Apa tămăduitoare de la Smeeni, un fonomen mistic înăbuşit de autorităţile din perioada interbelică, apoi de comunişti, a fost redescoperit imediat după Revoluţie, însă nu pentru mult timp.
În 1926, un izvor atrăgea mii de pelerini de pretutindeni, după ce presa a răspândit vestea că poate vindeca orice boală.
Ştirea despre izvorul miraculos, cum titrau ziarele din 1926, a ajuns în toate colţurile ţării, iar la scurt timp localitatea s-a transformat în loc de pelerinaj pentru oameni bolnavi sau pentru rudele unor oameni răpuşi de suferinţe şi care sperau în caracterul divin al apei.
Disperarea miilor de oameni care au dat năvală în Smeeni pentru a bea apă din fântâna tămăduirii i-a făcut pe unii localnici să dezvolte rapid mici afaceri cu “licoarea miraculoasă”, vândută de multe ori mai scump chiar decât o sticlă de vin celebră atunci.
Fenomenul creştea rapid în intensitate, ajungând ca mulţi dintre pelerini să creadă că până şi noroiul din balta formată lângă izvor are proprietăţi miraculoase. Se ungeau cu mâl sau chiar dormeau pe jos, în mocirlă, în speranţa că se pot vindeca mai repede de afecţiunile care îi chinuiau sau care le puneau viaţa în pericol.
Confruntate cu un risc enorm de izbucnire a unor epidemii, autorităţile vremii s-au văzut nevoite să închidă zona, după numai câteva luni de la debutul fenomenului. Presa a acţionat şi ea, cu materiale menite să-i descurajeze pe cei care credeau necondiţionat în sfinţenia izvorului, vorbind despre fântâna tămăduirii ca despre “o pepinieră a bolilor contagioase”.
„Fântâna de la Smeeni este un caz izolat din domeniul patologiei sociale şi evidenţiază satisfăcător misticismul arhaic, ce nici cultura nu a putut să-l extirpeze (…) Efectele de autosugestie au fost câteva şi au fost de ajuns ca cei mai ironici specialişti să cedeze în faţa enigmei. Fântâna de la Smeeni ameninţă să aducă o revoluţiune în domeniul moral, o redeşteptare spre datorie a clerului atras cam mult spre cele lumeşti. Iată însă că un control mai serios a dus la o surprinzătoare contestare a efectelor miraculoase de la Smeeni.”, scriau la 21 octombrie 1927 ziariştii gazetei „Vocea Buzăului”.
Potrivit profesorului de istorie Adrian Constantin, autorul lucrării ”Din presa buzoiană antebelică şi interbelică”, decizia de astupare a fântânii ar fi avut la origine o expertiză sanitară, care nega fenomenul mistic de la Smeeni.
”Apariţia fenomenului mistic de la Smeeni, în anii ’20, a născut diverse controverse. Părerile erau împărţite. Unii vedeau în fântâna miraculoasă un semn divin, alţii contestau starea de fapt ca pe o nălucire, iar altă parte rămânea îndoielnică, în nepronunţare. (...) Nu ştim acum care va fi fost realitatea acestui fenomen mistic, dar nici expertiza de atunci, demnă de serialul Cronici paranormale, nu putem şti ce alt serial ar fi inspirat în epocă”, a scris Adrian Constantin.
Pentru comunişti, fântâna cu apă tămăduitoare nu a existat, însă nimic nu a putut şterge din memoria colectivă, preţ de aproape jumătate de secol, imaginea sutelor de pelerini atraşi din toată ţara de izvorul tămăduitor.
După Revoluţie, localnicii au ridicat în acel loc o biserică iar în imediata vecinătate a fost amenajată o cişmea unde curge apa considerată de unii şi acum ca fiind binefăcătoare.
“În această zonă, se spune că ar fi o tradiţie veche încă de la 1860, despre care localnicii încă mai povestesc. Acele vindecări au fost consemnate şi în presa vremii, dar autorităţile au încercat să le închidă gura oamenilor, pentru a combate misticismul. Izvorul a fost astupat şi uitat până după Revoluţie, când localnicii şi-au dezgropat moştenirea, căutând să ducă mai departe preţuirea acestui loc”, a explicat preşedintele Fundaţiei “Izvorul Tămăduirii din Smeeni”, protopop Ioan Dumitran.
La începutul anilor ’90, vestea s-a răspândit din nou iar în scurt timp locul s-a umplut de pelerini. Mulţi oameni cu probleme de vedere se ungeau cu apa binefăcătoare în speranţa că se vindecă însă efectul era invers, în anumite cazuri. După ce se dădeau cu nămol pe ochi, pe răni sau operaţii, ajungeau la spital din cauza plăgilor infectate.
Oamenii ajungeau să îşi vândă agoniseala ca să cumpere apă şi pungi cu nămol.
În toamna anului 1990, autorităţile locale au decis din nou să izoleze sursa de apă de la Smeeni.
“În urma analizelor, nu s-au descoperit substanţe deosebite în apă, dar cert este că era curată şi mai rece decât cea obişnuită, pentru că provenea dintr-un izvor subteran al râului Călmăţui. Nu este exclus însă ca unele vindecări ale unor boli mai puţin grave să fi fost rodul autosugestiei”, declara medicul Mariana Barna, fost director zonal al Spitalului din Smeeni, pentru o publicaţie locală din Buzău.
Pentru a ţine sub control calitatea apei, în 1991, lângă lăcaşul ridicat din banii strânşi în şase luni din donaţiile credincioşilor au fost amenajate o cişmea modernă şi o fântână.
De atunci, însă, pofta credincioşilor pentru apa de izvor, de-acum la discreţie, s-a diminuat aproape instantaneu. Biserica mai atrage grupuri mari de oameni numai la sărbătoarea creştinească de Izvorul Tămăduirii. Autorităţile locale vor să amenajeze un cămin pentru bătrâni în chiliile abandonate şi câteva căsuţe în care să se cazeze turiştii vara.