În istoria românilor au existat o serie de răscoale populare aproape necunoscute publicului larg. Aparent cu o importanţă minoră, ele au contribuit la agravarea chestiunii ţărăneşti, care a culminat cu marea răscoală ţărănească de la 1907.
De-a lungul istoriei românilor ţăranii s-au ridicat la luptă, atunci când cuţitul le-a ajuns la os. În momentele în care exploatarea marilor proprietari de pământuri a ajuns la cote puţin suportabile, supuşii plugari români au pus mâna pe arme şi au devenit o forţă redutabilă care a dat naştere unor crize adânci în societatea românească.
În secolul al XIX-lea, problema ţărănimii sărăcite, înapoiate, aservite şi pe alocuri măcinată de boli şi alcoolism a fost în genere numită „chestiunea ţărănească”. Nerezolvată, a dus la ultima mare răscoală ţărănească din Europa în anul 1907.
De altfel, pentru publicul larg, singurele revolte ţărăneşti cunoscute sunt cele de la 1784, a lui Horea Cloşca şi Crişan, dar şi cea de la 1907.
În realitate ţăranii români s-au ridicat în repetate rânduri. Unele răscoale au fost trecute cu vederea de regimurile politice, ascunse de ochii opiniei publice, altele minimalizate de istoriografia patriotardă în anii comunismului.
Revolta ţăranilor contra lui Mihai Viteazul
Una dintre cele mai importante ridicări ale ţăranilor din Principatele Române, în Evul Mediu, împotriva stăpânirii feudale, a avut loc chiar în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Eroul de la Călugăreni şi cel creditat ca fiind primul făuritor al unirii tuturor ţărilor române a avut se pare o politică deficitară în ceea ce priveşte ţărănimea. Pentru a-şi atrage sprijinul militar al marilor proprietari de pământuri, Mihai Viteazul aşa cum arată istoricii, a dat ţărănimea pe mâna boierilor. I-a legat de glie şi i-a lăsat în calea abuzurilor feudale.
”Pe de altă parte, cercetări mai noi au dovedit că legătura lui Mihai mai are şi alt sens. Oamenii liberi, nedependenţi de proprietari, care existau în ţară, au fost şi ei făcuţi şerbi (rumâni) pe moşiile unde trăiseră liberi, aşa că măsura lui Mihai a lipsit de libertate în favoarea boierilor un număr de ţărani care până atunci nu fuseseră şerbi. Toate aceste adânci schimbări sociale au fost în folosul clasei boiereşti, care guverna cu Mihai şi în aceste împrejurări războinice s-au umplut de glorie, dar în acelaşi timp şi de bani”, scria istoricul P.P Panaitescu în lucrarea sa ”Mihai Viteazul”.
În aceste condiţii ţăranii din Muntenia s-au ridicat împotriva boierilor, dar şi a voievodului care-i asuprea. Mai mult decât atât Mihai a trimis până şi mercenari împotriva plugarilor care nu aveau de unde să mai plătască taxele impuse. În acel moment s-au ridicat la luptă şi i-au chemat până şi pe turci să-i ajute. ”S-au aflat veste sigură că Mihai Vodă punând asupra ţării o dajdie grea şi săracii fiind foarte slabi, neputând-o împlini, i-au dat de ştire că nu au cu ce plăti. Aflând aceasta domnul, trimise trei sute de cazaci ca să ia cu forţa dajdia ce o pusese, dar românii, aflând pentru ce veneau cazacii, hotărâră să se apere şi trecură peste Dunăre la Vidin cetatea turcului şi au chemat opt sute de turci ce trecură dincolo şi, împreună cu românii care ştiau unde locuiau cazacii, s-au dus noaptea să-i surprindă şi-i luară pe toţi prinşi, ducându-i cu ei la Vidin”, scria agentul ducelui de Toscana la Alba Iulia.
Revolta s-a aprins în 1596, fiind urmată imediat de altele în 1600, a ţăranilor din Mehedinţi şi Dolj. ”Întrezărim una din cele mai impresionante pagini din istoria îndureratului nostru trecut, obijduiţi, cu pământul răpit, şerbi ai boierilor, sătenii se ridică şi află unii de la alţii; mişcarea se întinde în toată ţara, unii cu căruţe, călări şi pe jos, pe drumuri cumplite, cu greutăţile de atunci străbat zile, poate chiar săptămâni până la scaunul domnesc de la Alba Iulia, cerând dreptate, o dreptate care pe atunci nu putea s-o înţeleagă nimeni”, scria P.P. Panaitescu în aceeaşi lucrare.
Ţăranii care s-au ridicat împotriva regelui neamţ
Una dintre răscoalele mai puţin cunoscute ale ţăranilor români ale legătură cu înscăunarea principelui Carol I. Este vorba de o întâmplare care nu a fost luată foarte în serios, poate şi datorită caracterului său oarecum anecdotic. Mai precis în 1866, ţăranii din Dăbuleni s-au răsculat fiindcă nu-l doreau pe Carol I ca domnitor al Principatelor. Eu se declarau împotriva abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, pe care-l susţineau. Pe 7 mai ţăranii de la Calafat la Dăbuleni s-au ridicat şi nu au recunoscut numirea principelui străin. Mai precis grănicerii selectaţi din rândul acestor ţărani au pus mâna inclusiv pe arme decişi să-şi facă dreptate.
Istoricul Adrian Cioroianu explică în cartea sa „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor” că ţăranii din Dăbuleni erau speriaţi că noul principe şi elita politică românească vor să le ia pământurile date de Cuza în 1864. „În primul rând, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pământurile înapoi. În fine, în al treilea rând, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună“, scrie în lucrarea sa Adrian Cioroianu. Oamenii erau decişi să meargă inclusiv până la Bucureşti ca să scape de neamţ. Răscoala a fost potolită imediat fiindcă ţăranii din Dăbuleni au fost convinşi cumva de noul principe că nu au motive de îngrijorare. Mai mult decât atât oamenii din Dăbuleni vor face mari fapte de vitejie în Războiul de Independenţă pentru principele Carol.
Revoltele necunoscute ale ţăranilor de acum 200 de ani
Binecunoscuta răscoală ţărănească de la 1907 a fost doar apogeul unor mişcări populare, greşit ignorate de autorităţile timpului. Deşi nu s-a popularizat foarte mult fenomenul, sfârşitul secolului al XIX lea a fost marcat de numeroase ridicări la luptă ale ţăranilor. Oamenii erau sărăciţi şi păcăliţi de arendaşi. Boierii preferau să părăsească moşiile şi să trăiască la oraş, lăsând pământurile pe mâna unor arendaşi, mulţi de altă naţionalitate, evreiască în special în Moldova. Arendaşii urmăreau ca orice om de afaceri să obţină profit de pe aceste moşii arendate. La rândul lor arendau pământul ţăranilor, la preţuri destul de mari şi pentru care plugarii aveau şi o serie de obligaţii, printre altele şi în muncă. Raporturile dintre proprietarii de moşii sau arendaşi, au devenit încordate în secolul al XIX lea răbufnind după legea împroprietăririi dată de Alexandru Ioan Cuza în 1864.
„Ţăranii cer mereu pămînt. Ei socotesc că, dacă li se va da pământ cât de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat sau e adevărat numai în parte. Dovada este că cei care au fost împroprietăriţi la 1864, la 1879, se plâng ca şi ceilalţi. Pământurile date la 1864 si la 1879 s-au fracţionat peste măsură prin moştenire. Altele s-au arendat pe nimic la cămătari, iar cei care au pământul întreg se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine“, arăta Spiru Haret la 1905. Prima revoltă ţărănească a izbucnit în 1888. S-a manifestat cu precădere în judeţul Dâmboviţa acolo unde la Găeşti proprietarul moşiei, Pană Olănescu încercase încă din 1865 aplicarea Legii rurarale de împroprietărire a ţăranilor dată de Alexandru Ioan Cuza. Săraci şi înfometaţi ţărani nu au mai suportat şi au plecat în număr mare să dea foc conacului şi să ceară socoteală proprietarului. Au urmat lupte în toată regula.
Peste 800 de răsculaţi confruntându-se cu jandarmii pe drumul către Piteşti. Alţii au luat cu asalt locuinţa subprefectului pentru a-şi elibera confraţii prinşi de autorităţi. Disperaţi ofiţerii din zonă cereau întăriri urgente contra răsculaţilor, „Solicităm urgent armată mai multă pentru că toată plasa este răsculată”, scria disperat la Ministerul de Interne al vremii subprefectul din Dâmboviţa. Răsculaţii au atacat Găeştiul în trei valuri dând foc şi ameninţând cu moartea arendaşii şi autorităţile. Cereau pământ şi uşurarea învoielilor agricole. Răscoala s-a întins la moşia Cojasca unde au avut loc lupte cu soldaţii, murind 5 ţărani.
”Pe proprietatea dlui Cafegi Başa Alexandru, locuitorii s-au răsculat. S-au tras focuri de armă şi sunt 5 morţi şi 2 răniţi.”, scria în ziarul „Lupta” din aprilie 1888. Focare ale acestei răscoale au apărut în toată zona Regatului României. Inclusiv în Moldova, au fost incendiate la 1888 case şi conace ale autorităţilor sau arendaşilor care asupriseră ţăranii.
Mai mult decât atât în localitatea Tudora,ţăranii au comis cea mai odioasă crimă de la sfârşitul secolului XIX. Primarul din Tudora,Vasile Amăriucăi, după ce şi-a bătut joc de ţărani şi i-a umilit a fost prins în 1893 de plugari şi omorât cu sadism. L-au bătut, spânzurat şi apoi decapitat. Cadavrul său a stat trei zile agăţat de un copac. Mişcări ale ţăranilor au izbucnit de asemenea şi în 1889, dar şi în 1900.
adevarul.ro