Anul, un moş bătrân, avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: „Ianuar”, „Februar”, „Martie” şi aşa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via.
Vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Bun şi făcut! Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat.
Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus canea. Oameni cuminţi. Cel mai mic dintre ei, „Februar”, şi-a pus caneaua jos de tot, aproape de doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urmă. Fiecare din fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalţi. Numai „Februar” a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea.
Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face”.
Îi vine poftă lui „Ianuar” să-şi guste şi el vinul. Suceşte de caneă, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui „Februar” mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după „Februar”, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută.
Când îl fugăreau, „Februar” plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui „Februar” şi e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.