Ansamblul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, oraşul daco-roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi podul de peste un kilometru ridicat în vremea împăratului Traian peste Dunăre se numără printre cele mai importante monumente ale Antichităţii, din ţara noastră.
Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei datează din secolele II – I î. Hr. Au fost clădite cu ziduri de incintă din piatră, iar în vremea locuirii lor au reprezentat una dintre cele mai mari realizări ale arhitecturii militare din afara Imperiului Roman.
Tehnica modernă şi inovativă pentru vremurile în care au fost construite a reprezentat şi unul dintre motivele care au stat la baza deciziei de le a introduce, în anul 1999, în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Valoare istorică şi estetică Cetăţile dacice prezintă o arhitectură sobră, care foloseşte efecte decorative rafinate, o arhitectură monumentală în piatră şi lemn, care nu dispreţuieşte alte materiale, informează autorii studiului „Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei.
„Ritmul căutat al coloanelor sanctuarelor, turnurile locuinţă plasate în punctele cele mai înalte ale fortificaţiilor, perfect integrate spiritului locului dau măsura acestei civilizaţii, credincioasă spiritului său interior şi materialelor sale tradiţionale, informează autorii studiului „Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei”, finanţat de către Ministerul Culturii din România şi coordonat de către Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca.
Tehnica de construcţie a fortificaţiilor a fost denumită murus Dacicus, care presupune ziduri de piatră de talie (legate la nivelul fiecărei asize prin tiranţi de lemn) şi emplekton din piatră sfărâmată şi pământ bătut, adaptare originală a celor mai bune tradiţii ale arhitecturii militare elenistice, infoormează cercetătorii implicaţi în „Programul Multianual de Cercetări Arheologice din Munţii Orăştiei”.
Sarmizegetusa Regia, capitala Regatului Dac, a fost protejată în faţa invadatorilor, de un sistem de fortificaţii unitar, în care rolul fortificaţiilor de la Costeşti, Blidaru, Vârful lui Hulpe, Piatra Roşie, Băniţa şi Blidaru era de a oferi un sprijin reciproc.
„Singura cale de acces către Sarmizegetusa - Grădiştea de Munte, rămasă fără fortificaţii era aceea, mai dificilă, care venea dinspre est şi ajungea la izvoarele râului Jiu pe culmile masivului muntos: este drumul urmat de armata romană în 101-102, jalonat de castrele de marş de la Vârful lui Pătru, Jiguru, Comărnicel şi Muncel şi care l-a condus pe Traian până sub zidurile Sarmizegetusei. Legătura între cetăţi era asigurată de un sistem arborescent de turmuri de pază, care erau, ele însele, puncte de rezistenţă”, informează autorii studiului „Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei”, publicat de Institutul Naţional al Patrimoniului.
Potrivit istoricului antic Dio Cassius, împăratul roman Domiţian l-a sprijinit pe Decebal în construirea unor cetăţi. „Domiţian cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe”, scria Dio Cassius. În timpul războiului şi imediat după cucerire, cetăţile dacice au fost distruse.
Misterele podului lui Traian
Împăratul Traian a ordonat construcţia unui pod din piatră, peste Dunăre, la Drobeta, în timpul războaielor daco-romane. Construcţia era unică la acea vreme, iar autorii antici au descris-o cu entuziasm.
„Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci. Înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Stâlpii se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vîrtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime - căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aci - deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare - cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă”, relata Dio Cassius, istoricul latin care a descris războaiele purtate de romani în Dacia.
Podul de peste un kilometru
Istoricii susţin că în vremea împăratului Hadrian, succesorul lui Train pe tronul Imperiului Roman, podul a fost distrus parţial, de teamă că el să nu folosească dacilor răzvrătiţi. „Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decât stîlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice ca au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă”, informa Dio Cassius (155 - 229).
La construcţia podului peste Dunere au lucrat numeroşi meşteri aduşi din Imperiul Roman, sub comanda arhitectului Apolodor din Damasc. Potrivit istoricilor români, construcţia podului a fost realizată între anii 103 şi 105, iar lungimea sa a depăşit un kilometru.
Mai multe controverse persistă cu privire la modul de construcţie a podului şi a duratei sale de viaţă. Unii istorici susţin că a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută parţial de la cursul normal, pentru a putea fi realizaţi pilonii. Alţi istorici argumentează că podul ar fi fost utilizat până în secolul al treilea şi nu doar vreme de câteva decenii. Mortarul din structura podului era foarte rezistent şi se întărea foarte repede în contact cu apa, afirmă unii specialişti.
Oraşul fondat de Traian
Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost primul oraş ridicat de romani în Dacia, fiind construit în vremea împăratului Traian, după înfrângerea dacilor. Aşezarea se află în apropiere de Haţeg şi de vechile Porţi de Fier ale Transilvaniei, într-o zonă de importanţă strategică în care au avut loc de-a lungul secolelor mai multe bătălii sângeroase. Doar cinci la sută din suprafaţa oraşului antic a fost cercetată în detaliu. „În antichitate zidurile oraşului aveau o lungime de 500 x 600 metri şi închideau în interior o suprafaţă de aproximativ 33 de hectare. Pe o suprafaţă de 60 - 80 hectare, în afara zidurilor de incintă ale oraşului, romanii au construit numeroase monumente publice, case particulare, morminte, etc.”, informează arheologii de la Secţia Muzeală Sarmizegetusa, din cadrul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Arheologii estimează că aici locuiau până la 30.000 de oameni. Printre cele mai spectaculoase construcţii din incinta oraşului antic se află amfiteatrul în tribunele căruia încăpeau 5.000 de oameni, susţin istoricii. „Într-o anume perioadă, după retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia (271), amfiteatrul de la Sarmizegetusa pare să fi jucat şi un alt rol. Lângă porţile sale au fost descoperite mai multe fragmente de capace de mormânt sau o stelă funerară. Acestea au fost aduse din cimitirele oraşului pentru a bloca porţile şi a transforma amfiteatrul într-o fortăreaţă, mult mai uşor de apărat decât zidurile oraşului”, informează arheologii de la secţia muzeală Sarmizegetusa. Oraşul antic era străbătut de un drum imperial care venea de la Drobeta, iar în ruta sa intrau Tibiscum şi Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa (Turda), Napoca (Cluj) şi Porolissum (Moigrad), cel mai nordic punct al provinciei.
Oraşul distrus de migratori
Sarmizegetusa juca un mare rol strategic, susţin specialiştii. „ Aşezată în colţul de vest al Ţării Haţegului, ea permitea accesul rapid spre Banat, prin Porţile de Fier ale Transilvaniei, de unde se putea trece în alte provincii romane aflate la Sud de Dunăre, Moesia Superior (în Iugoslavia de astăzi) sau Pannonia Inferior (în Ungaria de astăzi)”, informează arheologii de la Sarmizegetusa. Declinul Sarmizegetusei romane a avut loc la mijlocul secolului al treilea. Pe fondul atacurilor şi al lipsei soluţiilor de a apăra Dacia, împăratul Aurelian a hotărât retragerea peste Dunăre a armatei şi funcţionarilor, care au fost urmaţi şi de proprietarii de pământ şi de sclavi. „Oraşul a continuat să supravieţuiască cu o populaţie împuţinată şi modestă, care trăia în palatele părăsite şi care, în caz de atac, se adăpostea în amfiteatru, transformat într-o fortăreaţă rezistentă. Viaţa oraşului a încetat probabil odată cu năvălirea hunilor şi a popoarelor aduse de aceştia“, afirma arheologul Gică Băeştean, reprezentantul secţiei muzeale a sitului.