Tradiţia veche românească este încărcată de obiceiuri ciudate sau de-a dreptul înfricoşătoare. Cele mai multe tradiţii bizare au legătură cu moartea şi unele sunt încă practicate în satele româneşti.
Cultura românească populară este foarte veche, cu reminescenţe neolitice, traco-getice şi mai apoi stră-româneşti.
În cadrul manifestărilor culturale populare, de-a lungul timpului s-au păstrat sau au apărut obiceiuri bizare sau de-a dreptul înfricoşătoare. Majoritatea au legătură cu moartea şi căsătoria.
Ritualuri sexuale între fete
Una dintre cele mari dorinţe ale tinerelor din lumea satului românesc era să se căsătorească, iar una dintre cele mai mari spaime şi ruşinii era să rămână fată mare. Tocmai de aceea, pentru noroc în dragoste, dar şi pentru a-şi înlătura posibilele adversare, recurgeau la ritualuri bizare şi de-a dreptul pornografice.
Etnograful Ion Muşlea a strâns numeroase dovezi privind aceste ritualuri bizare centrate în jurul unei plante, mătrăguna.
Această „buruiană“ din care se putea extrage inclusiv otravă era descântată şi folosită pentru a aduce noroc în dragoste.
De exemplu în Maramureş, în comuna Boineşti, fetele dansează goale în jurul plantei, după ce o stropesc planta cu ţuică şi după ce dau peste cap şi un păhărel de tărie. Fetele merg şi aici câte două şi dansează goale împreună, se precizează în cartea lui Ion Muşlea, „Cercetări folclorice în Ţara Oaşului“. La Săpânţa, mergeau după mătrăgună un băiat şi o fată, neştiuiţi de nimeni şi dansau goi în jurul plantei chiuind.
Mai mult decât atât, în anumite regiuni au loc ritualuri pornografice. Fetele goale mimează sexul, se sărută, se mângâie în jurul mătrăgunei pentru a avea noroc în dragoste.
„Femeile şi fetele dansează goale în jurul mătrăgunei, dar deseori se mulţumesc să se despletească (urme ale nudităţii magice). Cuplurile se îmbrăţişează şi se mângâie. Pentru a culege frunza de mătrăgună, fetele se culcă unele peste altele, într-o mimică a actului sexual“, preciza Mircea Eliade.
Dacă ritualurile sexuale ale mătrăgunei au dispărut un alt ritual bizar, care are legătură cu nunta şi alegerea perechei se practică şi în ziua de astăzi. În anumite zone ale ţării, în special Moldova, se mai dansează găina.
Mai precis o găină vie sau gătită este jucată pe ritmuri de muzică populară în faţa mirilor sau chiar de către mireasă. Explicaţia este cât se poate de simplă. Jocul găinii este dovada clară că mireasa va fi gospodină şi nevastă bună şi totodată se atesta că este încă fecioară şi nu „găină bătrână“.
Mortul tras cu sania în miezul verii
Moartea este un alt moment extrem de important şi bine marcat în lumea satului românesc. De altfel ritualuri de înmormântare există în toată lumea. Cele tradiţionale şi arhaice sunt însă încărcate de o simbolistică bizară pentru omul contemporan. Şi în regiunile locuite de români s-au păstrat mult timp tradiţii ciudate. Unul dintre acestea are legătură cu dusul mortului la groapă.
De exemplu în zona Flămânziului, judeţul Botoşani, în mijlocul verii, mortul era dus la groapă pe o sanie trasă de boi. Automat urma alaiul funerar. Explicaţia specialiştilor este la fel destul de simplă.
”Defunctul era dus cu sania tocmai pentru a ajunge mai greu la groapă. Erau boi înhămaţi la sanie, la fel pentru a trage lent sania. Defunctul trebuia să mai fie privit de cei dragi şi să treacă uşor pentru ultima dată prin lume“, spune Gică Nistor, muzeograf la Muzeul Ţăranului din Flămânzi.
Acest obicei a dispărut însă în satele Moldovei. Până la dus mortul la groapă mai era însă un obicei funerar cu o mare încărcătură şi ţine de tradiţii extrem de vechi. Atunci când era scos sicriul din casă rudele defunctului spărgeau un vas de prag.
Era simbolul părăsirii definitive a casei celui răposat. Se spărgea vasul pentru ca sufletul său să nu se mai întoarcă printre cei vii şi să-i bântuie. Mai apoi, respectând vechi credinţe din lumea antică, morţii erau îngropaţi, chiar şi cu câteva decenii în urmă cu inventar.
Acest inventar, pe baza credinţei în viaţa de apoi, urmau să-i servească mortului în lumea celor dispăruţi, în cealaltă viaţă.
”Să puneau grăiţari şi un colăcel, că zice că merge pe la vamă, să-i fie la vamă şi colăcelu tot la vamă. La muieri le puneau furcă, să aibă de lucru şi acolo”, povestea în 1968 o bătrână din satul Bezed, culegătorului de folcor Ioan Cuceu.
Morţi străpunţi cu ţăruşul
Tot în legătură cu moartea şi cu sufletul celui decedat, la români au existat obiceiuri de-a dreptul înfricoşătoare. De exemplu cei care mureau în condiţii neprielnice, nedreptăţiţi, necinstiţi de comunitate sau neîngropaţi creştineşte se putea transforma în strigoi. Aceeaşi soartă o aveau şi cei care au dus o viaţă deşănţată şi departe de Dumnezeu cum spuneau oamenii din popor. Pentru a nu-i lăsa să facă rău comunităţii, să se întoarcă din mormânt şi să-i bântuie pe cei vii, strigoii trebuiau liniştiţi.
Modul de a linişti un strigoi, un trup ce se ridică din mormânt, era de-a dreptul înfricoşător.
Defunctul identificat ca fiind strigoi de comunitate, era dezgropat, blagoslovit de popă şi apoi i se înfingea în piept un ţăruş ascuţit. În acest fel mortul nu se mai ridica din groapă.
Alte ritualuri vechi sunt atestate în cazul strigoilor. De exemplu la începutul secolului este atestată povestea unui om rău, care murise şi se transformare în strigoi. Era bănuit că ataca oamenii ieşind din mormânt. Fiul său îl găsise plin de sânge şi rostogolit în mormânt. Mai mult decât atât, băiatul său se îmbolnăvise atacat de propriul tată, transformat în strigoi. Atunci, fără să mai stea pe gânduri, flăcăul l-a ars şi i-a băut cenuşa din inimă, scăpând de boală. A urmat un ritual complex în care cenuşa celui bănuit a fost sfinţită.