Originele geto-dacilor sunt învăluite în mister, ca de altfel şi cele ale tracilor. Cu toate acestea, de-a lungul timpului specialiştii au emis o serie de teorii cu privire la formarea neamului trac şi apoi a individualizării geto-dacilor în cadrul acestui popor.
Tracii, dar mai ales triburile geto-dace, au exercitat şi continuă să exercite o atracţie fantastică în spaţiul românesc încă din secolul al XIX lea. De la plăsmuirile lui Densuşianu până la lucrările ştiinţifice ale specialiştilor, dacii ocupă un loc important în istoriografia şi mentalul românesc. Mai mult decât atât, sunt consideraţi strămoşi şi parte componentă a procesului de etnogeneză românească.
Originea lor, deşi aparent binecunoscută, este învăluită în mister şi a comportat numeroase amestecuri de origine etnică şi procese de aculturaţie.
Un amestec răvăşitor de autohtoni şi migratori
Toată lumea ştie că triburile geto-dacilor, de la nord de Dunăre, făceau parte din neamul tracilor, din grupul de limbi satem, caracterizat de părintele istoriei drept ”cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Totodată istoricul grec completează şi spune că tracii ”dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.
Cu alte cuvinte originea dacilor se confundă până la un punct cu a neamurilor trace, din sânul cărora făceau parte. Specialiştii arată că sinteza etnică în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi trecerea de la civilizaţiile misterioase ale neoliticului la cultura geto-dacă din epoca fierului s-a produs treptat şi nu fără mari convulsii sociale şi etnice.
Mulţi sunt de părere că de fapt populaţiile din care se vor desprinde geto-dacii pe teritoriul de astăzi al României, au luat naştere prin amestecul triburilor neolitice autohtone cu indo-europenii migratori din stepele nord-pontice. ”Descoperirile arheologice fac dovada că spre sfârşitul epocii neolitice în Europa se constată două arii distincte, una nord pontică cu o civilizaţie mai primitivă caracterizată prin morminte tumulare şi depunerea de ocru în morminte printr-o viaţă seminomadă pastorală şi o organizare socială de tip patriarhal.
Cea de-a doua arie ce cuprinde Europa Centrală şi zona balcanică se caracterizează printr-o civilizaţie avansată, printr-o viaţă agricolă stabilă. Încă de la sfârşitul epocii neolitice se constată numeroase infiltrări şi apoi pătrunderi din prima în cea de-a doua arie”, preciza istoricul şi arheologul Ion Horaţiu Crişan în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor„.
Totodată ar fi vorba de un amestec de indo-europeni venit din stepele nord pontice, o civilizaţie zisă a ”kurganelor” care în mod brutal s-au suprapus sau amestecat în sânul populaţiilor neolitice. Din punct de vedere etnic era un amestec indo-european cu populaţii mediteraneene, cu caracteristici egeene. Din aceste imixtiuni susţinute de valuri continue de migraţie, se formează culturile epocii bronzului, cele mai cunoscute fiind Wittenber, Monteoru sau Otomani.
Triburi războinice într-o continuă sinteză
Această sinteză continuă pe parcursul a câteva milenii a fost una misterioasă, cu greu putând fi descifrată din descoperiri arheologice. ”Se consideră că triburile creatoare ale culturilor epocii bronzului pe teritoriul României (cel puţin spre sfârşitul acesteia) aparţin grupului indoeuropean al tracilor. Tracii sud-dunăreni intră în istorie o dată cu epopeile homerice, în schimb, informaţiile despre tracii nord-dunăreni sunt mai târzii (secolul al Vl-lea Î.Hr.). în aceste condiţii, orice corelaţii mai detaliate între siturile arheologice şi etnicitatea triburilor din Epoca bronzului sunt riscante. Despărţire acestora („proto-tracilor") în daco-geţi nord-danubieni şi traci sud-dunăreni se va întâmpla abia în epoca fierului”, se arată în ”Istoria Românilor” în partea de istorie veche coordonată de istoricul Mihai Bărbulescu.
Descoperirile arheologice arată că etnicitatea, ca şi civilizaţiile epocii bronzului, cele care au condus la individualizarea geto-dacilor în neamurile tracilor, au fost influenţate de migraţii continue dinspre stepele nord-pontice şi din zona egeeană.
”Comunităţile epocii bronzului de pe teritoriul României au suferit influenţe dinspre stepele nord-pontice şi dinspre Europa Centrală; consecinţe încă mai importante în dezvoltarea teritorială şi spirituală au avut relaţiile cu spaţiul egeo-anatolian. Din această lume sudică vin obiecte care vor fi imitate de meşteşugarii locali: săbiile lungi de bronz, de tip micenian, sunt importuri meridionale sau piese confecţionate chiar în zona intracarpatică.
Decorul spiralo-meandric atât de frecvent pe vasele de lut, pe obiecte diverse din metal şi din os are aceeaşi sorginte sudică”, preciza Bărbulescu în ”Istoria Românilor„. Se ştie cu certitudine că aceste populaţii tracice, pre-dacice erau deosebit de războinice. Grupate în zone fortificate, deţineau o cantitate mare de armament.
„Numeroasele arme din depozite sugerează caracterul războinic al epocii în general, si al unor triburi, probabil, în special. Apar arme de paradă cu funcţie de distincţie socială: topoare de bronz bogat ornamentate, topoarele de aur de la Ţufalău (jud. Covasna), topoarele de argint, spada de aur şi 12 pumnale de aur la Perşinari (jud. Dâmboviţa). Acestea, ca şi sceptrele din piatră ori metal, sunt însemnele puterii şefilor militari din fruntea triburilor, în fortificaţiile de la Monteoru ori Otomani”, se arată în ”Istoria Românilor„.
Dacii, o sinteză de milenii
Dacii apar târziu pe scena istoriei, mai precis abia în 514 î HR, când tot Herodot îi aminteşte pentru prima dată în istorie, sub numele de geţi. Părintele istoriei spune despre daci că erau ”cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”, în contextul în care persanul Darius pornise în campanie împotriva sciţilor. Trecând prin zona Dunării, reuşeşte să-i ”înrobească„, spune Herodot, pe aceşti geţi, deşi erau foarte războinici şi viteji. Până la această menţiune, daco-geţii nu apar nicăieri ca denumire. Din punctul de vedere al specialiştilor triburile geto-dacice se desprind din neamul tracilor ca individualitate, după numeroase imixtiuni culturale şi etnice din neolitic până în epoca fierului, adică acum aproape 2200 de ani în urmă.
„Populaţiile străine pătruse în spaţiul carpato-balcanic la sfârşitul epocii bronzului vor fi curând asimilate şi va continua procesul de unificare de fuzionare a diverselor culturi specifice perioadei mijlocii a bronzului pe baza dezvoltării interne. În jurul anului 1200 îHR se va trece la o nouă epocă denumită prima epocă a fierului sau hallstatiană. Încă de la începutul acesteia se constată largi sinteze fără precedent în istoria spaţiului carpato-balcanic, constituite pe baza unificării formelor de cultură pe arii largi şi se vor cristaliza elemetele de bază ale civilizaţiei geto-dacilor”, scria Ion Horaţiu Crişan.
Arheologic despărţirea tracilor sudici de cei nordici şi evidenţierea civilizaţiei nord-dunărere pot fi evidenţiate prin diferitele tipuri de ceramică, aflate de o parte şi de alta a Dunării. Este doar însă o ipoteză, fără să existe certitudini.
”Pentru sfârşitul Epocii bronzului şi începuturile Hallstattului, aspectele arheologice nu aruncă suficientã lumină asupra acestui proces. După unii cercetători, în zona carpato-danubiană grupul tracic nord-danubian ar fi reprezentat acum de culturile cu ceramică decorată cu caneluri, în timp ce prezenţa grupului tracic meridional ar fi indicată de ceramica imprimată”, adaugă Mihai Bărbulescu în „Istoria Românilor”.
Cu alte cuvinte geto-dacii intră în istorie abia în epoca fierului şi sunt cunoscuţi după nume de la 514 îHR. Aşa cum arată specialiştii, ei ar putea fi, fără să se ştie cu siguranţă, rodul unui proces de milenii, de la mediteranoizi agricultori neolitici intraţi în sinteză cu indo-europenii la triburile războinice ale epocii bronzului, împrospătate în permanenţă de valuri migratoare din est şi sud şi până la geto-dacii epocii clasice, aflaţi între lumea celtică, scitică, greacă şi mai apoi romană.
adevarul.ro