În perioada 1678-1688, Țara Românească a fost condusă de către Șerban Cantacuzino (1640-1688), fratele lui Constantin Cantacuzino – vestitul cărturar care după ce a absolvit Universitatea de la Padova, a realizat o hartă a Valahiei și a redactat o istorie a Țării Românești.
Deși Șerban Cantacuzino a fost, oficial, vasalul Imperiului Otoman, intențiile sale erau îndreptate către o politică independentă și antiotomană. Obiectivele sale erau extrem de ambițioase. Întocmise un plan de atac prin care ar fi urmat, nici mai mult, nici mai puțin, ca turcii să fie alungați definitiv din Europa. Prin ambițiile sale (ce vizau, se pare, chiar ocuparea vechiului tron al împăraților bizantini) Vodă Cantacuzino poate fi asemuit lui Mihai Viteazu.
Austriecii îi făgăduiseră că i se va încredința tronul imperial de la Constantinopol, după biruirea Imperiului Otoman și scoaterea capitalei foștilor împărați bizantini de sub stăpânirea Semilunei. E greu de spus dacă ar fi reușit sau nu în ambițiosul său plan, dar și-a pierdut viața mai înainte de a-l fi pus în practică (existând opinia că domnitorul ar fi fost otrăvit).
Asediul Vienei
Voievodul Șerban Cantacuzino a fost silit să participe la cunoscutul asediu al Vienei, în anul 1683. La fel ca și conducătorii Ardealului și Moldovei, Cantacuzino a trebuit să îi ajute pe turci în încercarea lor de a cuceri cetatea care le-ar fi deschis calea mai departe, către apus. Dar nu le-a fost devotat turcilor, ca vasal. La asediul Vienei, ostașii valahi n-au participat cu convingere. Dovadă că ghiulelele trase asupra orașului din tunurile armatei muntene erau unele „oarbe”, anume confecționate pentru a nu provoca distrugeri însemnate. După insuccesul de la Viena, puterea otomană în Europa avea să intre în declin.
Șerban Vodă era un domnitor sever. Atât de sever și temut încât unii boieri abia îndrăzneau să solicite o audiență iar odată ajunși înaintea sa, mulți se pierdeau cu firea. Totuși, față de alți domnitori, Cantacuzino nu osândea pe nimeni la moarte fără a-și da acordul și boierii în acest sens și fără o judecată a Divanului. A rămas în istorie ca un iubitor de artă și ocrotitor al artiștilor.
Șerban Cantacuzino a purtat negocieri serioase cu Habsburgii, pentru a trece în tabăra creștină (expunându-se la represalii din partea turcilor). Habsburgii i-au făgăduit că îl vor ajuta în planul său extrem de îndrăzneț de alungare a turcilor din Constantinopol. Mai existau și alte state puternice care s-ar fi alăturat unui asemenea demers.
Cantacuzino mai purta discuții și cu reprezentanții Veneției și ai Rusiei. Totodată, însă, marile puteri europene râvneau la unele dintre teritoriile românești. De aceea, domnitorul muntean nu se putea arăta ostil față de turci înainte de a sosi vremea potrivită.
În toamna lui 1688, Șerban Cantacuzino le-a dat de știre Habsburgilor că dorește să treacă de partea lor, în urma promisiunilor acelora că vor susține pe deplin planul său cutezător de izgonire a otomanilor din Balcani și de recucerire a Constantinopolului. Peste doar câteva săptămâni, ambițiosul domnitor avea să piară pe neașteptate, unii spun că în urma unei otrăviri, alții că din cauza unei boli. Urmașul la tron al lui Șerban Vodă avea să fie Constantin Brâncoveanu.
Chiar dacă aspirațiile sale cutezătoare nu s-au putut realiza și chiar dacă viața și domnia sa n-au fost prea lungi, în urma lui Șerban Vodă au rămas realizări remarcabile. Fiind un mare iubitor de cultură și de carte, el a susținut înființarea mai multor tipografii. „Biblia de la București” a fost tipărită (în limba română), în 1688, cu sprijinul său. Pe de altă parte, a fost ctitor pentru Mănăstirea Cotroceni.
Pe lângă faimoasele ghiulele „oarbe”, sabotarea actiunilor turcilor la asediul Vienei și planul său curajos de ocupare a Constantinopolului, domnitorul Șerban Cantacuzino a mai rămas în istorie pentru încă un lucru inedit. El i-a făcut pe țăranii munteni să se asemene, într-o importantă privință, cu… aztecii, mayașii ori incașii.f
În ce fel? Prin dieta cotidiană! Porumbul era, alături de fasole, alimentul de bază pentru incași, mayași ori azteci. Ei bine, în timpul domniei lui Șerban Vodă porumbul a început să fie cultivat și în Țara Românească. Cereala adusă de pe îndepărtatele meleaguri ale Americii a fost adoptată numaidecât de către urmașii geto-dacilor.
De atunci, de la sfârșitul secolului XVII, și până la mijlocul secolului XX, „pâinea cea de toate zilele” a țăranului român a fost… mămăliga. Cu acest modest aliment în traistă, țăranul român a plecat la arat și la coasă, dar și la război – pentru apărarea gliei sale.