, era însărcinat să răspândească manifeste şi să strângă liste cu semnături. Totodată, era trimis ca agitator să încingă spiritele sau să facă scandal, aşa cum s-a întâmplat în 1934. Împreună cu alţi colegi din ilegalitate, a început să facă scandal la Craiova în timpul procesului unui grup de comunişti din care făcea parte şi Gheorghe Gheorghiu Dej.
Zelul său i-a impresionat însă pe comunişti, chiar dacă nu impresiona prin eficienţă. De la 15 ani, Ceauşescu a fost arestat şi reţinut de mai multe ori pentru fapte minore. Abia în 1936, Ceauşescu ajunge să cunoască detenţia politică. A fost prima condamnare serioasă a viitorului dictator. A fost închis pentru trei ani la Doftana, în urma unui proces la Braşov, pentru distribuirea de manifeste comuniste. Ceauşescu, împreună cu alţi lideri, încercase să construiască nişte celule de rezistenţă comunistă, mai ales că în acel an devenise şi secretar regional UTC. Specialiştii spun că Ceauşescu n-a fost închis pentru infracţiuni serioase, acţiunile sale ilegale la vremea respectivă eşuând de cele mai multe ori.
„La momentul arestării, Ceauşescu nu împlinise 18 ani, dar deţinea o funcţie nu foarte proeminentă în ierarhia mişcării: secretar al organizaţiei UTCdR din regiunea Prahova. Arestarea şi judecarea sa nu s-au datorat activităţii prodigioase. Fusese trimis în Dâmboviţa să încerce crearea unor nuclee comuniste. Realitatea este că atunci când jandarmii, apoi poliiţiştii, au început să despice firul presupusului complot antistatal, Ceaueşcu nu reuşise mare lucru“, scria Cristina Diac, în volumul ”Comuniştii înainte de comunism. Procese şi condamnări ale ilegaliştilor din România”, editat de Adrian Cioroianu.
Ceauşescu a fost eliberat în 1938, dar a continuat activitatea în ilegalitate. De altfel, a petrecut doar doi ani în libertate, suficient cât s-o cunoască pe Elena Petrescu, la rândul ei activistă comunistă în Bucureşti, viitoarea Elena Ceauşescu. În 1940 este din nou închis la Jilava. Petrece toată perioada războiului în puşcării, la Caransabeş şi la Văcăreşti. În detenţie, îl va cunoaşte pe Gheorghe Ghiorghiu Dej care ajunge să-l simpatizeze. De fapt, Dej va fi şansa lui Ceauşescu şi rampa sa de lansare. Sau, mai precis, lipsa de vigilenţă a viitorului lider comunist. Vajnic apărător al „revoluţiei comuniste“
După război şi mai ales după 1946, soarele părea să fi răsărit pentru Nicolae Ceauşescu. Avea deja la activ ani de puşcărie, ceea ce îl recomanda ca un fervent comunist. Mai mult decât atât, în temniţe a reuşit să intre pe sub pielea oamenilor momentului. În 1948, Ceauşescu era deja subsecretar de stat în ministerul Agriculturii în Guvernul Petru Groza, iar în 1950 era deja ministru adjunct la Ministerul Apărării.
Cert este că Ceauşescu mulţumea prin zelul său. Pe deasupra, părea uşor de controlat, dat fiind educaţia sa precară, fiind totodată aripa tânără a partidului. Şi-a arătat „destoinicia“ în procesul de colectivizare, mai ales în zona Vrancea, unde ţăranii s-au revoltat. Ceauşescu pune mâna pe frâiele puterii În timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Ceauşescu ajunge al doilea om în partid şi automat în stat. Ascensiunea sa a fost fulminantă, dar datorată unei şiretenii aparte. Nicolae Ceauşescu a ştiut să câştige încrederea lui Dej şi, în acelaşi timp, a scăpat de adevăraţii „ilegalişti” din partid, adică de cei care cu adevărat au desfăşurat activităţi subversive în perioada interbelică, oameni care nu l-ar fi legitimat cu nimic. Practic, şansa lui Ceauşescu a venit odată cu moartea lui Stalin în 1952. Începea „destalinizarea“. Odată cu acest fenomen s-a produs şi ostracizarea agenţilor regimului stalinisto-comunist din România, printre care şi Ana Pauker. Dej a inaugurat conducerea colectivă alături de alţi patru secretari.
A fost şansa lui Ceauşescu, ales şi el în rândul secretarilor Comitetului Central, mai ales că îşi arătase zelul dar şi ataşamentul faţă de Dej. Treptat, Dej, preocupat cu alte probleme, lasă pe mâinile lui Ceauşescu toată structura organizatorică internă, mai ales că viitorul preşedinte devenise secretarul Direcţiei Organizatorice a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Asta, în condiţiile în care Organizatoricul de care se ocupa Ceauşescu, începând cu anul 1958, gestiona aparatul de partid şi ţinea evidenţa cadrelor. Practic, Ceauşescu era al doilea om în partid ca importanţă.
„În calitatea lui de şef al Direcţiei Organizatorice, Nicolae Ceauşescu a avut două câştiguri majore în raport cu ceilalţi demnitari. Primul – cunoaşterea în amănunt a politicilor partidului în toate domeniile. Al doilea – puterea aproape nelimitată asupra imensului aparat teritorial şi crearea unei baze de putere în interiorul aparatului central. Cadrele conduc totul, spusese Stalin, a cărui putere în partid îşi îngroşase la fel rădăcina”, se arată în lucrarea ”Fiul Poporului”, redactată de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu. Ceauşescu a avut grijă să aleagă în diferite funcţii cheie oameni credincioşi lui şi capabili să-l sprijine oricând, în timp ce Dej era ocupat cu alte probleme. „«Nenorocirea», a observat prea târziu Alexandru Bârlădeanu, s-a produs prin aceea că Gheorghiu-Dej, fiind preocupat în acea vreme de dobândirea independenţei în raporturile cu sovieticii, în relaţiile cu China şi cu CAER, a lăsat problemele interne ale partidului în seama lui Ceauşescu. Acesta şi-a impus oamenii lui la nivelul regiunilor.
Aşa îşi explicau şi demnitarii tineri succesul lui Ceauşescu din 1965“, se arată în „Fiul Poporului”. De altfel, şi Elena Ceauşescu recunoştea într-o discuţie că, de fapt, acesta a fost momentul cheie al preluării puterii de către Ceauşescu atunci când s-a ivit ocazia. A profitat de preocupările şi încrederea lui Dej pentru a şti tot ce mişcă în partid şi în ţară, dar şi pentru a-şi pune peste tot oameni aduşi de el în partid şi automat recunoscători pentru funcţii şi beneficii.
”Nicule, dar tu ai luat conducerea în 1965 pentru că mare parte dintre membrii CC şi ai conducerii din judeţe tu i-ai propus în funcţii. Şi dacă venea Apostol în CC cu candidatura, tot tu ai fi luat conducerea – pentru că ei te-ar fi votat pe tine“, i-ar fi spus Elena Ceauşescu soţului. Totodată, în timp ce se asigura că ştie tot ce mişcă, Ceauşescu a contribuit şi la epurarea membrilor de partid incomozi. Mai ales a ”ilegaliştilor“, cei care îi cunoşteau traseul modest în perioada interbelică. La moartea lui Gheorghiu Dej, inevitabilul s-a produs, iar Ceauşescu a luat puterea.