Cunoasterea vietii spirituale a unui popor care a construit falnice cetati si sanctuare pe varfuri de dealuri si munti, care a creat o originala cultura materiala cu performante in toate mestesugurile de la ceramica la toreutica si a avut forta morala, credinta care a unit zeci de uniuni tribale in lupta impotriva unor migratori sau succesiv a trei mari imperii a captat adeseori atentia unor istorici, filozofi, poeti sau dramaturgi ai lumii antice ca si a celei moderne.
Religia dacica, mai ales asa cum apare ea in sursele literare antice de la Herodot la Iordanes, a constituit obiectul unor insemnate cercetari in multe centre ale Europei centrale si apusene, astfel ca unele ipoteze emise in secolul al XVII-lea constituie inca obiectul unor dispute. Confuzia de etnonime geti-goti si apoi daci-dani, intilnita in lucrari din antichitatea tarzie si evul mediu timpuriu, a avut deasemeni urmari fericite imbogatind uneori si informatiile asupra culturii spirituale dacice.
Investigarea din interior a culturii dacice a intarziat din cauza ca teoria purismului latin a fost peste doua veacuri preponderenta in istoriografia noastra si ea poate fi intalnita de la cei mai prestigiosi cronicari la Dimitrie Cantemir, cu exceptia oarecum partiala a stolnicului Constantin Cantacuzino, la reprezentantii Scolii ardelene. Demonstrarea originii romane a poporului roman, a obarsiei comune a romanilor din cele trei provincii istorice de pe teritoriul tarii noastre aveau o insemnatate exceptionala, iar prezentarea procesului de etnogeneza fara prima sa componenta se datora mai ales ideilor dominante in scolile in care au dobandit instructia intr-o epoca in care vestigiile geto-dacice erau cvasi necunoscute.
Secolul al XIX-lea a fost prin intentii, metodologie si realizari, epoca in care s-au pus bazele cercetarii stiintifice nationale a culturii materiale si spirituale geto-dacice.
Drumul cunoasterii inceput cu B.P.Hasdeu, Cezar Bolliac, Al. Odobescu a cunoscut o prima insemnata realizare prin lucrarea lui Gr. Tocilescu "Dacia inainte de romani", Bucuresti, 1880, a atins una din culmi prin "Getica" lui Vasile Parvan in anul 1926 si a continuat, s-a largit prin contributii majore, publicate in volume separate, fiind datorate lui Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe, I.I.Russu, D.Berciu, Hadrian Daicoviciu, I.H.Crisan, N. Gostar, I. Qlodariu.
Incercarile de definire a fizionomiei morale a poporului roman, de detectare si explicare a sursei unor trasaturi particulare, au prilejuit unor oameni de cultura, filozofi, folcloristi, istorici ai religiilor etc. sondarea unor perioade mai indepartate. Contributiile datorate lui Lucian Blaga si Mircea Eliade se detaseaza prin viziune si nivel si sunt indispensabile oricarei investigatii.
Daca lipseste deocamdata o sinteza documentata intitulata "Viata spirituala a geto-dacilor", asa cum avem lucrari separate pentru ceramica dacica, feronerie, importuri romane in mediu dacic, cercetarea in acest domeniu are un trecut de 4 secole cu importante realizari.
Intre factorii care au determinat o studiere inegala a stiintelor, artelor si religiei dacice se cuvin a fi mentionati: directia externa de pornire a cercetarii spiritualitatii dacice, contributia relativ tarzie si limitata a arheologiei in rezolvarea problemelor acestui domeniu, gradul sporit de dificultate care-l prezinta adeseori unele aspecte ale spiritualitatii.
Religia dacica, infatisata ca o forma particulara de religie, cuprinde un ansamblu de credinte, rituri si institutii care s-au format pe un spatiu mai intins al teritoriului carpato-ponto-danubian, pastreaza unele radacini in epoci mai indepartate si dainuiri in religiile si culturile care au succedat-o.
In urma cu peste trei decenii, lingvistul, epigrafistul si istoricul I. I. Russu a scris in paginile unei reviste clujene prima sinteza stiintifica asupra religiei dacice. Bibliografia impresionanta, desi selectiva, prezentata intr-o grupare tematica, analiza sistematica a credintelor, practicilor, a naturii si substantei divinitatilor, incercarea de a da raspuns la intrebarile privind numarul si originea zeilor, locul religiei getice in contextul celorlalte religii ale popoarelor indoeuropene, incercarea de a clarifica esenta credintei getice despre destinul oamenilor dincolo de hotarul vietii s. a. mentin lucrarea profesorului clujan intre contributiile valoroase.
In lucrarea lui I. I. Russu aportul arheologiei la reconstituirea religiei dacice era apreciat "foarte modest, daca nu chiar nul". Acelasi autor era de parere ca nu exista o arta religioasa, temple si statui de zei. Se poate observa ca tanarul pe atunci I.I.Russu impresionat de stilul si profunzimea studiilor poetului filozof Lucian Blaga - mai ales a celor din revista "Saeculum" - citandu-l adeseori, se alatura aprecierilor sale ca "in temeiul informatiilor de care dispunem nu putem aspira la reconstituirea continuturilor ca atare ale mitologie si religiozitatii", ci a arata cel putin "locul pe care-l ocupa acea mitologie si religiozitate getica in cadrul unei topografii stilistice are ar imbratisa toate ramurile ariene".
Caracteristicile mitologiei getice (orizont dezmarginit, afirmare defensiva, geometrism, stilizare foarte abstracta, participare magic - activa la existenta, antropomorfism, implinire in post existenta) si situarea ei intre mitologia celta si cea indica, intreaga topografie stilistica propusa de Blaga cu o rara sagacitate si putere de esentializare a stimulat cercetarea spiritualitatii dacice, unele ipoteze fiind confirmate de descoperirile actuale. Asupra categoriilor stilistice care "se imprima.. tuturor plasmuirilor de cultura" Blaga a revenit atat in Spatiul mioritic cat si in Fiinta istorica.
De sute de ani sunt analizate mai ales textele scrise in sec. V si I i.e.n., respectiv sec. VI e.n., de Herodot, Strabon si Iordanes, texte care furnizeaza principalele date asupra religiei dacice. Descrierea peregrinarilor lui Zalmoxis in Istoriile lui Herodot, cu adaugiri la Strabon si apoi la Iordanes, porneau de la ideea imposibilitatii unei gandiri originale la un popor "barbar" si atunci rationalismul grec trebuia sa stabileasca sursele, care nu puteau fi decat filozofia greaca (Zalmoxis sclav al lui Pithagora in insula Samos) sau religia egipteana.
Evhemerismul cerea sa i se stabileasca itinerariul perioadei care a precedat transformarea omului Zalmoxis in zeu. In acest spirit trebuie si uneori au fost interpretate cele scrise de Herodot. Aceleasi cuvinte despre Zalmoxis si Gebeleizis au condus pe unii istorici moderni la concluzia ca religia dacica este henoteista sau chiar monoteista, Zalmoxis fiind considerat unicul zeu, iar Gebeleizis unul din epitetele sale, pe altii la concluzia ca ne aflam in situatia unei religii dualiste de tipul celei iraniene in care Zalmoxis si Gebeleizis erau echivalati cu Ormuzd (Ahura-Mazda) si Ahriman si, in sfarsit, ca e o religie politeista.
Henoteismul a fost sustinut pe baza unui fragment din cartea a IV-a din Istoriile lui Herodot al carui text ramane echivoc si este considerat astfel de toti exegetii.
Politeismul, cunoscut si in alte religii indoeuropene, cu creatii corespunzatoare diferitelor zeitati, fenomene, elemente si forte ale naturii: pamantul, cerul, fulgerul, lumina, focul, apa etc, zeitati antropomorfizate, pare mai apropiat de situatia reala. In scrierile lui Vergilius si Ovidius este mentionat cultul lui Mars (Ares) la daci, dupa cum ar putea fi amintit cultul Hestiei si al zeitei Bendis-Diana.
Impotriva henoteismului preconizat de Vasile Parvan s-au pronuntat C. Daicoviciu, I.I. Russu, L. Blaga s. a., iar caracterul politeist al religiei dacice este punctul de vedere dominant exprimat in toate sintezele istoriografiei noastre postbelice. Prezentarea argumentelor fiecareia din cele trei optiuni posibile depaseste limitele si intentiile acestor insemnari. Pentru Mircea Eliade problema "monoteismului geto-dac" apartine istoriei ideilor in Romania moderna si nu istoriei religiilor.
In ultimii 30 de ani progresele in cunoasterea vietii spirituale dacice se datoresc unor ingenioase reinterpretari a izvoarelor literare antice, progreselor lingvisticii traco-dacice, celor din istoria religiilor si mai ales aportului substantial al arheologiei.
Arheologia a dezvelit temple si sanctuare, a dezvaluit o arhitectura civila si religioasa in echilibru armonios cu mediul, cunostinte de astronomie probate prin sanctuarul rotund sau obiecte minore, cunostinte de medicina etc. Sanctuarele rotunde sau rectangulare din Muntii Orastiei, de la Tilisca, Pecica, Barbosi sau Batca Doamnei se alatura culturii materiale identice in dovedirea unitatii culturale a lumii geto-dacice.
Lipsa totala a sculpturii monumentale si a picturii murale este compensata de artele minore, orfevrarie, argintarie, decoratia vaselor de ceramica si prin plastica. A fost remarcata eleganta formelor si geometrismul. Preferinta pentru nonfigurativ explicata de unii prin cvasi aniconismul religiei dacice devine tot mai relativa datorita noilor descoperiri. Pana vor fi gasite ample inscriptii lapidare in Dacia preromana, datorita arheologiei se poate raspunde in prezent pozitiv la intrebarea daca au cunoscut dacii scrisul.
Descoperirile cele mai insemnate provin de la cetatile dacice din Muntii Orastiei si din cetatea dacica de la Ocnita (Ocnele Mari) - Ramnicu Valcea, unde este localizata antica Buridava. La Sarmizegetusa Regia au fost gasite peste 80 blocuri de piatra pe care sunt incizate una - trei litere grecesti. Asemenea blocuri au inceput sa fie descoperite din deceniul al IV-lea al secolului trecut. Semnificatia lor continua sa fie disputata.
Principalele ipoteze sint urmatoarele:
a) album cu nume de regi si preoti, la unele grupuri lipsind vocalele.
b) cifre sub forma de litere, semnele arhitectilor greci.
c) calcule astronomice pentru construirea sanctuarelor mai ales a sanctuarului calendar.
Stampilei cu litere latine, scrisa retrograd Decebalus per Scorilo, aplicata pe un mare vas de cult i s-au atribuit intelesuri diferite in functie de acceptia latina sau daca a cuvantului per, cu sensul de puer sau ca perpor ca in multe antroponime traco-getice.
Descoperirile prof. D. Berciu de la Ocnita apartin ultimilor 3 ani. Cea mai insemnata inscriptie este grafitata pe un vas de provizii si prin ea aflam de un "rege" necunoscut, cu nume bine atestat in antroponimia traco-getica, si inscriptiile REB si BVR scrise cu caractere latine. Epigrafe mai marunte cu scriere latina, greaca sau cu semne zise sarmatice au fost gasite si in alte asezari din zona est carpatica.
Corespondenta diplomatica cu Domitian si inscriptia pe ciuperca din mesajul trimis imparatului Traian se adauga stirilor literare "Dio Cassius" care atesta existenta scrisului la daci.
Revenind la aspectele religiei dacice, se cuvine a mentiona ca studiilor asupra lui Zalmoxis scrise de Q. Kazarow in 1906 si 1912, de J. Coman, I. I. Russu li s-a adaugat in anul 1970 lucrarea ampla a lui Mircea Eliade. Cercetarea lui Zalmoxis este cercetarea esentei religiei dacice si in lucrarea savantului nostru sunt realizate stirile antice, este utilizat comparatismul, folclorul, arheologia, nu este eludata vreuna din principalele aspecte exprimate direct sau sugerate in textele referitoare la zeu. Intre numeroasele aspecte analizate in cuprinsul celor 50 pagini dense se impune a fi relevate: sensul initiatic al ocultatiei si epifaniei si evolutia religiei dacice.
Infatisarea frecventa a "mortii rituale" pe reliefurile culturale ale Cavalerilor danubieni datind din secolele II-III e. n. isi are originile cele mai probabile in ocultatia si epifania lui Zalmoxis.
Retragerea simbolica a lui Zalmoxis intr-o camera subterana - o katabasis, un descensus ad inferos - isi gaseste analogii la Pitagora. In aceasta retragere unii au vazut un indiciu ca Zalmoxis era o divinitate chtonica, unii naturista, la fel ca alti zei care mor si reinvie periodic.
Dar Zalmoxis nu era zeul care moare precum Adonis, Atis sau Osiris, cu toate ca scena mitico-rituala in sine a ocultatiei si epifaniei este regasita in lumea antica mediteraneana si asiatica. In acelasi timp, daca am admite ca intr-o anumita etapa, Zalmoxis a avut ca functie principala cea de zeu al pamantului, el nu este singurul intre numeroasele zeitati cu aceste atribute. Egipteanul Geb si romanul Quirinus sunt zei htonici sau ai fecunditatii terestre sau cumuleaza si functiile unor astfel de divinitati.
Grota putea fi, cum s-a observat, o imago mutidi. Dar reamintim ca mithraea, templele zeului Soarelui neinvins - Mithras, aveau forma unor pesteri, puteau fi pesteri si ele se aflau totdeauna sub nivelul solului de calcare. Pozitia subterana a constructiei nu poate fi deci hotaratoare in stabilirea atributelor zeului.
La rigoare, vagi asemanari, interesante totusi pentru eventualul fond indoeuropean comun, ar putea fi stabilite si cu mundus-ul roman, constructia subterana a ritului de fondare cladit astfel incat sa simbolizeze lumea subpamanteana, terestra si cereasca.
De asemenea, in ritualul trimiterii mesagerului catre Zalmoxis se vede ca sufletul este cel presupus a ajunge la zeu. Am remarca faptul, ca desi mesageri exista in foarte multe religii monoteiste si politeiste, tipul si directia difera total in religia daca - ca este o indiscutabila originalitate, distincta net de angelolatrie si adaugam imediat de sacrificiile umane cunoscute in multe alte religii ale antichitatii. Mai ales prin aceasta apropiere om divinitate - intermediarul fiind tot om. Avem credinta ca nu era doar un rit propitiatoriu - cu o precatio a colectivitatii si un sacrificium.
Dar Zalmoxis si nemurirea dacica se lasa cu greu definite in putine randuri. S-a remarcat ca Zalmoxis care reveleaza o doctrina eschatologica si fondeaza un cult initiatic isi face aparitia in istoria religioasa propovaduind. Credinta in nemurire a continuat sa intrige pe grecii secolului al V-lea. Post existenta fericita a sufletului nu era un dar general ci se obtinea prin intermediul unei initieri, ceea ce apropie pe Zalmoxis de misterele grecesti si elenistice.
Arheologia, dovedind predominarea ritului incineratiei vreme de secole, in unele perioade ca rit exclusiv pentru maturi, mormintele de inhumatie apartinand doar unor copii, a venit in sprijinul conceptiei despre postexistenta sufletului. Tumulii funerari, mai rari si cu un inventar mai bogat decat inmormantarile care alcatuiesc cimitire plane, dar existenti in intreaga istorie a geto-dacilor, posibil sa fie si o imitare a locuintei subterane a lui Zalmoxis.
Celalalt principal zeu al panteonului dacic, ar fi Qebeleizis, echivalat de unii cu Zbelsurdos, zeu al furtunii, Gheib, fiind tradus prin lumina, fulger. Oricum Gebeleizis, atunci cand nu e considerat epitet al lui Zalmoxis este socotit a fi un zeu celest.
Textele antice contin marturii, despre raporturile intre zeu, rege si marele preot, pozitia deosebita a marelui preot de la Deceneu la Vezina, in timpul epocilor de apogeu a civilizatiei dacice; informatii utile despre secte si organizare sacerdotala. La theosebeis ("cei care iubesc zeul") si "kapnobatai" (asceti si contemplativi), Strabon adauga pe uctai, iar Josephus Flavius, in Antiquitates judaicae, ii numea pleistoi si-i compara cu esenienii.
Kogaionon - Muntele sacru mentionat doar de Strabon a fost localizat de un invatat francez din secolul al XVIII-lea la Casin - Tg. Ocna. Intamplarea face sa fie in vecinatate cetatea dacica de la Titelca-Tisesti sapata in urma cu mai bine de doua decenii. In prezent se admite ca fiecare cetate avea o zona sacra dar Muntele Sfant putea fi numai in zona marilor sanctuare din Muntii Orastiei.
Comparatismul, exegeza textelor a dus la relevarea unor elemente interesante, dar credinte asemanatoare au generat adeseori rezultate diferite atat in conceptiile asupra vietii cat si in pregatirea "vietii de apoi". Am reamintit de credinta in nemurire existenta la atatea popoare. Cuvinte homo-hutnus si adam-adama "om-pamant" pot ele insele constitui marturii indepartate despre similitudinea creatiei omului in viziunea a doua religii ce par atat de indepartate.
Intre sursele care le consideram inca neexplorate suficient pentru reconstituirea religiei dacice sunt: arta traco-getica si Columna lui Traian. Cunoscuti arheologi si istorici si-au exprimat scepticismul in legatura cu valoarea elementelor furnizate de reprezentarile infatisate pe tezaurele traco-getice. Se contesta, de asemenea, continuitatea ei din secolele V-IV i.e.n. pina catre epoca clasica dacica.
Descoperirile de la Pecica si Cugir, unde au fost gasite piese de aur si in complexe datand din secolele II i. e. n.- I e. n., se adauga piesele lucrate de argintarii daci, infirmand ceea ce se opunea si logicei istorice si argumentand optimismul referitor la posibilitatea descoperirii unor tezaure datand din perioada dacica clasica sau care completeaza verigile intermediare secolelor IV i.e.n. in I e.n.
La fel ca cele mai multe produse antice ale artelor figurate si tezaurele traco-getice au avut desigur intre principalele izvoare de inspiratie pentru scenele infatisate, conceptiile religioase. Afirmatia aceasta poate fi sustinuta prin numeroase produse ale artei traco-gete.
Tezaurul de la Baiceni se inscrie printre cele mai. Interesante Produse ale orfevrariei traco-getice din secolele V-IV i. e. n. datorita scenelor infatisate, a diversitatii pieselor. Pe un obrazar, este infatisat un bucran - cap de taur - flancat de 2 serpi. Bucranul este simbol solar bine cunoscut in numeroase religii antice, iar sarpele, cu multiple semnificatii - uneori opuse in spatii diferite - tinerete vesnica, traiectoria soarelui, simbol malefic etc. - este in general simbol htonic. Asocierea celor doua simboluri pe reliefurile cultuale ale Cavalerilor danubieni sau alte reprezentari cunoscute in secolele ulterioare confectionarii tezaurului de la Baiceni apartin divinitatilor care cumuleaza cele doua domenii htonic si uranic. Reprezentarea ar putea ilustra asadar si un moment al sincretismului interior dacic, posibil intre Zalmoxis si Gebeleizis, petrecut in acea perioada. Purtatorul coifului din acel tezaur era probabil dupa scenele modelate "rege" si mare preot.
Statuete lucrate din diverse materiale reprezentand divinitati cu forme umane sau zoomorfe, simboluri ale protectiei divinitatilor, a influentei tutelare a stramosilor asupra descendentilor, simbol al unei puteri magice, aducatoare de ploi fertilizante etc. au fost gasite in asezarile preistorice de pe diferite continente sau de pe teritoriul actual al patriei noastre. Figurinele din secolele II i. e. n.-II e. n. continua asadar in spatiul carpato-danubian traditiile unei plastici cu functii in general magico-cultuale si cu realizari artistice remarcabile.
Utilizarea figurinelor ca amulete sau in practica magica a fost de mult postulata si confirmata prin cateva descoperiri. Publicand plastica din asezarea dacica de secolele I-II e. n. de la Dumbrava am avansat unele ipoteze in legatura cu alte posibile functii si semnificatii ale unor tipuri de figurine antropomorfe. Sunt figurine cu reprezentarea Cavalerului trac sau reprezentari partiale dar pars pro toto ale imaginii amintite. Sunt figurine care pot fi considerate marturii ale unui cult phallic la daci, separat sau ca parte componenta a credintelor care alcatuiesc cultele dionisiaco-sabaziace, eventual si a celor metroace. Cultele tracice sau traco-frigiene n-au fost straine religiei dacice.
De asemenea, cercetarea tuturor pieselor dacice cu reprezentarea figurei umane, pe monede, vase de argint, falere, fibule etc. au permis reliefarea cultului fetei si a capului la daci, asa cum exista si la celti. Capul prin forma sa sferica a stimulat un simbolism al Soarelui al divinitatii celeste etc. Dar multimea pieselor de acest tip, unele cu locas pentru a fi infipte, ultima de la Ocnita (jud. Valcea) ne dau dreptul sa propunem reinterpretarea scenei XXV, de pe Columna Traiana. Constructiile cu obeliscuri ar putea fi mici sanctuare in aer liber (sacella), cu idoli betylici, situate in afara incintei fortificate, cum apar de obicei sanctuarele cu tamburi de piatra si nu gropi impotriva lupilor cum presupunea C. Cichorius. In preajma drapelului de lupta al dacilor si al sanctuarului de capete fixate pe pari aveau o semnificatie integrata in ansamblul de cult.
Monumente care glorifica vitejia si sacrificiile Romei in luptele pentru cucerirea Daciei, monumente si inscriptii votive sau funerare, produse ale toreuticii, ceramica pictata, ceramica cu reliefuri sau medalioane si plastica stau la indemana celui care ar incerca sa alcatuiasca o "zoologie istorica" sa efectueze o trecere in revista a animalelor care au existat in Dacia sau a celor prezente in mitologia, magia sau imagistica cultuala a Daciei preromane si romane.
Intr-un studiu intocmit recent am trecut in revista produse ale plasticii in forma de lup, taur, mistret si berbec. Am reaminti cu acest prilej doar consideratiile finale referitoare la ultimul din animalele mentionate. Berbecul este cunoscut ca simbol al fortei si fecunditatii, generator al turmelor, este de asemenea prezent in imaginile cultuale sau ca emblema a unor divinitati diverse: Agtii, Hermes, Apollo, Ammon. Berbecul a fost si in lumea dacica animalul sacrificat focului domestic cum arata frecventa "cateilor de vatra" ornati cu protome de berbec sau imaginea cu scena de sacrificiu de pe coiful de la Cotofenesti. Locul detinut de berbec in cultele sabaziace, dionisiace, metroace si mai ales in cultul Cavalerilor danubieni stau marturie pentru insemnatatea acestui animal in cultele si credintele dacice, loc neegalat decat teoretic de alte animale. Posibil ca de la focul domestic, berbecul sa fi ajuns ca si in alte zone ale lumii antice si zeu al marelui foc solar, dupa cum importanta sa ar putea fi determinata de locul pastoritului intre ocupatiile populatiei dacice.
Cu toate ca, raritatea scrisului, vitregiile vremii, sincretismul, timpul, cunostintele noastre incomplete despre imagine si simbol, fac adeseori dificile stabilirea dainuirilor dacice, prin cercetari multidisciplinare reconstituirea spiritualitatii dacice originale si totodata receptiva la valorile externe, va deveni treptat tot mai veridica.