La 1393, armata temutului Baiazid I ocupase vaste teritorii la sud de Dunăre, pe teritoriul actualei Bulgarii. Următorul teritoriu vizat de către turcii aflați în plină expansiune era Țara Românească. Dunărea a reprezentat un obstacol natural important, dar nu unul care să-i descurajeze pe otomani, după cum nu i-a descurajat nici pe Alexandru Macedon ori pe romani. A fost, mereu, necesar ca invadatorii să primească o ripostă energică, din partea celor ce stăpâneau din vechime teritoriile aflate la nord de bătrânul Istru!
Mircea cel Bătrân, marele nostru voievod, a fost omul potrivit, la locul potrivit. Omul providențial de care aveau nevoie românii la final de secol XIV, puși în față cu otomanii cotropitori, ai căror lideri urmau să ajungă, peste puțină vreme, pe tronul Bizanțului.
În afară de dorința de a-și subordona Țara Românească, turcii intenționau și pedepsirea lui Mircea, drept consecință a suportului pe care domnitorul român l-a oferit, anterior, adversarilor otomanilor. În campania sa întreprinsă la nordul Dunării, Baiazid I se baza pe 40.000 de ostași proprii, precum și pe ajutorul furnizat de către câțiva vasali. Astfel, Țara Românească era atacată de o oaste compusă din circa 48.000 de luptători.
Bătălia de la Rovine avea să fie prima dintre marile confruntări pe care armatele turcești urmau să le aibă cu oștirile domnitorilor români. Există, încă, controverse cu privire la datarea acestei mari bătălii, deoarece cronicile din Serbia arată că s-a petrecut în octombrie 1394, în vreme ce bizantinii consideră că a avut loc mai târziu, abia în luna mai a anului 1395.
Dacă, în cronicile turcești, inevitabil părtinitoare, se vorbește, despre o încleștare colosală, în care ambele părți combatante au suferit, la Rovine, pierderi semnificative și în care sultanul a fost nevoit să se retragă „cu cinste”, cronicarii slavi, mai imparțiali, descriu o luptă în care cerul s-a întunecat de la puzderia de săgeți eliberate din arcuri iar sultanul Baiazid „Fulgerul” a trebuit să dea bir cu fugiții, împreună cu toată armata care îi mai rămăsese. Așadar, nici vorbă despre vreo retragere demnă a turcilor.
Având în vedere dimensiunile cu mult mai mici ale armatei muntene, comparativ cu mărimea armatei de invazie otomană, succesul trupelor conduse de către Mircea s-a bazat, în bună parte, pe configurația locului unde s-a dat bătălia decisivă, descris drept o zonă împădurită, dar și mlăștinoasă. Dacă mai adăugăm că armata pe care Mircea s-a bazat în bătălia de la Rovine era de circa 10-12.000 de ostași, cu atât mai mare devine meritul voievodului român și a destoinicilor săi luptători!
Cronicarii bizantini se referă la substanțiale pierderi, de partea turcească. Din păcate, circumstanțele au făcut ca, după Bătălia de la Rovine, Mircea să nu-și poată asigura tronul, statornicia domniei, chiar dacă turcii au făcut cale întoarsă. Motivul?
Atât otomanii, cât și voievodul moldovean sau polonezii susțineau că pe tronul muntean trebuie să se afle altcineva, diferit de Mircea. Acel „altcineva” era Vlad I, care avea să domnească vreme de un an. Așa că, sub presiunile atâtor adversari, Mircea s-a retras, vremelnic, în Ardeal iar Vlad a ocupat tronul. Vlad I „Uzurpatorul” avea să fie primul voievod din Muntenia care a acceptat să plătească haraciul către turci.
Însă, energicul Mircea nu avea să tolereze această situație pentru prea multă vreme, astfel că, în 1397, avea să devină din nou domnitorul Țării Românești. Pe durata domniei lui Mircea cel Bătrân, teritoriul Țării Românești a avut cea mai mare suprafață, din toată istoria sa. Cronicarul german Johannes Leunclavius (1533-1593) se referea la Mircea cel Bătrân ca la un „…principe între creștini, cel mai viteaz și mai ager”.