Dacă Eminescu a fost declarat nebun, scos din viața publică, internat într-un sanatoriu și în final asasinat, este pentru că el a deranjat enorm, prin articolele sale, politicienii trădători și interesele Imperiul Austro Ungar. Nu doar că a criticat fără milă toate acțiunile antinaționale ale acestora dar, cu un an înaintea marii înscenări, pe 24 ianuarie 1882, înființa societatea Carpații al cărei scop era unirea Transilvaniei cu România, într-o DACIE MARE.
Articolul de mai jos a avut un efect politic atât de puternic, încât a fost pe punctul de a spulbera coaliția guvernamentală care se constituise în urma alegerilor generale din octombrie 1888.
"Se poate pune întrebarea dacă, în împrejurările actuale şi cu grupările existente ale partidelor politice din ţară, va fi sau nu cu putinţă ca guvernul să izbutească pe deplin în realizarea programului său de reforme, dînd ţărei toate îmbunătăţirile pe care timpul şi situaţiunea poporului o reclamă.
E adevărat că, în anul în care a espirat, ţara a trecut prin o criză politică a cărei însemnătate şi ale cărei rezultate probabile nu se pot apreția de pe acum şi imediat, dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că acea criză stă într-o strînsă legătură cu soarta politică şi socială a ţării, şi din ea trebuie să răsară soluţiunile normale ale problemelor politice pe cari reforma ni le impune.
E deci cestiunea dacă ne aflăm în adevăr în preziua unor evenimente care să decidă în mod hotărîtor poziţiunea ţării ca stat civilizat şi constituţional, întemeiat pe cerinţele dreptului modern şi ale exigenţelor prezentului, dacă avem încă puterea de-a întări şi îmbunătăţi situaţiunea dinlăuntru prin reforme înţelepte şi măsuri corespunzătoare cu ele, dacă avem voinţa de a continuă, în interesul bine înţeles al ţării, programul politic inaugurat în martie anul trecut, sau dacă din nou tendinţele adverse ale grupurilor politice cu aspiraţiuni învechite şi egoismul glacial al ambiţioşilor politici vor ridica piedici în calea dezvoltării naţionale.
Prezumţiunea care admite posibilitatea introducerii reformelor presupune, însă, ca condiţie neapărată, ca din lupta parlamentară ce se va încinge între grupurile politice actuale, guvernul din martie să iasă nu numai în formă, ci şi în esenţă, în ce priveşte spiritul politicii sale, c-o victorie deplină asupra adversarilor; iar prezumţiunea a doua, adică crearea de piedice în contra realisărei programului de reforme, s-ar ivi desigur în cazul cînd unele din elementele politice, cari participă la putere, n-ar vedea în sacrificiele pe cari guvernul din martie le-au făcut, pentru a ajunge la o înţelegere, decît un semn de slăbiciune sau de înclinare de a renunţă la realizarea programei, atît în ce priveşte forma cît şi spiritul ei.
Rezervele pe cari guvernul din martie le-a stabilit, pentru ca o înţelegere să fie cu putinţă, au fost, în privire formală întîi, că nu se renunţă la nici unul din membrii cabinetului cari ar fi colaborat la proiectele de reformă, iar în privire materială, declaraţiunea, asemenea francă, că nu se renunţă la nici unul din proiectele de reformă. Pe baza acestei convenţiuni s-au format, deci, pîn-acum, majoritatea parlamentară şi tot pe această temelie ar fi de dorit ca să rămîie şi în viitor.
Zicem că aceasta e de dorit, dar vine întrebarea: oare această majoritate va persistă să existe şi atunci cînd i s-ar zice că cabinetul are o altă misiune, mai generoasă, decît aceea de-a servi de unealtă în desfăşurarea egoistă şi unilaterală a manoperelor de partid şi de-a păstra intrigilor politice caracterul veninos şi vendicativ care îl au azi? Această întrebare e întemeiată şi ar fi o credulitate prea mare şi un optimism exagerat dacă am admite că guvernul nu va fi nicicînd pus în necesitatea de a-şi arată nemulţumirea faţă cu maşinaţiunile unor pretinşi amici politici.
Dintre proiectele propuse, se înţelege că primează cele privitoare la cestiunea agrară şi că merită preferenţă şi întîietate în şirul discuţiunilor parlamentare. Dar o cestiune de o importanță, de nu egală cel puţin coordonată celei de mai sus, este a reformei organizaţiei judecătoreşti prin admiterea, măcar parţială, a inamovibilităţii. În această privinţa însă, s-a întîmplat ceea ce Victor Hugo propunea pentru aducerea în lume a păcii universale. Amic al păcii şi amic al celor ce propagă formarea unei legi universale pentru a eterniza pacea, el zice: doresc pacea universală care să-mpace toate interesele. Cam astfel, înainte de a se fi votat legea inamovibilităţii, s-au întîmplat remanieri în personalul magistraturii, cari seamănă cu mijlocul propus de Victor Hugo pentru întemeierea păcii universale. Dar să sperăm că, pe viitor cel puţin şi sub domnia unei noi legi, va înceta obiceiul de-a numi sau demite magistraţi numai pe motivul strîmt că ar fi avut alte convincțiuni politice, căci toate consideraţiunile de partid şi personale ar trebui cu desăvîrşire înlăturate cînd e vorba de numiri în magistratură, unde numai interesul unei dreptăţi impersonale caută să decidă.
În discordanță cu misiunea ce-a fost încredinţată cabinetului, care a fost o misiune de împăcare, vedem răsărind din nou, pe orizon, pericolul unor procese de răzbunare politică, ca cel privitor la dezordinile comise la unele redacţiuni şi, în sfîrşit, ca procesul pe care unele elemente voiesc să-l facă fostului cabinet Brătianu.
E evident că asemenea lucruri sînt cu totul contrarie rolului de împăcare cu care coroana însărcinase cabinetul şi că toate acestea nu pot decît să alimenteze şi mai mult urele şi răzbunările politice, căci, în privinţa acestui rol, d. ministru de externe s-a exprimat încă din martie, în numele noului cabinet: ,,Garanţie de impunitate pentru guvernul trecut? Noi, în această privinţa - şi această declaraţiune o fac în numele întregului guvern - credem şi nu ne vom depărta niciodată de această credinţă, că în politică greşalele se îndreptează, dar nu se răzbună. Dacă dv. credeţi ca în ţară această, la fiecare răsturnare de guvern, să se ajungă la răzbunare şi pedeapsă, dacă credeţi ca pentru fiecare greşeală politică să fie, în afară de răspunderea morală, în afară de pierderea puterii, şi o răspundere care atrage după sine pedeapsa, dacă dv. voiţi să aruncaţi ţara într-o confuzie şi convulsiune nepomenite, declar că nu noi ne vom preta la un asemenea joc”.
Toate aceste împrejurări, izolate una de alta, par a nu avea însemnătate; însă, luate la un loc, ele întăresc presupunerea că se pregătesc diferite expediente, îndreptate contra cabinetului şi, în adevăr, înţelegerea stabilită cu atîta greutate ar fi pusă în cestiune şi s-ar decide definitiv întrebarea dacă ţara mai e în stare ca, sub conducerea unor oameni încercaţi şi dezinteresaţi, să se dezvolte înainte, sau dacă, în locul erei nouă de reforme administrative, sociale şi financiare, o să revie timpul de neomenoasă exploatare şi de vînătoare de funcţiuni pe care l-am avut de curînd. Mult n-ar dura o asemenea reacţiune, dar în orice caz, în timpuri în care ţara are nevoie de o conducere serioasă pentru garantarea siguranţei sale, o asemenea reacţiune ar fi o nenorocire. "
MIHAI EMINESCU, „Se poate pune întrebarea...”, România liberă,13 ianuarie 1889 (reprodus în La liberté roumaine , III, nr. 10, 14/26 ianuarie 1889), Apud M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei. (Editie critica intemeiata de Perpessicius), București, pp. 685-686
NOTA . Articolul de mai sus a avut un efect politic atât de puternic, încât a fost pe punctul de a spulbera coaliția guvernamentală care se constituise în urma alegerilor generale din octombrie 1888. Mihai Eminescu îşi păstrase intacte verva şi forța de expresie, în ciuda “tratamentelor” la care fusese supus, cu doze uriașe de mercur şi supradozaje de medicamente care îi provocaseră schimbările de comportament. Iată cum s-au desfășurat faptele în preajma acestui moment...
După o tăcere publicistică forțată, impusă de acoliții lui Titu Maiorescu, Eminescu revine în 1888 la Bucureşti, unde își reia pe neașteptate activitatea jurnalistică. Începe să scrie la România Liberă dar, în același timp, fondează, în calitate de redactor șef, săptămânalul Fântâna Blanduziei, împreună cu frații Alexandru, Ulpiu și Nerva Hodoș. Moto-ul revistei era versul eminescian „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul”. Primul număr a apărut la 4 decembrie 1888 iar Eminescu a publicat în această revistă timp de șase numere, după care a dispărut definitiv din lumea publicistică. Revenirea sa în presă stârnise panică printre junimiști, foștii lui aliați, care s-au grăbit să-i astupe definitiv gura. Tulburării generale, provocate de revenirea în forță a lui Eminescu, i-a pus capac articolul de mai sus, apărut (nesemnat) în numărul din 13 ianuarie 1989 al „României Libere”.
Editorialul, care era o analiză fină și severă a contextului politic al momentului, în care liberalii și conservatorii făcuseră o alianță politică (ceva în genul USL-ului de astăzi) într-o formulă de guvernare eterogenă, a avut efectul politic al unui taifun. Furios, liberalul George Gună Vernescu, care se simțea vizat direct, și-a dat demisia, pentru scurt timp, din funcţia de ministru al Justiţiei, pentru că “era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial”, după cum a comentat presa din acea perioadă. S-a liniştit, însă, imediat, când miniştrii conservatori l-au informat că articolul e scris de „bietul Eminescu” şi că vor cere rectificări.
Ecourile articolului s-au vazut și în celelalte ziare, în zilele următoare. În numărul din 14 ianuarie La liberté roumaine a preluat integral artricolul din România Liberă, iar în 15 ianuarie Lupta scria pe prima pagina următoarele: “Şedinţa încă nu este deschisă, când d. Vernescu intra furios cu un exemplar din România liberă în care este înjurat. “Îmi dau demisia! Îmi dau demisia!” – striga către amicii săi care în zadar cearcă a-l linişti. Miniştrii junimişti îl înconjoară şi-l roagă să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi şi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… D. Vernescu se linişteşte, ba încă se prea linişteşte, şi aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Şedinţa se deschide…”
Şi ziarul Naţiunea a relatat scandalul de la ședința de Guvern: “În urma articolului apărut ieri în România liberă, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua - ceea ce a şi făcut, în numărul de azi al oficioasei - pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa”.
În urma acestui scandal, Mihai Eminescu a fost căutat, găsit şi internat din nou în sanatoriu, dar nu se ştie exact când. Abia la începutul lunii februarie, România Liberă anunţa că fusese dus la Ospiciul Marcuţa, dar că direcţiunea a decis că nu-l mai poate ţine, pentru că nu este plătită spitalizarea. De la Marcuţa a fost dus, ca și în 28 iunie 1883, la clinica privată a doctorului Şutu.
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cerea primului președinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei curatele pentru pacientul Mihai Eminescu.
S-a constituit un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, Șt. Mihãilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu și Mihail Brăneanu, care, convocați conform articolului 440 din Procedura Civilã (jurnalul 2783/89), depun la secția a doua a tribunalului, un proces verbal în care sunt de părere că „Boala fiind în recidivă, reclamã interdicția pacientului și rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră și să poată îngriji de întreținerea interzisului”. Procesul verbal al consiliului a fost scris în întregime și depus de Titu Maiorescu, care era și avocat.
La 15 iunie 1889, la clinica privată „Caritatea”, a doctorului Şutu, înceta din viață, în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicaţie cu mercur, „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (G. Călinescu).